Tătucul deștept și poporul prostit; sfârșitul poveștii

Am scris câteva articole pe tema planurilor pe care Liviu Dragnea și echipa sa de șoc, ce au luat în stăpânire PSD, le rezervă românilor. Dar de astăzi am decis – și mărturisesc acest lucru – să nu mai pomenesc numele lui Liviu Dragnea în niciunul din articolele pe care le voi mai scrie. Pentru că pur și simplu am constatat, asemeni multora din înțelepții lumii, că invocarea răului, fie și în scopul trezirii conștiințelor, nu face decât să-i confere putere. Iar Liviu Dragnea, în particular, s-a hrănit din contestarea sa permanentă, căpătând dimensiuni pe care nu cred că le-a visat vreodată.

Totuși, mi-am pus și eu întrebarea, într-un exercițiu de retorică de salon, de ce realizând că hrănesc (și hrănim) ”monstrul” nu am decis să mă opresc mai curând, sau am ales să mă opresc abia acum? Ei bine, aceasta este tema articolului de față.

În primul rând, am scris despre Liviu Dragnea și planurile sale deloc de neanticipat din punctul meu de vedere, pentru că am sperat că, alăturându-mă vocilor care îl avertizau pe actualul președinte al PSD că merge prea departe, se va trezi în conștiința sa mândria țăranului teleormănean gospodar, care nu acceptă să se (mai) afle la originea unui lung șir de nemulțumiri ale poporului din care face parte. Acum înțeleg că am greșit, dar pot invoca circumstanțe atenuante și nu doar în favoarea naivității mele, ci și a unei întregi părți a poporului din care fac parte. Și am să mă explic.

Ca să fiu cât mai bine înțeles, am să recurg la o analogie, comparându-l în anumite limite pe Liviu Dragnea cu Nicolae Ceaușescu, iar comparația, se va vedea, nu este deloc una exagerată. Astfel, când vorbim de dictatorul Ceaușescu din perspectivă istorică, nu este neobișnuit să rememorăm cariera sa politică prin recursul la trei discursuri (care) – trei momente în care concepțiile sale, orgoliile și ambițiile sale, dar și temerile supreme ce l-au definit – au fost definitorii:

(i) momentul 21 august 1968, în care dictatorul Nicolae Ceaușescu, în fața a aproape 100 de mii de oameni, a ținut un discurs[1] prin care s-a delimitat de controlul pe care Moscova îl exercita asupra regimurilor politice din statele satelit, la est de Cortina de Fier. Acest discurs a fost interpretat ca un mesaj patriotic în acele momente, eroare pe care a făcut-o inclusiv Occidentul, în condițiile în care, de fapt, Ceaușescu nu voia să fie ”ca prostul” la cheremul lui Leonid Breșnev și să sfârșească la fel ca Alexander Dubcek;

(ii) momentul consfătuirii activului de conducere al Partidului Comunist din 9 iulie 1971[2], în care dictatorul Nicolae Ceaușescu și-a susținut discursul asupra ”tezelor din iulie”, la întoarcerea din vizitele sale din China, Vietnam, Mongolia și Coreea de Nord. La acel moment masca sa de comunist luminat și patriot s-a sfărâmat fără ca foarte multă lume în România, ori în Occident, să o fi realizat pe deplin. Ceaușescu a clamat o revoluție conservatoare și naționalistă, adică un regim marxist-leninist fundamentalist, dar emancipat de Moscova (cel puțin formal);

(iii) momentul discursului 22 decembrie 1989, precedat de discursul din fața activului de partid din 20 decembrie 1989[3], după întoarcerea sa din vizita în Iran. Nimeni din cei prezenți în piață nu mai putea să se înșele asupra intențiilor lui Nicolae Ceaușescu și nimeni nu mai credea în bunele sale intenții; cuțitul dictaturii ajunsese la osul poporului.

Nicolae Ceaușescu a ”vrăjit” națiunea în 1968 și, în baza acestui capital de încredere pe care românii i l-au acordat, dar și cu sprijinul pârghiilor de putere pe care – ușor, ușor – le-a luat în stăpânire în stat și în partidul comunist, timp de peste două decenii și-a exacerbat ambițiile, orgoliile și frustrările, ba chiar și lipsa de educație și valorile vetuste de clan feudal. În acest interval statul a ajuns în incapacitate de plată, iar ulterior populația a fost supusă unei curbe infernale de sacrificiu, pentru a repara greșelile teoriilor economice aiuritoare aplicate de ”gânditorul” Nicolae Ceaușescu.

Douăzeci și șapte de ani după ce dictatorul Nicolae Ceaușescu a fost alungat de la putere prin sacrificiul popular – iar foștii săi camarazi din partid, conduși de comunistul rebel apropiat de Moscova Ion Iliescu i-au aplicat lovitura de grație -, românii, cetățeni europeni ai unui stat membru în Uniunea Europeană, nu mai erau pregătiți pentru un nou ”gânditor” și, până la urmă, nici nu erau foarte interesați de Liviu Dragnea, numele acestui personaj politic nu le spunea nimic celor mai mulți dintre noi.

Ei bine, însă, Liviu Dragnea, pe de altă parte, era perfect pregătit să le ofere acoliților și aliaților săi o nouă mostră de ceaușism, pentru că ajunsese în sfârșit să dețină puterea în cel mai mare partid al țării, după înlăturarea lui Viorel Ponta, în timp ce degringolada lăsată în zona instituției prezidențiale de zbaterile fostului președinte-jucător Traian Băsescu, ce a fost urmat de contemplativul fost USL-ist Klaus Iohannis, îi lăsa calea deschisă pentru a deveni cel mai puternic om în stat.

Și în cazul lui Liviu Dragnea pot fi identificate trei discursuri, trei momente în care s-a autodefinit, la fel ca dictatorul Nicolae Ceaușescu, doar că, abia după ultimul său discurs – prestația sa de ieri din fața jurnaliștilor[4] – modul explicit în care și-a (re)afirmat intențiile a fost capabil să transmită cât se poate de transparent întreg veninul ambițiilor, orgoliilor și frustrărilor sale, mult mai bine ținute sub obroc în decembrie 2016. Și cu acest din urmă discurs voi începe analiza, respectiv:

(i) momentul 4 iulie 2018 (ce stranie coincidență, tocmai ziua în care SUA obișnuiau să celebreze lupta pentru libertate și să transmită încredere lumii democrațiilor liberale; astăzi nu pare să mai fie cazul), în care Liviu Dragnea afirma[5] – să rememorăm: ”E un Cod Penal dedicat justițiabililor din România. De un an și jumătate m-am săturat de aceste petarde aruncate de unii și de alții. Ce înseamnă ‘dedicat lui Liviu Dragnea?’ În ce mă privește, decizia luată de Iohannis și oameni cu puteri oculte în statul român a fost că, indiferent cum va fi, eu să fiu anihilat. Azi e abuzul în serviciu, dar mâine pot să-mi facă 1.000-2.000 de dosare. (…) Domne’, faceți o teză de drept pe această temă, dacă aveți așa o obsesie. Eu nu vreau să plec ca prostul din această viață și din această funcție. V-o zic ca la noi la Teleorman.”

Da, este un moment important, este momentul în care Liviu Dragnea și acoliții săi au detașat România de statele democrațiilor liberale și am să explic imediat de ce. Din nou voi recurge la două exemple: (1) fostul guvernator al statului Alaska și posibil candidat la vicepreședinția SUA (în echipă cu John McCain), este cazul lui Sarah Palin și (2) Alain Juppe, premier al Franței și fost primar al orașului Bordeaux.

Sarah Palin a fost acuzată, în perioada în care a fost guvernator al statului Alaska (2008) de abuz de putere (un fel de abuz în serviciu) pentru faptul că l-a concediat pe șeful fostului său cumnat, adică șeful Comisiei pentru siguranţă publică din Alaska, tocmai pentru că acesta refuza să dea curs solicitării guvernatorului de a-l da afară din serviciu pe cel care a divorțat de sora sa. Cu alte cuvinte, Sarah Palin, dintr-un primitiv orgoliu personal, l-a concediat pe subalternul său direct pentru că a refuzat să se facă un instrument al răzbunării sale. Sarah Palin a fost acuzată de abuz de putere, dar nu a ajuns în fața unui judecător, pentru că s-a decis ca sancțiunea împotriva sa să rămână una administrativă. Dar în iulie 2009 Sarah Palin și-a dat demisia din funcția de guvernator[6], iar cariera sa politică a luat practic sfârșit.

În anul 2004, Alain Juppe a fost condamnat la o pedeapsă de un an și șase luni, cu suspendare, pentru că a folosit la partid, în calitate de șef al Adunării pentru Republică, personal angajat al primăriei din Paris, pus la dispoziție de Jacques Chirac, pe atunci primar al Parisului. La finele anului 2016, începutul anului 2017, Francois Fillon, care i-a succedat lui Nicolas Sarkozy la șefia Republicanilor, a fost prins la rândul său într-un imens scandal de corupție care l-a determinat să se retragă din cursa pentru alegerile prezidențiale din anul 2017. În locul său a fost invitat Alain Juppe să-și asume candidatura[7], dar a refuzat, conștient că are la activ o condamnare penală, fie ea și cu suspendare de la executarea în penitenciar, și este politic vulnerabil.

Liviu Dragnea, prin modul în care a decis să acționeze, nu poate fi asimilat valorilor și exigențelor cărora, probabil fără tragere de inimă, li s-au supus (totuși) atât Sarah Palin, cât și Alain Juppe. Ca urmare, pentru omologii săi din Occident, Liviu Dragnea – cel care preferă dimpotrivă calea siluirii legii și Constituției pentru a-și menține poziția de putere – a devenit nefrecventabil, ori frecventabil în anumite condiții, care pot costa națiunea, așa cum s-a întâmplat și în vremea în care dictatorul Nicolae Ceaușescu a deținut puterea în România.

(ii) un alt moment important a fost cel al discursului din 9 iunie 2018, când Liviu Dragnea li s-a adresat celor peste 100 de mii de ”simpatizanți” livrați de activiștii PSD pe o temă stranie, deloc pe înțelesul celor prezenți[8], și care poate fi rezumată prin chiar concluzia discursului: ”vrem prosperitate, nu securitate”.

În mod evident, mesajul discursului nu era adresat simpatizanților aduși în piață, ci partenerilor occidentali ai României, mai ales că în 18 iunie 2018 s-a aflat la București adjunctul secretarului american de stat pentru probleme europene și eurasiatice, Wess Mitchell. Discursul din 9 iunie al lui Liviu Dragnea a subliniat că Occidentul, în cazul său, fie acceptă o relație tranzacționistă, fie se va resemna cu închiderea punților de comunicare, în timp ce companiile occidentale se vor confrunta cu adversitatea statului român. Ei bine, americanii s-au conformat rapid, iar Wess Mitchell a acceptat să se întâlnească cu Liviu Dragnea…într-o cameră de hotel[9].

(iii) discursul (setul de discursuri) lui Liviu Dragnea de la finele anului 2016, după câștigarea alegerilor parlamentare, în care pot fi enumerate câteva teme[10] de la care nu s-a abătut până astăzi: (1) a afirmat în mai multe rânduri că merita să fie prim-ministru, iar faptul că este condamnat penal pentru corupție nu este un motiv de incompatibilitate, (2) a nominalizat premierul (premierii) gândindu-se exclusiv la interesul personal, acela de a propune o persoană aflată sub controlul său absolut și (3) a amenințat cu începerea operațiunilor de suspendare a președintelui pe care l-a considerat un politician fricos, care nu va avea curajul să-l înfrunte.

După cum se știe, a urmat și momentul Ordonanței de guvern 103 și larga opoziție cetățenească, care a scos în stradă doar în București, la un moment dat, peste o jumătate de milion de oameni. Liviu Dragnea, acoliții și aliații săi nu s-au oprit și iată că, un an și jumătate mai târziu ținta a fost atinsă; doar nu era ca această largă coaliție de oportuniști să renunțe ”ca proștii”, doar pentru că un an întreg oamenii au fost mereu prezenți în stradă și au cerut politicienilor să nu facă România de ocară – o ”republică a penalilor”.

Problema nu este că PSD și ALDE au continuat să-și pună planurile în aplicare, ci că astăzi, la o zi după ce Liviu Dragnea și-a văzut visul cu ochii – Codul Penal modificat – nu există opoziție, deci nu există o soluție în cheie democratică la asaltul sălbatic al reformatorilor conservatori conduși de troica Liviu Dragnea – Călin Popescu Tăriceanu – Kelemen Hunor.

PNL este pur și simplu paralizat de ineficiența și lipsa de popularitate a liderului său, Ludovic Orban, pentru care funcția actuală se dovedește o pălărie mult prea mare. Ludovic Orban nu poate controla PNL, unde faliile de tip USL și PDL distrug orice umbră de speranță că acest partid poate deveni o alternativă la PSD sau că pot coaliza opoziția anti-PSD. PMP/UNPR nu sunt de luat în calcul, pentru că au mimat opoziția până acum.

USR a făcut o treabă bună în Parlament, dar este la rândul său măcinat de dispute interne și nu are rădăcini în teritoriu, acolo unde baronii PSD vor fi foarte atenți la alegerile din 2019 și 2020 să nu lase activiștilor USR nicio șansă. RO+ nici nu s-a înființat bine (de fapt am ratat, sau poate că nu, știrea că s-ar fi aprobat înființarea sa legală), că Dacian Cioloș a anunțat că nu ia în calcul o platformă comună pentru testul la europarlamentare[11]. Cu o astfel de (lipsă) de viziune, pe care Dacian Cioloș a mai arătat-o și în a doua jumătate a anului 2016, RO+ se va naște doar pentru a muri rapid, odată cu speranțele românilor care au crezut în acest proiect.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro