U.S. and E.U. shoulder to shoulder

„Parte din strategia lui Donald Trump ținea de rezolvarea problemelor prin escaladare. Acum rezolvăm problemele coborând temperatura, prin de-escaladare, căutând un teren comun. Fricțiunile vor rămâne aceleași, dar mijloacele noastre de a le rezolva se vor îmbunătăți.”[1]

Thomas Kleine-Brockhoff

AMERICA LUI BIDEN ȘI CRITICILE LUI DONALD

După patru ani de administrație Trump, noua administrație de la Casa Albă trebuie să pună în mișcare un mecanism al schimbării care să înceapă să producă rapid rezultate pentru a readuce optimismul și încrederea într-o societate care pare acum frântă în multe bucăți: bogați vs. săraci, progresiști vs. conservatori, albi vs. cetățeni de culoare, America orașelor de coastă vs. America in-land, Wall Street vs. clasa de mijloc, antreprenoriatul vs. marile corporații și așa mai departe.

Joe Biden și echipa sa au la dispoziție cam șase luni să producă primele rezultate, din care să poată alimenta un curent favorabil pentru administrația sa cât să fie suficient pentru două mandate. Iar acesta este doar planul politicii interne, ori America are de rezolvat multe probleme complicate și în ecuația globală, acolo unde s-a dovedit în ultimii patru ani că izolaționismul seamănă prea mult cu îngropatul capului în nisip, în speranța că problemele pot trece de la sine. Deci izolaționismul nu mai este o opțiune pentru Biden.

Deocamdată veștile bune pentru Casa Albă vin din două direcții, ceea ce-i face pe democrați relativ mulțumiți și încrezători: (i) ținta „o sută de milioane de vaccinări în primele o sută de zile de mandat” este mult depășită, pentru că s-a ajuns deja la 200 de milioane și (ii) pe 11 martie Joe Biden a semnat legea de aprobare a „American Rescue Plan” (ARP), un plan de stimulente pentru economie de 1,9 mii de miliarde de dolari.

În 31 martie, la „Carpenters Pittsburg Training Center”, Joe Biden a anunțat un alt set de măsuri pentru economia americană, în valoare de circa 2,25 mii de miliarde de dolari, respectiv „American Jobs Plan” (AJP) și „American Families Plan” (AFP). Acest set de noi măsuri, taxate de republicani – în special de Donald Trump – ca fiind dezastruoase[2], evident socialiste (anti-capitaliste), implică investiții masive în infrastructură și creșteri de taxe.

Ce vor însemna AJP și AFP de fapt? În cuvintele lui Biden, ar presupune:

• 20 de mii de mile de autostrăzi și șosele reabilitate și modernizate;

• 10 mari poduri cheie pentru infrastructura federală și alte 10 mii care au nevoie de întreținere modernizate și cu capacitate mărită;

• noi culoare de transport pe calea ferată modernizate pentru trenuri de mare viteză;

• rețele de apă potabilă reabilitate și modernizate;

• investiții în rețele de internet de mare viteză, din care 35% în zonele rurale, care să fie și accesibile din punctul de vedere al costurilor;

• creșterea investițiilor în sectorul cercetare – dezvoltare de la 0,7% din PIB în 2020 la 2% din PIB (la fel ca în urmă cu circa 4 decenii) etc..

Toate aceste investiții presupun finanțare, motiv pentru care Joe Biden a anunțat că vor crește taxele pentru cei care au venituri de peste 400 de mii de dolari anual. Principala țintă sunt totuși corporațiile. Pentru că AJP nu vizează companiile care nu vor crea locuri de muncă în America, în timp ce taxele vor urca pentru corporații de la 21% la 28% (impozitul federal pe profit) și va crește la 21% taxa pe veniturile realizate de companiile americane în străinătate[3].

Desigur, creșterea taxelor pentru „upper class” și corporații – readucerea în țară a unei cote importante din profiturile ascunse (în special) în paradisurile fiscale – nu-l vor face pe Biden popular printre cei puternici; de unde și eticheta de „socialist” pe care i-au pus-o republicanii.

Important pentru Biden, care țintește cu programele pe care le propune clasa de mijloc și o bună parte a americanilor cu venituri sub medie – antreprenorii și lucrătorii, membri ai sindicatelor, care „au construit America” – este dacă politica pe care a ales-o va reuși să atenueze faliile din societatea americană sau nu.

Deocamdată economiștii îl avertizează pe Biden că supra-stimulează economia, absolut nerecomandat, pentru că nimic nu garantează că injecția masivă de bani va putea genera creșterea economică promisă.

Liderul de la Casa Albă se apără însă, arătând că pentru anul 2021 prognoza de creștere a PIB-ului SUA este de 6%, un nivel ne mai întâlnit de ceva timp, și că nu crește taxele pentru a le arunca în stimulente inutile, dimpotrivă, va folosi banii pentru a porni un program național de investiții cum America nu a mai întâlnit de la New Deal-ul lui Roosevelt.

UNDE SE ÎNTÂLNESC POLITIC CELE DOUĂ ȚĂRMURI ALE ATLANTICULUI?

Știm acum că Vladimir Putin și-a asigurat încă două mandate prezidențiale[4], ceea ce înseamnă că, dacă societatea rusă nu găsește resurse reale de voință să-l înlăture prin alegeri, rămâne procopsită cu acest țar de facto până în 2036, când va împlini 84 de ani.

Cu trei ani înainte, Xi Jinping, la congresul partidului comunist pe care îl conduce, rezolvase deja problema, desființând cu mâna tovarășilor săi legea care limita la două mandatele prezidențiale în China.

Din fericire, în Occident, cu mici excepții (de exemplu doctrina iliberalismului orbanist) acest tip de abuz politic în funcție nu se practică. Este una din garanțiile aduse de liberalismul democratic, dar care implică responsabilitate activă din partea corpului cetățenesc, pentru că – iar Ungaria este un exemplu – acest tip de garanție anti-abuz de putere poate fi oricând anulată prin aducerea la putere a unor politicieni iresponsabili și avizi de putere.

Astăzi suntem într-o astfel de situație. SUA, așa cum au demonstrat în 6 ianuarie, a trecut foarte aproape de o preluare cu forța a puterii de către simpatizanții fostului președinte Donald Trump, prin asaltul Capitoliului, cu intenția de a forța Senatul să voteze al doilea mandat pentru președintele încă în exercițiu.

În Europa urmează alegeri importante în Germania, în toamna acestui an, respectiv în 2022 în Franța. Pentru ca Europa să nu-și piardă busola, este nevoie de Statele Unite ca partener apropiat, decis și de încredere, cu care să acționeze convergent și să ofere astfel încredere cetățeanului european că democrația liberală are încă resurse importante pentru viitor, indiferent cât de complexe sunt provocările prezentului.

Joe Biden a adus la Casa Albă o echipă interesantă, cu personaje cheie care și-au intrat în rol imediat, sprijinindu-l pe președinte și bazându-se, la rândul lor, pe imensa experiență politică și de viață a lui Biden. Echipa are experți rutinați și familiarizați cu provocările pe care le ridică China și Federația Rusă, un secretar de stat inteligent și un secretar al apărării cu o uriașă experiență de front.

Administrația Biden a făcut deja primii pași: acasă și-a făcut un plan economic în două puncte (principale) – American Rescue Plan, deja transformat în lege prin votul din Congres și viitoarele American Jobs Plan & American Families Plan (despre care am vorbit) – iar în politica externă a mutat în deschidere în primul rând cu Europa, apoi cu China și, în fine, a trasat o linie de forță în viitoarea relație cu Kremlinul (luând probabil aminte la pățania lui Joseph Borell)[5].

Interesant ar fi de analizat aici triunghiul SUA – UE – Federația Rusă, pentru că în privința coordonării Occidentului vis-a-vis de China, situația este mult mai nuanțată. Rusia nu doar că insistă pe dialogul privilegiat cu Berlinul și Parisul, dar în același timp subminează fățiș Uniunea, pe cel puțin trei căi:

(i) în primul rând încercând să o copleșească cu anvergura sa militară, arătând mereu, în Ucraina, în Arctica, în Orientul Mijlociu, estul Mediteranei sau Nordul Africii că puterea militară a Europei efectiv nu contează în ochii Kremlinului;

(ii) în al doilea rând, diplomația unională este luată în balon de Lavrov și aparatul său diplomatic, ca și când Înaltul Reprezentant și instituția sa ar fi un fel de glumă bună;

(iii) supralicitând, în al treilea rând, în relația cu acoliții săi care subminează Uniunea din interior, dintre care face eforturi vizibile să iasă în evidență cuplul Orban – Szijjarto, într-o dizidență antieuropeană absolut insultătoare pentru memoria poporului maghiar.

Uniunea Europeană nu are de una singură antidot la abordarea rusească, așa că are nevoie de America să risipească ambiguitățile și echivocul, luând inițiativa. Joe Biden a simțit că aceasta este abordarea, așa că nu a ezitat să-i transmită lui Vladimir Putin, într-o discuție telefonică, că a sosit timpul să plătească pentru aventurile sale cu impact asupra securității Statelor Unite[6].

Probabil cel mai interesant pasaj din respectivul dialog este că la acuzația lui Biden că este lipsit de suflet, Putin i-ar fi răspuns: „ei, ne înțelegem noi…!”. Și dacă nu? Ei bine, dacă nu, mobilizăm trupe la granița de est a Ucrainei, agităm hărți mai vechi sau mai noi și-l promovăm pe liderul separatist Alexandr Zaharcenko cu ale sale declarații despre republica Malorusia[7].

Cheia în abordarea Rusiei de către Occident, consideră Thomas Kleine-Brockhoff, o reprezintă relația germano-americană. La acest moment se știe cum arată echipa de la Casa Albă, mai rămâne de văzut cum va arăta viitorul guvern federal de la Berlin. Dincolo de acest aspect particular, însă, atenționează Kleine-Brockhoff, germanilor le plac schimbările cu pași mici, iar americanilor cele imediate.

Deci părțile trebuie să acomodeze o construcție solidă, fără să aștepte rezultate imediate, o soluție care să dureze și dincolo de administrația Biden: „Dacă putem ajunge într-un loc în care ambele părți reinvestesc în această relație, cred că este în întregime posibil să găsim modalități de a rezolva litigii precum Nord Stream…” opinează expertul german.

„NU VĂ VOM OBLIGA SĂ ALEGEȚI ÎNTRE SUA SAU CHINA”

La începutul lunii martie ac., amiralul John Aquilino, comandantul flotei americane din Pacific, își reînnoia avertismentele privind amenințarea chineză la adresa Taiwanului, atenționând guvernul să fie pregătit de situația în care flota pe care o comandă va trebui să intervină în sprijinul armatei taiwaneze.

Amiralul a cerut guvernului SUA și să disponibilizeze de urgență pentru această eventualitate 27 de miliarde de dolari, care să fie utilizați pentru pregătirea tuturor măsurilor de intervenție în caz de conflict.

La finele lunii martie armata chineză a ținut să-l confirme pe amiralul american, desfășurând ample manevre în strâmtoare: „Armata chineză continuă să-și sporească pregătirea pentru luptă, făcând exercițiile sale de rutină mai complexe și mai realiste și luând în considerare posibilele intervenții americane și japoneze”, consemna oficiosul PCC, Global Times.[8]

Subiectul nu a lipsit de pe ordinea de zi a reuniunii miniștrilor de externe NATO de la Bruxelles, din 24 martie, unde Antony Blinken a insistat asupra faptului că NATO trebuie să se concentreze pe China.

La Bruxelles a avut o intervenție în plen inclusiv amiralul Aquilino, care le-a cerut diplomaților prezenți la reuniune să își imagineze ce ar însemna invadarea Taiwanului de către armata chineză pentru credibilitatea globală a Occidentului, dar în special pentru aliații și partenerii Occidentului din zona Asia-Pacific.

„Știm că aliații noștri au relații complexe cu China, care nu se vor alinia întotdeauna perfect relațiilor noastre, iar Statele Unite nu își vor obliga aliații să aleagă între noi sau ei”[9] a ținut să menționeze Blinken la finele reuniunii, doar că lucrurile nu sunt atât de simple, iar Statele Unite nu se așteaptă totuși ca Europa să stea deoparte în cazul unui conflict cu China în Pacific.

„Din perspectivă transatlantică, China va fi punctul central al relației viitoare. Acest lucru se va întâmpla pentru că America o va transforma în elementul central al relației. Valoarea și utilitatea alianței transatlantice vor fi evaluate și judecate de partea americană prin această lentilă chineză”, crede Thomas Kleine-Brockhoff.

Mergând mai departe cu analiza, Kleine-Brockhoff consideră că: „Dacă provocarea chineză este pur și simplu privită ca o mare competiție pentru hegemonie în care aliații nu sunt integrați vertical servind marea cauză hegemonică, predicția mea este că Europa nu va accepta acest lucru. (…) Dar nu aceasta este direcția în care merge Joe Biden.”

Sigur, Europa are deja o recentă experiență interesantă cu China lui Xi Jinping, care arată Bruxellesului (a doua lecție dură după cea a lui Borell de la Moscova) câți bani dă Beijingul pe diplomație astăzi: Uniunea a sancționat patru oficiali chinezi din Xinjiang, responsabili de abuzurile împotriva uigurilor musulmani, iar China a răspuns în forță, sancționând ambasadorii care fac parte din Comitetul Politic și de Securitate de pe lângă Consiliul UE[10].

În cuvintele lui Joseph Borell, în diplomație așa ceva nu se face. Doar că Beijingului nu-i pasă de regulile diplomatice, atunci când se simte călcat pe bombeuri. Și așa se face că ajungem să privim mult mai atent către Joe Biden, care și-a șlefuit mai bine lentila îndelungatei sale experiențe politice și de viață și înțelege stă treaba cu China.

În discursul său din Pittsburg, Biden se referă la un moment dat la lunga discuție telefonică pe care a avut-o cu Xi Jinping după ce a obținut mandatul pentru Casa Albă, citând următorul mesaj pe care liderul chinez i l-ar fi transmis: „Dumneavoastră ați afirmat mereu, domnule președinte, că puteți descrie America într-un singur cuvânt: posibilități.”

China lui Xi Jinping nu vrea să fie orice putere globală, ci are ambiția să devină prima putere mondială, întru tot comparabilă cu Statele Unite. China vrea același lucru pe care SUA și-l arogă de decenii bune, și anume să transforme imposibilul în posibil, să nu aibă în față niciun adversar care să-i reziste.

Uniunea Europeană nu poate confrunta această ambiție, nu are suficiente argumente, iar tentația cubului de zahăr (acordul economic cu China) nu funcționează de una singură, decât însoțită de amenințarea unui bici. Ori biciul european, a vrut să spună Beijingul prin măsura de retorsiune impusă, nu este de speriat. Doar Europa împreună cu America, într-o alianță absolut funcțională a Occidentului, poate contura o formulă credibilă în relația cu China.

Dacă ne întoarcem la formula lui Blinken și o citim nuanțat, în cheia lui Kleine-Brockhoff, poate reușim să înțelegem cu adevărat ce anume a vrut să spună: nu vă punem să alegeți între noi și China, pentru că de fapt nici nu aveți variante prea multe pentru o alegere pragmatică; fie sunteți cu noi, fie veți fi victime în relația cu China.

REALISM ȘI MULTILATERALISM

În 17 februarie ac., Joseph Borell a prezentat strategia Comisiei Europene privind întărirea rolului global al Uniunii, într-o lume a multilateralismului[11]. Găsim în strategie idei despre cum vede COM setul de soluții prin care își poate întări și impune rolul în această lume globală caracterizată de multilateralism, accentuând pe ideea de soft power, cea mai mare piață integrată economic și comercial din lume etc..

Documentul a fost publicat la zece zile după ce Serghei Lavrov a șters pe jos, în prezența Înaltului Reprezentant, cu ideea de soft power. Inițial Joseph Borell și doamna von der Leyen au preferat să treacă în plan secund grobianismul putinist al oficialilor de la Moscova, marșând pe ideea că dialogul trebuie să existe, cu orice preț.

Apoi doamna von der Leyen a experimentat în mod nedorit, la nici trei săptămâni după ce Turcia a anunțat că se retrage din, culmea, Convenția de la Istanbul (2011) pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor[12], modul erdoganist de a trata jumătatea feminină a echipei de lideri europeni care a vizitat Ankara, plasând-o undeva în planul doi[13], pentru că nu concepe, probabil, un dialog diplomatic cu o femeie[14].

„Speak softly and carry a big stick; you will go far!” obișnuia să spună Theodore Roosevelt, citând un proverb african, încă înainte de a ajunge președinte, pe vremea când era încă guvernator al statului New York; principiu pe care l-a promovat fără ezitare în politica sa externă la Casa Albă.

Europa, Uniunea Europeană, și-a propus în mod lăudabil să își croiască un drum propriu în lume ca actor global, și după părerea mea este singura soluție pentru ca cei 27 de astăzi să mai aibă în viitorul bipolar SUA-China un cuvânt de spus.

Doar că actuala UE este cumva opusul Federației Ruse: are putere economică, dar îi lipsește singurul argument de care țin cont cei mari, adică un „ciomag” inteligent mânuit.

Dacă Erdogan sau Putin ar fi ghicit că Borell sau echipa Michel – von der Leyen poartă ciomagul la spate (valabil și pentru China lui Xi), cred că relațiile diplomatice bilaterale ar fi la cu totul alte cote astăzi.

Altminteri, Uniunea va ajunge exact o victimă a ceea ce acum consideră că este argumentul său forte: cea mai mare piață integrată a lumii. Da, este cea mai mare piață, dar cei care se luptă pentru ea nu pleacă de la ideea de a o respecta, ci de a o cuceri. Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro