Suntem contemporani cu mintea noastra

Le-am spus într-o zi, copiilor, la clasă, că, în colțul din stânga al camerei, șade un extraterestru – drăguț, dar invizibil – curios să măsoare, cu un dispozitiv sofisticat, ce nivel de umanitate a atins specia bipedă și articulată de pe Terra. M-au întrebat, desigur, de ce a venit într-o școală și le-am răspuns că, pentru extraterestrul meu, școala este un fel de seră pentru ”plante” selecte, și că rețeta lor de îngrijire trebuie să fie o esență tare – cea mai atent elaborată, în atelierele celor mai bune intenții și în distileria celor mai eficiente raționamente. Doar că în sera asta se crește ”mâinele” sau anii care vor să vină. Investiția emoțională și cognitivă a rasei umane în copiii ei trebuie să fie, așadar, una care să maximizeze șansele celui mai bun viitor posibil, dar să dea și măsura în care oamenii au ajuns să reflecteze asupra lor.

Nu le-am spus însă nimic despre vizitatorul nostru adulților din școală. Cu un exercițiu minimal de empatie și înțelegere a naturii umane, ajung uneori să le dau dreptate colegilor mei de la alte catedre: ”idealurile mărețe despre creșterea unor minți mai bune nu au ce căuta în portofoliul unui profesor; datoria mea este să înlesnesc, sistematic, conținuturi digerabile. Ce poți să reproșezi unuia care-și livrează dozele de lecție la timp, care desfășoară pe tablă scheme organizate, pune întrebări și verifică răspunsuri, care vine, punctual, la oră, își respectă planificarea și îndatoririle de cancelarie? De ce să fiu eu îngrijorat de cât de sofisticată devine mintea unuia sau a altuia, de câtă creativitate răsare în capul ăsta sau în celălalt sau ce măsură a conștiinței își asumă în parte, fiecare elev? Până la urmă, eu sunt cea mai bună variantă de supraviețuire onorabilă în sistem: urmez disciplinat un traseu profesional impus – învăț pentru grade didactice și îndur asistențe la la clasă, suport pretenții din partea a o mie și una de familii, mă lupt adesea cu proasta educație de acasă, administrez cât pot de bine frustrări și dureri personale, lipsuri materiale și traume emoționale pe care nu le voi putea controla niciodată și de care, în definitiv, nu sunt responsabil.”

Meseria de profesor presupune o uzură emoțională incredibilă și un risc de pierdere a propriei persoane în dramele celorlalți. Așa că cea mai sigură busolă va rămâne aplicarea algoritmică a unor planuri de lecție, o feliere egală a conținuturilor și o împărțire frățească, simetrică și calculată a lor la ceea ce estimez a fi media de inteligență a clasei. Nu mă uit la copii, pentru că asta mi-ar îngreuna situația: aș ajunge să văd cât de complicat și imposibil este actul didactic, cât de greu e să vibrezi pe corzile fiecărei minți ca să îi atingi pragul critic al creșterii. Mă uit peste capetele lor, vorbesc clar și apăsat, laud când trebuie și pedepsesc cu vigilență, îmi iau ca aliat nota și ca scut, un aer instituțional, ușor neabordabil.

Sau, dacă sunt croit dintr-o stofă sufletească mai moale, am să mă consum în luptă: voi folosi reproșuri și condiționări, voi scoate tot instrumentarul învinovățirilor sau al laudelor prin comparație, voi crea tensiuni și competiție – orice strategie care să impulsioneze învățarea sau cel puțin, conformarea lor, a copiilor, cu ritmul meu de lucru și cu standardele mele de reușită. În rest, natura trebuie să-și facă obișnuita selecție: cei buni vor ieși la suprafață prin rezistență la jocul meu, cei slabi vor căuta treptat ultimele bănci, învățând să-și digere neputința. Într-o formă sau alta, viața îi va integra pe toți: fiecare va migra către regnul său și va funcționa pe etajele de vegetație umană ale unei jungle hrănite de interese cu mult mai presus de țelul lor personal.

Chiar, cine este de fapt, responsabil de felul în care ne tratăm copiii la nivel instituțional? Cine impune moda sau cine dă tonul în școli? Statul? Ministerul? Profesorii? Cine e șeful junglei și cine hotărăște că unele vietăți sunt târătoare, iar altele pot zbura în voie, etalându-și penajul colorat în zonele superioare și rarefiate ale realității? Este vorba, în educație, de o ulterioară selecție naturală și doar de obligația unor profesori de a arunca, la timp, sănătoase bucăți de cunoaștere întru hrana minților aliniate în bănci? Sau vorbim, de fapt, de un grad de sofisticare la care trebuie să fi ajuns natura umană sau civilizația unei țări atunci când acționează pentru modificarea comportamentelor cognitive și afective ale puilor ei?

Este școala o chestiune de politică națională sau una de umanitate, pur și simplu? Pot îmbrățișa, pe cont propriu, ca profesor, convingeri personale și filozofii educaționale distincte sau trebuie să mă simt înrolat la datorie și să-mi fac treaba cât mai bine, sincron cu ceilalți, conform cerințelor general impuse?

Mă aflu eu, în clasă, față în față cu mine însumi și puterea mea de a fi un dascăl bun, conform fișei postului? Sau mă aflu lângă mințile care vor alcătui designul unei lumi viitoare la care eu contribui, hotărâtor, acum? Am responsabilitatea unui subordonat conștiincios sau a unui lider vizionar?

Profesori de toate felurile – unii severi maeștri ai artei punitive, alții spectaculos de calzi și umani, unii opresivi și înfiorători, alții deschiși și inspiraționali – toți și-au făcut treaba în felul lor și au trimis în lume creiere încărcate de cunoaștere – exact cam câtă nevoie avea fiecare ca să ne aflăm astăzi aici, într-o zi de decembrie, la finalul anului, în stadiul ăsta de evoluție a omenirii.

În interiorul aceluiași exercițiu de îngăduință, ajung invariabil la concluzia că școala actuală este prelungirea firească a conștiinței noastre colective. Nici nu poate fi mai bună, nici mai rea, pentru că ea este sincronă convingerilor noastre și energiei mentale pe care o proiectăm în și către copiii noștri.

Sunt studii recente care arată că peste jumătate din familiile românești încă ”își ating” copiii; pe de altă parte, sunt încă mentalități dominante și condiționate subconștient, chiar la nivelul sintagmelor lingvistice, despre ”cumințenia copiilor”; cel mai frecvent termen de laudă la adresa preșcolarului mic este de tipul ”unde-l lași, acolo îl găsești” (adică, bun, supus, ascultător). Există încă etichete ale lui ”e rușine” sau ”nu-i frumos”, atunci când încercăm selecția unui comportament nedorit; majoritatea părinților și a profesorilor încă educă prin condiționări și manipulare de comportament, fără integrarea conștiinței sau a alegerii. Multe familii își văd copiii ca pe măsuri ale propriei nobleți sau reușite în viață: se mândresc ostentativ, îi ascund uneori de rușine, îi șh-șh-ie când spun ceva nepotrivit sau îi mascotizează public prin expuneri de tipul ”spune și tu o poezie”. Mulți părinți poartă în suflet temeri latente despre cum ar putea pierde iubirea propriilor copii, dacă sunt prea fermi sau neînduplecați la fireștile șantaje emoționale ale acestora. Există, în majoritatea familiilor, o predominanță a limbajului dublu și o labilă alunecare de la tandrețuri pătimașe, la pedepse însoțite de izbucniri nervoase și pierderi dizgrațioase de cumpăt. Există încă mentalitatea generalizată despre copilărie, ca etapă de tranziție, ușor de clasat cu ”lasă că crește el mare și-i vine mintea la cap” (o ciudată convingere națională că maturizarea apare natural și simultan cu înaintarea în vârsta biologică). Există multe anxietăți parentale legate de siguranța copilului – și o tendință observabilă, chiar și absolut empiric, de protecție exagerată și lipsă de acțiune pentru autonomizarea copilului; există un exces de zel legat de vitaminizarea și medicarea copilului răcit și o din ce în ce mai slabă rezistență nervoasă a adultului îngrijitor la provocările naturale, legate de creșterea biologică: sunt mii de intervenții disperate și văicăreli teatrale – pe forumurile pentru mămici – despre strănutul fiului și tusea prințesei – și aproape invizibile – discuțiile legate de creierul propriu-zis, de cum crește mintea sau ce tip de ”hrană” sau stimuli ar trebui serviți, de la o vârstă sau alta. Există, încă, o imagine total desuetă sau nesincronă cu descoperirile mai mult sau mai puțin recente ale științelor cognitive, asupra minții în sine și a evoluției ei. Circulă definiții false ale inteligenței și este încă valabil algoritmul muncitoresc al reușitei școlare: notele mari la teste și examene, numărul de diplome și medalii, numărul de copii sau tineri surclasați de succesul altora. Nu pentru că acestea ar fi nesemnificative ca indicatori ai performanței, ci pentru că nimeni nu se întreabă dacă ele mai au valoare peste niște conținuturi structurate haotic, prin juxtapuneri aproape întâmplătoare, incapabile să genereze conexiuni între informații sau comportamente pragmatice, creative, de rezolvare a problemelor.

Și probabil că mai este ceva, care reunește și menține, ca într-o apă stătută, toate aceste mentalități: nu cred că românii au învățat încă să își dorească fericirea copiilor lor – în termeni de echilibru, împlinire a potențialului personal și așezare semnificativă în lume. Românii încă își trimit copiii la luptă, le spun că viața e grea, că trebuie să mai copilărească până dau piept cu realitatea – și, dacă, o fac, în sfârșit, va trebui să caute să nu fie călcați pe bătături. Adică să râmână într-o alertă pasiv-agresivă și o încordare specifică fie animalului de pradă, fie celui vânat, sortit camuflării (vezi mentalitatea lui ”nu te mai băga și tu în seamă”). Românii își doresc de la copiii lor să fie ori suficient de obraznici și reactivi, dădători din coate și descurcăreți, ori să treacă neobservați prin viață, adică niciodată prilej de bârfă, scandal sau contradicție cu norma. Cam toți copiii cresc cu același refren – despre cât de rea e lumea, cât de dezamăgitori sunt prietenii, cât de prost ești dacă alegi să fii bun. Adulții români de astăzi își destabilizează adesea copiii cu propriile insecurități și neîmpliniri, la care se adaugă un serios vid de autoreflexivitate și de informare.

De aceea am decis să îi înțeleg pe colegii mei de la catedră. Nu le poți pretinde reformare sau reinventare: nu poți importa încă modele superioare de accesare a informației și formare a deprinderilor, nu poți reorganiza materia și nici transmite didactici noi, atât timp cât, prin vocabularul nostru de bază, transferăm inconștient, de la o generație la alta, concepte false despre mintea și natura umană în sine.

Profesorii, astăzi, aleg, în majoritatea lor, doar să își bifeze fișa postului, iar părinții se mulțumesc cu satisfația lui ”a crescut mare, mânca-l-ar mama”. Gânduri osificate aproape în configurația noastră mentală, peste care s-a așternut resemnarea lui ”viața e o junglă” și educația șutului în fund, a competițiilor pseudoacademice între indivizi și a protectoratului prin pile și intervenții.

Școlile sunt o reflecție a conștiinței noastre și abia mai târziu o chestiune de voință și strategie politică. Niciuna din țările civilizate n-a ajuns încă la o formulă ideală, pentru că ea nu există: măsura educației de calitate este permanenta căutare sau reinventare. Mulțimea de modele, fărâmițarea didacticilor, înghesuiala de pe palierul filozofiilor educaționale – toate sunt un simptom sănătos al unor conștiințe mai înaintate, care aspiră să se reinventeze permanent pentru binele copiilor ei.

La noi au înțepenit lucrurile. Atât de irevocabil, încât nici nu mai ai pe cine învinovăți. Probabil că ar trebui să cer iertare profesorilor care asudă, muncesc ”mult” și își iubesc copiii ”din tot sufletul” – cum adesea mi-au semnalat, furioși pe criticile mele teoretice și superflue. Am văzut oameni buni și sufletiști care cred, sincer, că a educa un copil înseamnă a alerga gâfâind printre capitole, ca printre jaloane, a îndesa forțat câte 15 concepte pe zi și a verifica, prin simulacre reproductive de test, lipirea lor momentană într-o zonă măsurabilă a creierului. Oameni care își camufleză neștiința sau supunerea față de norme aberante, cu o inimă mare și vorbe frumoase despre atașamentul lor de elevi. Nu-i poți învinovăți că transferă cunoaștere după mecanismele în care îsăși mintea lor s-a configurat și înțepenit. Mai ales când îi și vezi că o fac cu pasiune, convingere și mult consum emoțional.

Nu pot învinui nici bieții părinți, copii, ei înșiși, ai unei tranziții sociale care a acutizat toate sentimentele de nesiguranță transmise de bunici. A avea un copil într-o perioadă de tranziție a propriei conștiințe este în sine un experiment interesant, al cărui efect îl simțim astăzi în obstinația pe care o avem când ne agățăm de o școală bătrână, energofagă și abuzivă.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro