Planul de refacere a URSS în marș: după ce s-a asigurat de Belarus și Armenia, Moscova a luat și Kazahstanul înapoi

„Kazahstanul este acum într-un joc geopolitic (…) Rusia a intrat deja, a trimis trupe. CSTO este Rusia. Aceasta este o ocupație a Rusiei. (…) Occidentul trebuie să ajute pentru ca Putin să nu poată ocupa această țară, Occidentul trebuie să ajute societatea civilă să-și aleagă liderii pentru ca țara să-și poată alege calea, o cale democratică ca în Occident. (…) Dacă nu, atunci Kazahstanul se va transforma în Belarus și Putin își va impune metodic programul, respectiv recrearea unei structuri, precum Uniunea Sovietică.”[1]

Muktar Abliazov[2], liderul formațiunii Alegerea Democrată a Kazahstanului

Tulburările din Kazahstan nu sunt o surpriză pentru observatorii care urmăresc evoluția acestei țări central-asiatică, desprinsă în 1991 din fosta Uniune Sovietică. Se știa foarte bine că populația kazahă este profund nemulțumită de conducerea politică a statului și de eșecurile economice în lanț, care au ca rezultat o sărăcie extinsă într-o țară în care corupția drenează zeci de miliarde de dolari anual în paradisurile din Orientul Mijlociu sau băncile elvețiene.

Sursa: http://en.kremlin.ru/

În 28 decembrie anul trecut la Moscova, în marja reuniunii CSI, Vladimir Putin a purtat discuții oficiale atât cu președintele kazah Kassim Jomart Tokaiev, cât și cu fostul președinte, Nursultan Abișevici Nazarbaiev (pe atunci președinte în exercițiu al Consiliului de Securitate al Kazahstanului); la acel moment cei trei aveau pe masă toate informațiile privind iminența izbucnirii unor revolte în Kazahstan.

Nu este credibilă în niciun caz perspectiva din care cei trei lideri nu ar fi abordat subiectul instabilității sociale și a unor proteste iminente, în condițiile în care inclusiv Ambasada SUA postase încă din 15 decembrie un avertisment de tulburări și proteste în capitala Nur-Sultan (fosta Astana), Almaty (capitala economică și de business) etc., evenimente pentru care pe rețelele sociale se făceau pregătiri frenetice, la chemarea formațiunii de opoziție din diaspora, Alegerea Democrată a Kazahstanului.[3]

Prin urmare, nu mai este dificil de imaginat ce anume au discutat cel puțin doi din cei trei, acum după derularea evenimentelor din ultimele zile: dacă revoltele sunt iminente și conducătorii kazahi nu le vor putea face față, atunci Moscova poate da o mână de ajutor, în anumite condiții. Care să fie acelea? Înainte de a intra efectiv în substanța analizei, ar fi bine să trecem în revistă câteva mici amănunte care se pot dovedi utile.

Pentru început, care au fost de fapt solicitările formulate – în măsura în care în timpul revoltelor cineva a formulat astfel de solicitări – de cei care au ieșit în stradă? Se acreditează că s-au formulat următoarele cerințe[4]: (i) eliberarea imediată a tuturor deținuților politici; (ii) demisia efectivă și imediată a președintelui republicii și a guvernului; (iii) demararea de reforme politice democratice reale; (iv) crearea unui guvern provizoriu format din personalități publice reputate și reprezentanți ai protestatarilor; (v) retragerea Kazahstanului din alianțele și asocierile cu Federația Rusă.

Pentru Kremlin, perspectiva unor revolte (așa cum mai avuseseră loc și în mai 2018 sau februarie 2019) nu era atât un motiv de îngrijorare – eterna temă că astfel de revolte în statele foste membre ale URSS ar putea contamina și opinia publică din Rusia -, cât mai ales o oportunitate: oportunitatea de a readuce Nur-Sultan aproape, foarte aproape de Moscova. Cum s-a întâmplat și cu Belarus, exploatând fricile lui Lukașenko, cu Armenia, în plin război cu Azerbaidjanul în Nagorno-Karabah sau cu Tadjikistan și Uzbekistan, după retragerea americană din Afganistan.

Opinia mea este că, încă din 28 decembrie, Vladimir Putin a formulat clar pretențiile Kremlinului, pe care ulterior Russia Today (prin redactorul șef Margarita Simonyan) le-a tradus și pentru restul lumii, odată ce trupele ruse au început să mărșăluiască prin Kazahstan[5]: limba rusă ar trebui să fie a doua limbă oficială a statului, iar Kazahstanul ar trebui să recunoască Crimeea ca parte a Rusiei.

SCENARIUL STANDARD „BUCUREȘTI ’89”

În primele 24 de ore ale revoltelor de stradă, Moscova a acuzat Occidentul că a orchestrat tulburările din cele 14 sau 15 centre ale protestelor de stradă, susținând astfel teoriile emise de președintele Kassim Jomart Tokaiev, potrivit cărora dezordinile și distrugerile sunt puse în operă de teroriști „bine antrenați în centre din străinătate”.

Aceeași temă a fost intens propagată în presa cu simpatii pentru Kremlin din toată lumea (vezi și la noi, „QMagazine” – „De unde știau americanii despre revolta din Kazahstan care a izbucnit „) sau pe rețelele sociale, grație nenumăraților troli care le bântuie.

Pentru cei nu foarte tineri, Kassim Jomart Tokaiev aduce mult cu Ion Iliescu cel din decembrie 1989, la fel cum scenele de violență de la Almaty aduc aminte de Bucureștiul din 22 – 25 decembrie, același an.

Întrebarea „Ce nevoie era în Kazahstan de un scenariu al revoltelor copiat după cele împotriva lui Ceaușescu?” este legitimă, iar răspunsul este destul de simplu: pentru că s-a urmărit în principiu același lucru, expulzarea intereselor occidentale din curtea din spate a imperiului rus.

Desigur, în București s-a dat acel telefon la Moscova care cerea ajutor militar – au făcut-o Ion Iliescu și Silviu Brucan[6] – dar dintr-un motiv sau altul, Mihail Gorbaciov nu a dat curs cererii. Prin urmare scopul de a ține Occidentul la distanță de România a fost atins prin desfășurarea altor operațiuni, pe care astăzi le cunoaștem sub denumirea de „mineriade”.

În Kazahstan, însă, există un număr important de afaceri occidentale în sectoarele cheie pentru producția de export a acestei țări, încurajate de politicile sprijinite de fostul președinte Nazarbaiev, așa că problema se pune în alți termeni: prezența trupelor armatei ruse pe teritoriul kazah, pentru un termen care poate deveni nelimitat, va modela noi abordări din partea guvernului kazah inclusiv în privința relațiilor de afaceri cu Occidentul (după modelul consacrat de Vladimir Putin în economia rusă).

Ca o paranteză, Alexandr Vucic este tipul de lider politic european care, asemeni lui Nursultan Nazarbaiev, încearcă iluzoriu și viclean să coopereze atât cu Uniunea Europeană, cât și cu Federația Rusă și China, în speranța că astfel își păstrează „deschise” toate opțiunile: „Vreau să cred că viitorul Balcanilor de Vest este în Uniunea Europeană, dar nimeni nu are dreptul – afirm eu acum – să ridice obiecții pentru că noi încercăm să supraviețuim”, declara Vucic după summit-ul UE – Balcanii de Vest din octombrie 2021.

După declanșarea crizei din Kazahstan, Alexandr Vucic a ținut să facă o declarație – pe fondul recentelor proteste interne împotriva proiectului exploatării de litiu pe care concernul Rio Tinto vrea să-l demareze în Serbia[7] – , care este relevantă din perspectiva celor menționate anterior[8]:

„Nu cred că ei (oligarhii – n.red.) speră să învingă un candidat care dorește prosperitatea Serbiei, ei nu sunt atât de proști și de neinformați, ei știu că poporul nostru apreciază progresul obținut și știu ce cred oamenii. Ei spun asta întrucât cred că cineva cu mulți bani îi va ajuta în Serbia să pună la cale revolte în țară. Să orchestreze ceva cum se întâmplă în Kazahstan, unde vor fi sute de mii de morți, o țară prădată ani de acum înainte, unde au interferat serviciile secrete ale mai multor forțe majore. Probabil, ei vor ca același lucru să se întâmple în Serbia.”

Declarația de mai sus a lui Alexandr Vucic vine să evidențieze încă o dată cât de periculoasă este dependența politică față de Federația Rusă sau China. Investițiile chineze[9] și cooperarea militară cu Federația Rusă[10] îi oferă în realitate foarte puține opțiuni președintelui sârb pentru un dialog serios cu Occidentul; prin urmare cheia corectă în care ar trebui citită declarația lui Vucic nu este aceea că se teme de o lovitură de stat din partea Occidentului, dimpotrivă.

Revenind, este evident că atât Federația Rusă cât și China vor să țină Occidentul departe de Kazahstan, așa că oportunitatea oferită de izbucnirea revoltelor populare față de unele măsuri ale guvernului privind creșteri de prețuri la energie trebuia folosită și bine canalizată. Iar instrumentul potrivit – cum se spune pe la noi, „coada de topor” – al executării unui scenariu de tip „București ’89”, care trebuia să aibă și o țintă politică palpabilă pentru popor – și anume Nursultan Nazarbaiev și clanul său -, s-a dovedit a fi președintele pro-rus Kassim Jomart Tokaiev și asociații săi.

Kassim Jomart Tokaiev nu a așteptat ca armata rusă să ajungă în Kazahstan și a demarat cu rapiditate partea sa din planul pentru care a primit undă verde în 28 decembrie anul trecut: l-a schimbat din funcție pe premierul Askar Mamin cu Alikhan Smailov; l-a concediat din ultima funcție pe care o mai deținea în stat pe Nursultan Nazarbaiev, iar pe Karîm Massimov, șeful KNB, l-a schimbat din funcție cu un fidel, generalul Yermek Sagimbaiev, apoi a dispus arestarea sa.

FRATE, FRATE, DAR…

Joi, 6 ianuarie ac.: China califică revoltele din Kazahstan ca fiind o „problemă internă” și își exprimă speranța că criza va fi soluționată cât mai curând.

Vineri, 7 ianuarie ac., după ce trupele ruse intră în Kazahstan, tonul autorităților chineze se schimbă: „China susține toate eforturile care ajută autoritățile din Kazahstan să pună capăt haosului cât mai repede posibil”, sună declarația purtătorului de cuvânt al ministerului de externe de la Beijing[11]; după care președintele Xi Jinping, într-o convorbire telefonică cu omologul său Kassim Jomart Tokaiev, ține să precizeze: „China se opune oricărei tentative din exterior de a organiza o în Kazahstan.”

În aceeași zi de joi, președintele Recep Tayyip Erdogan – după consultări cu Ihlam Aliev, președintele Azerbaidjanului, Sadîr Japarov, președintele kârgâz și Șavkat Mîrzioiev, președintele uzbec – are o discuție telefonică cu Kassim Jomart Tokaiev și îl asigură că poate conta pe solidaritatea Turciei și a Organizației Statelor Turcice.

Ulterior, purtătorul de cuvânt al președinției turce, Ibrahim Kalin, declară public: „Deplângem profund incidentele și pierderile de vieți omenești din Kazahstan. Pacea și stabilitatea Kazahstanului sunt prioritățile noastre. Turcia va continua să fie solidară cu Kazahstanul.”[12]

Atât China cât și Turcia și-au exprimat susținerea pentru intervenția trupelor Federației Ruse în sprijinul administrației președintelui Kassim Jomart Tokaiev, deghizată sub egida Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, arătând „înțelegere” pentru faptul că Moscova „face ordine în curtea din spate” a imperiului.

Sunt suficiente motive să credem că nici Beijingul și nici Ankara nu sunt neapărat confortabile cu modul în care Moscova a înțeles să profite de revoltele populare din Kazahstan, securizând unilateral președinția fidelului Kassim Jomart Tokaiev, prin ocuparea militară a unor puncte cheie și arestarea de-a valma nu doar a opozanților cu viziuni democratice – așa numiți agenți ai Occidentului – dar și a unor personaje care pur și simplu se află pe lista neagră a noii puteri de la Nur-Sultan, sprijinită de Moscova.

Criza pe care o traversează Kazahstanul are desigur legătură cu pauperizarea populației dincolo de limita de suportabilitate, dar și cu luptele pentru putere între politicienii cu simpatii pentru familia Nazarbaiev – cu oligarhii săi ce au făcut afaceri bune cu Occidentul și China și au fost educați în Europa sau Statele Unite și cei care îl sprijină pe pro-rusul Tokaiev – cu oligarhii săi, dornici să preia controlul afacerilor bănoase cu resursele energetice sau contractele de infrastructură de care vor fi deposedați cei dintâi.

O analiză a investițiilor străine în Kazahstan ne arată faptul că în primii ani după ce a obținut independența, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, Nursultan Nazarbaiev a început să fie foarte interesat de investitorii din Occident și banii lor, în condițiile în care, la acel moment, nici Federația Rusă și nici China nu puteau constitui variante viabile de finanțare.

Timp de trei decenii, Statele Unite au investit în economia Kazahstanului aproximativ 55 de miliarde de dolari și nu mai puțin de 600 de companii americane activează în această țară. Probabil cel mai cunoscut proiect american din Kazahstan este câmpul petrolier Tenghiz, un proiect operat de Chevron și cunoscut sub numele de „Tengizchevroil”, cu o medie zilnică a producției de circa 420 milioane mc³ gaze naturale, 300 de mii de barili de petrol și aproximativ 20-22 mii barili de gaze de sondă.

Conform datelor Comisiei Europene, Uniunea Europeană reprezintă cel mai important partener comercial al Kazahstanului, în condițiile în care circa 41% din exporturile kazahe (petrol, gaze naturale, dioxid de uraniu etc.) au ca destinație diverse state ale Uniunii. În 2019, de exemplu, Uniunea Europeană a importat bunuri și servicii din Kazahstan în valoare de 13,5 miliarde de euro și a exportat bunuri și servicii în valoare de 7,5 miliarde de euro; un excedent important pentru Kazahstan, de 6 miliarde de euro.

China, al doilea partener comercial ca mărime pentru Kazahstan, a exportat (2021) mărfuri în valoare de 12,6 miliarde de dolari și a importat mărfuri kazahe în valoare de 10,35 miliarde de dolari, provocând un deficit kazahilor de 2,25 miliarde de dolari. China a investit în ultimii 15 ani în această țară circa 19,2 miliarde de dolari și mai există în diverse stadii de execuție, cu termen de finalizare 2023 – 2024 alte 56 de proiecte estimate la 24,5 miliarde de dolari.

Federația Rusă, este al treilea partener comercial al Kazahstanului; în 2019 Federația Rusă exporta mărfuri în valoare de 19,9 miliarde de dolari și importa mărfuri kazahe în valoare de 5,8 miliarde de dolari, provocând un deficit Kazahstanului de 14,1 miliarde de dolari. Proiectele de investiții comune cu Federația Rusă (circa 37) cu finalizare în anii următori sunt estimate valoric la circa 5,5 miliarde de dolari. O mare parte a acestor proiecte sunt însă dependente de investițiile chineze, așa cum este cazul proiectului gazoductului Europa (Finlanda – Țările Baltice) – Rusia (Kazan, Orenburg) – Kazahstan – Vestul Chinei.

O bună parte a ofensivei economice chineze asupra economiei kazahe a fost lansată imediat după criza economică din 2008 – 2010, odată cu scăderea puternică a prețului petrolului și altor resurse miniere, care au lovit serios în veniturile obținute de Kazahstan din exporturi. În 2013, China a lansat programul de investiții „Belt and Road”, iar Kazahstanul a devenit una din principalele piese de pe tabla de șah a expansiunii investițiilor chineze spre Europa.

Când Statele Unite au investit masiv în Kazahstan, au făcut-o desigur pentru că resursele subsolului reprezentau o excelentă oportunitate pentru afaceri profitabile, dar și în virtutea doctrinei neoliberale, potrivit căreia cooperarea economică aduce prosperitate, care la rândul său susține crearea clasei de mijloc și promovează implicit modelul occidental de civilizație al democrației liberale. Pentru Washington să faci afaceri în Kazahstan însemna deci să ajuți la transformarea democratică a acestei țări central-asiatice.

China gândește la fel, iar criza economică i-a oferit fereastra de oportunitate de care avea nevoie să își promoveze propria doctrină, alternativă celei occidentale; găsind un Kazahstan în nevoie, prădat de oligarhii născuți din deturnarea resurselor generate de afacerile prospere cu Occidentul, cu mari nevoi de finanțare a bugetului de stat și o populație sărăcită și gata să se revolte, Beijingul i-a făcut lui Nazarbaiev o ofertă de nerefuzat: injectăm bani în economie, dar vrem în schimb terenuri și acțiuni la companiile voastre.

Așa se face că, în 2013, președintele chinez XI Jinping a anunțat lansarea proiectului său global „Belt and Road” din Kazahstan, iar deținerile cineze au ajuns la 23% în acțiuni ale companiilor kazahe din domeniul exploatării petrolului, respectiv 13% din acțiunile companiilor producătoare de gaze naturale.

În 2016 guvernul kazah pregătise o reformă a legilor privind terenurile agricole, care le-ar fi permis companiilor chineze să achiziționeze și să dețină terenuri în Kazahstan. Proiectul de lege a fost în cele din urmă blocat, pentru că a generat proteste masive în țară, fermierii temându-se că banii chinezi vor face regula în agricultura kazahă, în condițiile în care țara este sărăcită[13]. Retragerea proiectului de lege privind terenurile au pus în evidență atât temerile lui Nazarbaiev, legate de instabilitatea socială ca rezultat al sărăciei și inegalităților, cât și crescânda ostilitate a kazahilor față de chinezi.

Deschiderea guvernului kazah către China a adus cu sine o invazie de chinezi, de la forța de muncă pentru șantierele deschise cu banii împrumutați de băncile chineze, la mici afaceriști care au inundat piața cu bunuri de larg consum produse în China.

Un rol important în moderarea „invaziei” chineze a jucat Karîm Qajimaqanuli Massimov, uigur de origine, care între anii 2014 și până în septembrie 2016 a fost premier al guvernului kazah. Despre Karîm Massimov se spune că a fost un apropiat al lui Nursultan Nazarbaiev și, într-adevăr, între anii 2012 și până 2014 el a servit ca șef al administrației prezidențiale.

Dar în 2014, rolul său a fost acela de a netezi negocierile cu chinezii, menite să maximizeze, pe cât posibil, poziția kazahă, în condițiile în care țara era cu spatele la zid. Karîm Massimov este o persoană educată, cu studii în Federația Rusă, dar și în Statele Unite. Massimov a studiat și în China, la Wuhan, între anii 1988 și 1989, iar între anii 1992 și 1995 activase ca agent comercial în Hong Kong, deci era un cunoscător al modului chinez de a negocia.

China nu a fost niciodată pe deplin mulțumită de modul în care guvernele kazahe au „cooperat”, în parte pentru că echilibrul puterii la Nur-Sultan a devenit unul tot mai complicat, pe măsură ce a devenit clar că Nazarbaiev se va retrage. Nazarbaiev a oscilat mereu între Occident, Rusia și China, în încercarea de a evita ancorarea prea puternică într-o sferă de influență, ceea ce a supărat în egală măsură pe toată lumea.

În 2019, când Nursultan Nazarbaiev a decis în fine să se retragă în plan secund, Kassim Jomart Tokaiev a devenit președintele interimar al statului, Daringa, fiica cea mare a lui Nazarbaiev, a luat locul lui Tokaiev la conducerea Senatului, Nursultan Nazarbaiev a devenit președintele Consiliului de Securitate, unde a colaborat din nou îndeaproape cu Karîm Massimov, care din 2016 devenise șeful KNB (KGB-ul kazah – Comitetul Securității Naționale).

În 2019 pro-rusul Kassim Jomart Tokaiev a dat Chinei un semnal că trebuie să fie atentă cum acționează în Kazahstan, prin arestarea de către KNB a lui Konstantin Sîroiezkin, înalt consilier guvernamental și fost agent al KGB-ului sovietic, pe care l-a acuzat că transmitea informații și documente serviciilor secrete chineze[14]. Cazul a fost unul fără precedent, iar Tokaiev l-a pus pe seama doctrinei Nazarbaiev de „menținere a echilibrului” între interesele Rusiei, Chinei și Occidentului în Kazahstan.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro