Taxa bancară din Cipru sau de ce n-am intrat în Schengen

Taxa pe depozitele bancare cipriote, cerută de UE în schimbul eliberării unui împrumut de 10 miliarde de euro, poate părea o pretenție inechitabilă, bizară sau contraproductivă. Indiferent însă de modul de raportare la acest demers, motivele care justifică – în ochii statelor creditoare – impozitul sunt aceleași cu cele care au stat la baza amânării sine die a intrării României în spațiul Schengen. Diferența este că, în timp ce oprirea României la porțile spațiului fără frontiere ar putea avea efectul benefic (deși din ce în ce mai puțin probabil) de a forța continuarea unor reforme necesare, tentativa de a impune o taxă forfetară pentru toți deținătorii de depozite în băncile cipriote ar putea duce la implozia zonei euro.

Pentru a înțelege de ce, e nevoie să facem un pic de istorie recentă. În anii 90, Uniunea Europeană – pe atunci prosperă și optimistă – , a demarat cel mai ambițios program de extindere din istoria sa, susținut programatic de țări importante ca Germania și Marea Britanie. Pentru cei care am trăit mizeria tranziției românești, pare greu de imaginat că anii 90 au fost pentru cei din vest o perioadă de încredere în viitor și în capacitatea transformațională a UE. Însă țările din est au intrat în Uniune tocmai pe acest val de încredere. La fel și Ciprul. (În ciuda faptului că, odată cu statul mediteranean, Uniunea importa și un conflict nerezolvat, alimentat inclusiv de intransigența ciprioților pe cale să devină cetățeni UE.) Atunci când problemele integrării surorilor sărace au devenit evidente, au apărut și primele semne de enlargement fatigue. România și Bulgaria s-au strecurat atunci, cu multă șansă, printr-o ușă care era pe punctul să fie închisă pentru mult timp (nu voi discuta aici de ce Croația este o excepție).

Criza financiară a expus apoi diferențele între economiile și culturile politice ale statelor membre: atât între nord și sud, cât și între est și vest. A devenit evident că statele din sud sunt mai ineficiente, mai corupte și mai cheltuitoare decât păreau în zilele în care Olimpiada de vară se desfășura la Atena sau când Spania era dată ca exemplu de dezvoltare economică durabilă. În egală măsură, atunci când Viktor Orban impunea o variantă proprie a statului democratic sau noua putere de la București juca ruletă rusească cu statul de drept, democrațiile estului și-au expus și ele periculoasa lor fragilitate.

Statele din sud au plătit un preț pentru lipsa de viziune economică, risipă și corupție. Partea vizibilă a decontului adus de criză – austeritate, șomaj, sărăcie, spirala costurilor îndatorării – a fost completată în cazul lor de una mai insidioasă, reprezentată de erodarea încrederii și a solidarității între nord și sud. În mod similar, în unele state din est picajul economic a expus fundamente șubrede ale statului democratic, ducând la derapaje politice, probleme cu statul de drept și volatilitate în actul de guvernare. Și în acest caz, aceste incidente au avut ca efect secundar pierderea răbdării nordului, care începuse deja să se confrunte cu propriile probleme economice și sociale.

Atunci când ne mirăm cum de poate Uniunea Europeană să ceară unor cetățeni onești să plătească, cot la cot cu magnații ruși, prețul pentru slabul management economic al guvernului țării lor, trebuie să înțelegem că toate fondurile plătite în ultimii ani de țări precum Germania, Olanda sau Finlanda către vecinii mai săraci și mai nesăbuiți din sud, au dus în timp la epuizarea credibilității liderilor din nord în fața propriilor alegători (este un argument pe care îl prezintă foarte bine Gideon Rachman în FT-ul de marți). Cetățenii din statele cuminți și bogate vor acum ca vinovații să plătească, puțin mai contează dacă este vorba de clasa mijlocie din Cipru sau de oligarhii ruși.

La fel și în cazul Schengen: puțin contează că România îndeplinește de ani buni criteriile tehnice și că frontierele noastre sunt printre cele mai sigure din UE. Atunci când nu putem demonstra un parcurs constant către un stat de drept solid și o justiție echitabilă, transparentă și funcțională, ne putem aștepta să fim sancționați cu orice mijloace le au la îndemână partenerii noștri din vest.

Dacă, în cazul României, metoda coercitivă ar putea ajuta într-o oarecare măsură transferul la nivel intern al unei presiuni constructive europene, taxa forfetară pretinsă de UE Ciprului riscă să fie începutul sfârșitului pentru zona euro. În primul rând pentru că pedeapsa colectivă este o practică pe cât de înrădăcinată în istorie pe atât de puțin justificabilă din punct de vedere moral. Apoi pentru că taxa din Cipru creează un precedent periculos: doar pentru că Cipru este o insulă nu înseamnă că incendiul generat de o criză bancară nu se poate extinde la celelalte state vulnerabile ale Uniunii. Nu în ultimul rând, pentru că prin această pretenție pui decidenții ciprioți să aleagă între sinucidere politică și apelul la finanțele generoasă a Moscovei, cu tot ce implică asta (la ora la care scriu acest articol, se pare că balanța înclină din păcate în cea de-a doua direcție).

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro