Unde vom fi maine? Scurta calatorie in viitor

Atunci când Luminile se focalizau asupra trecutului, dând naştere ştiinţei istorice, un straniu personaj al veacului al XVIII-lea – Johann Georg Hamann – punea o intrebare radicală contemporanilor săi: cum putem vorbi despre prezent, dacă nu cunoaştem viitorul? Nu era în ea doar spiritul de pardox al celui căruia în epocă i se spunea “Magul Nordului”, nici stricta perspectivă teologică a credinciosului pentru care orice moment al istoriei se cere gândit în raport cu începutul şi cu sfârşitul timpului, ci şi o constatare simplă şi pertinentă. Căci noi cunoaştem trecutul tocmai pentru că suntem plasaţi în viitorul acestuia, pentru că ştim – trăindu-le – care sunt consecinţele faptelor la care ne raportăm. Dar ce facem atunci când e vorba de prezent, al cărui viitor ne rămâne, deocamdată, inacesibil? Putem construi – pornind de la datele de care dispunem – diverse scenarii de viitor şi, în felul acesta, putem privi logica faptelor şi a conexiunilor prezentului din perspectiva, mai largă, a prospectivei. E limpede că aceasta nu are caracterul reificat al trecutului, ci doar o doză de probabilitate, care – şi ea – se cuvine asumată ca atare. Prospectiva nu e altceva decât o tentativă (riscată şi riscantă) de a încerca să vedem de sus planul existenţei noastre prezente. Pentru a ne ridica deasupra acestuia e nevoie, întotdeauna, să facem un salt. E de la sine înţeles că acest salt e proporţional cu puterile celui care îl întreprinde.

Voi încerca, în cele ce urmează, să fac o scurtă prognoză asupra viitorului problemei migraţiei din şi în spaţiul românesc. Ca orice prognoză, şi aceasta are un grad ridicat de (im)probabilitate, modificarea unor factori minori putând altera întreaga perspectivă pe care o voi schiţa. Ceea ce voi spune se bazează pe observaţii şi pe conjecturi personale pe care oricine le poate amenda. Nu pretind a avea o cunoaştere specializată a lucrurilor la care fac referire: nu sunt nici demograf, nici sociolog, nici economist. Nu lucrez cu cifre, nu am de-a face cu direcţiile specializate asupra acestor probleme din România sau din Europa şi nu cunosc, decât în mică măsură, literatura de specialitate. Datele la care mă voi referi sunt, în generalitatea lor, “bunuri comune”. Nu-mi rămâne decât să sper că argumentaţia pe care o voi contrui pe baza lor nu le ocultează în păienjenişul altor generalităţi, ci le face vizibile în concreteţea şi coerenţa lor.

Cred că, dacă tot vorbim despre viitor, ar fi preferabil să pornim de la un reper sigur. Pentru mine acesta e slaba capacitate de anticipare, de raţionalizare şi de reacţie a administraţiei publice româneşti (includ aici şi componenta universitară, care ar trebui să consilieze instituţiile statului) la orice modificare a “ecosistemului” la care aceasta s-a adaptat şi pe care caută să-l perpetueze. E de aşteptat ca orice mutaţie a condiţiilor pe care le cunoaştem să ne ia prin surprindere, să genereze o cascadă de acuze între decidenţi (circul mediatic scutindu-i de faptul de a-şi asuma vreo decizie) şi să aibă caracterul unui seism natural pe care nu-l vom trăi decât la nivelul consecinţelor lui. Pur şi simplu vom fi confruntaţi cu o realitate brutală pentru care n-am fost pregătiţi în nici un fel. De regulă, ceea ce domină – atât la nivel privat, cât şi la nivel public – în asemnea situaţii e improvizaţia. Se vor crea tot feul de comisii şi se vor confecţiona statistici (altminteri aproximative) abia după ce cadenţa lucrurilor le va face caduce. Nici ele nu ne vor spune prea multe despre ceea ce s-a întâmplat. Această lipsă de înţelegere a conexiunii dintre fapte – care presupune o bună cunoaştere a trecutului (onest descris), a datelor (onest culese) ale prezentului, dar şi exerciţiul prospectivei – are ca efect în lumea noastră naturalizarea istoriei. Aceasta din urmă e asumată nu ca o suită de decizii – care pot fi amendate, corectate şi sancţionate – ce îi pun în discuţie pe cei ce le iau şi pe fiecare dintre noi, ci ca desfăşurarea stihinică a unei mecanici cosmice implacabile căreia-i suntem, invariabil, victime. În faţa ei, fiecare îşi pune doar problema supravieţuirii elementare. Această atitudine atrofiază şi puţina disponibilitate de a înţelege şi de a acţiona de care dăm dovadă şi generează deopotrivă spaime colective şi blocaje instituţionale. Toate acestea sunt atât de evidente în istoria noastră contemporană, încât probarea lor nu cred că necesită nici un fel de argumente.

E interesant că, atunci când vorbim de fenomenul migraţiei, ne referim – aproape întotdeauna – la migraţia (cu “e” sau cu “i”) dintre state. Aproape niciodată nu luăm în considerare migraţia din interiorul statelor. Ori tocmai această migraţie internă, discretă, dar continuă, e cea care pregăteşte migraţia externă. În momentul în care graniţele se deschid, logicile administrative tind să se relativizeze şi să se impună primatul celor economice. Ne place sau nu acest lucru, în secolul XXI securitatea personală e gândită în primul rând în parametri economici şi nu etnici sau locali. Revenind la migraţia internă: primul lucru care poate fi spus, cu oarecare pertinenţă, este acela că – în viitor – nu doar ruralul va fi afectat de depopulare (ceea ce abia începem să înregistrăm), ci şi anumite zone urbane. Vom asista la un fel de centralizare demografică similară “acumulării primitive a capitalului”, care – la ora actuală – e foarte bine vizibilă în ţările Lumii a Treia care-şi recuperează decalajul de modernizare (China, Rusia, ţările Americii Latine ori ale Africii aflate în expasiune economică). Această concentare îşi are raţiunea ei: în fapt, oraşele noastre sunt – la scara lumii occidentale – nişte sate mai mari (inclusiv, sau în primul rând, din punctul de vedere al dezvoltării, al serviciilor, etc.) Intensificarea urbanizării e ţinută a avea un efect civilizatoriu asupra populaţiilor rurale (reactualizând vechea opoziţie dintre civis şi paganus), de a unifica – la nivelul comportamentelor sociale şi economice – întreaga populaţie şi de a crea abundenţa mâinii de lucru, educate şi calificate, ce stă la baza oricărei dinamici economice. S-a abservat adesea că, în mediul urban în care se dezvoltă noi industrii, creşterea salariilor antrenează creşterea preţului locuinţelor (care se traduce – între altele – şi printr-o raţionalizare a urbanismului), dar s-a remarcat mai puţin caracterul biunivoc al relaţiei: şi creşterea preţului spaţiului locativ antrenează creşterea salariilor (fapt ce generează un “cerc virtous” al economiei în zona respectivă). E de presupus că vor deveni mari oraşe cele care vor şti să integreze cât mai multe sectoare industriale, deoarece doar acolo unde acestea există şi funcţionează poate fi dezvoltat nivelul următor, acela al coordonării lor. Criza economică începută în 2008 a arăta manifest caracterul utopic al economiilor bazate exclusiv pe servicii. Ideea că am putea transforma întreaga ţară într-un imens Zürich în care singurele industrii sunt IT-ul, finanţele şi turismul e, în cel mai bun caz, o naivitate. Viitorul va aparţine acelor oraşe care vor fi în măsură să stabilizeze în aria lor metropolitană industriile care absorb mâna de lucru excedentară. Tocmai această capacitate de absorbţie va reprezenta principalul mobil al migraţiei interne. Noile tehnologii, precum şi noile metodologii ale managementului vor permite o agregare rizomială şi o structurare etajată a industriilor care va ca efect crearea de nişe de inserţie la diverse paliere de pregătire profesională, cu posibilitatea schimbării dese a locului de muncă şi a recalificării. Migraţia îi vizează în primul rând pe tineri – care sunt, încă, extrem de numeroşi în mediul rural sau în oraşele mici – şi care, având totul în faţă şi prea puţin în spate, se pot aclimatiza mult mai uşor în noile condiţii. Lucid vorbind, acest tip de migraţie va fi cel care va defini adevărata regionalizare, rezolvând în felul acesta o problemă insolubilă la nivel administrativ. Pe lângă absorbţia tinerilor (în special a celor cu studii şi cu o bună calificare), oraşele mari vor practica şi o formă de “colonizare internă” delocalizând industrii consumatoare de resurse şi generatoare de poluare (care – în general – necesită o mână de lucru cu instrucţie minimală) în hinterlandul lor sărac căruia-i vor oferi, astfel, o supapă de supravieţuire. Probabil, la început vom asista la o structurare multilevel a economiilor, în care oraşul mare va focaliza domeniile creative, de cooronare şi de evaluare (bine plătite), iar “provincia” va prelua activităţile de producere (retribuite mai modest). Apoi, pe măsură ce procesul de producţie va fi raţionalizat, se va oscila între integrarea industriilor în clustere locale sau delocalizarea lor în zone subdezvoltate cu mână de lucru ieftină. S-ar putea foarte bine ca prima tendinţă să aibă câştig de cauză, tot aşa cum s-ar putea ca delocalizarea să fie mai eficientă în alte zone sau în afara graniţelor (e un fenomen pe care Occidentul dezvoltat l-a experimentat începând din anii ’80). S-ar putea, foarte bine, să avem în viitor oraşe – similare satelor de azi – în care majoritatea populaţiei va fi alcătuită din pensionari (şi şomeri), pentru care problema sustenabilităţii să fie una foarte acută şi a căror degradare (de la infrastructură la servicii) să fie foarte vizibilă. E zadarnic ca locuitorii lor să se amăgească cu ideea că, totuşi, un oraş “e prea mare ca să cadă”. Experienţa crizei ne-a arătat că nimic nu e prea mare ca să cadă. Şi comparativ atât cu oraşele lumii dezvoltate, cât şi cu cele ale lumii imergente, oraşele noastre – mai ales cele de provincie – sunt realmente mici. Declinul demografic le va transforma, pe nesimţite, în nişte sate – altfel spus în localităţi în care, practic, specializarea e inutilă şi singura economie funcţională e aceea ancestrală, bazată pe subzistenţă (la ţară o agricultură rundimentară, la oraş revânzarea la a n-a mână a unor lucruri fără nici o pretenţie de caliatate). S-ar putea, de asemenea să avem oraşe care să devină (sau să adăpostească) enclave ale pensionarilor de lux – ale celor care au făcut afaceri în marile oraşe, dar preferă să se retragă într-altele, mai mici şi mai cochete. Căci, fireşte, dezvoltarea marilor oraşe va atrage şi toate problemele unei urbanizări explozive – în principal aceea a faptului că serviciile publice nu vor ţine pasul cu expansiunea. Dar, în ciuda tuturor acestora, e de presupus că migraţia internă – datorată în parte studiilor (mai ales celor superioare), în parte capacităţii de absorbţie a mâinii de lucru – va continua să se dezvolte, antrenând depopularea oraşelor mici şi obligându-le pe cele mari să se reconfigureze.

Atâta doar că oraşele mari vor funcţiona deopotrivă ca scop şi ca mijloc. În ciuda oricăror discursuri naţionaliste sau localiste, modelul lor de dezvoltare – la fel ca al întregii societăţi româneşti – îl reprezintă occidentalizarea. Drept care, pentru vârfurile profesionale, aceste oraşe vor deveni nişte trambuline pentru integrarea (mai rapidă) în lumea occidentală, caracterizată printr-un alt tip de venituri şi de condiţii de viaţă. Emigraţia – deopotrivă a celor din topul pregătirii şi al specializării, precum şi a tuturor celor dispuşi să rişte (cel mai adesea foarte puţin) pentru un job onest retribuit – va continua şi, dacă Occidentul va reveni la tendinţa de creştere economică, se va accentua (favorizată de mai uşoara integrare a celor recent plecaţi în structuri de clan şi reţele de promovare deja existente). Acest lucru este inevitabil, dat fiind actualul – şi viitorul (cel puţin într-n timp previzibil) – statut al României de cea mai săracă şară a Europei. În cel mai bun caz, România arată ca “colonie internă” a Europei, aflată în situaţia de a-şi recupera, întrun timp scurt, decalajul istoric faţă de aceasta. Însă, pe de o parte criza care obligă ţările europene să se ocupe de propriile lor probleme, pe de alta vechile racile ale lumii româneşti (corupţia, gestiunea defectuoasă, slaba productivitate a muncii, etc.) vor face ca – pentru un orizont rezonabil de minim două decenii – decalajul să se menţină şi România să-şi păstreze statutul de “periferie” (în accepţiunea lui Immanuel Wallerstein). Integrarea europeană nu acţionează pe principiul vaselor comunicante, stabilizând criteriile “europenităţii” (în primul rând cele economice) la un numitor comun, ci funcţionează mai curând ca un impuls spre concentrarea populaţiei în zonele cu o dezvoltare economică dinamică. Astfel că declinul demografic – tot mai accentuat după suspendarea legislaţiei antiabortive a lui Ceauşescu – va fi dublat şi în viitor de un constant exod al creierelor şi al mâinii de lucru ieftine. Efectul lui va fi o populaţie îmbătrânită, slab salarizată şi solicitând în exces nişte politici sociale, oricum disfuncţionale. Iarăşi, e iluzoriu să se creadă că România va fi menţinută de căre Occident ca o ţară de cumpărători. Veniturile foarte mici nu le permit localnicilor să susţină, în mod constant, achiziţiile la nivelul de calitate pe care le-ar cere dinamica producţiei din Vest. Pe de altă parte inexistenţa unei producţii locale – care, pe lângă venituri, să ofere şi nevoia unor reamenăjări sau redotări – face imposibilă existenţa unui consum constant crescător şi axat pe produse cu o valoare încoroprată mare (în principal tehnologii de vârf). Ne place sau nu, România e ţara unui consum sincopat, bazat pe second-hand, low cost şi cu serioase abateri de la criteriile calităţii occidentale. În condiţiile în care China, India sau Brazilia oferă un alt tip de consumatori (cu alte standarde pecuniare şi civilizaţionale), nimeni nu va plânge după România. Aceasta va fi, treptat, abandonată de retaileri unui comerţ minor, cu produse de strictă necesitate. Dacă acest lucru se va produce, el va accelera şi mai mult exodul tinerilor pentru care consumul – din ce în ce mai sofisticat – a devenit o formă de viaţă. Spirala descendentă a depopulării va fi dublată de aceea – nu mai puţin abisală – a sărăciei. Efectul ambelor (care se vor agrega într-o psihoză a României ca loc al neşansei) îl va reprezenta creşeterea exponenţială a emigraţiei în rândul unor generaţii crescute în imaginarul strandardelor de viaţă occidentale. Pe de altă parte, va exista mereu o populaţie sedentară: cea care nu are unde să se ducă – mai întâi din cauza vârstei, apoi a slabei calificări, a necunoaşterii limbilor străine, a faptului că dincolo nu o aşteaptă nimic, în vreme ce aici are, totuşi, ceva. E vorba de masa de pensionari (rezultaţi în urma dezafectării industriilor), care nu va înceta să crească, o dată ce vom ajunge la ieşirea din producţie a generaţiilor – masive numeric – de după decretul antiabortiv din 1966. Toţi aceştia, chiar dacă îşi vor aasigura minimul subzistenţiei reruralizându-se, vor fi o povară din ce în ce mai mare pe bugetul statului. Orice dezvoltare economică va trebui să compună cu această masă de beneficiari ai stipendiiilor guvernamentale. Şi, în egală măsură cu nevoia unei mâini de lucru mereu reînnoite şi – pe cât posibil – calificate.

Întrebarea e: de unde să luăm această mână de lucru dacă, pe de o parte, populaţia tânără (aflată oricum în declin) părăseşte România, pe de alta există o tot mai mare presiune socială datorată celor inactivi (sau, mai corect, neîncadraţi în economia productivă)? Nu există decât un singur răspuns: importul mâinii de lucru din afara graniţelor. Probabil într-un timp rezonabil de scurt (10 – 20 de ani) majoritatea populaţiei românofone din Ucraina şi din Moldova se va muta în sau va tranzita România. Având în vedere faptul că nu e de prevăzut o integrare europeană efectivă a celor două ţări, ci doar dezvoltarea a diverse formule de mobilitate condiţionată, mirajul Occidentului îi va determina pe cei mai mulţi locuitori tineri (din rândul vorbitorilor de română) să opteze pentru dubla cetăţenie şi, mai apoi, pentru stabilirea în România sau folosirea carţii de identitate române pentru a se aşeza în Vestul dezvoltat. Acest fenomen – inevitabil (şi reproducând la scară mică, dar mai radical, ceea ce se întâmplă în România) – nu va avea consecinţe majore asupra economiei româneşti. Deşi relativ calificaţi, moldo-ucrainienii care vor rămâne în ţară vor fi prea puţini pentru a contribui semnificativ la dinamica economiei româneşti. Ca un corolar: această deplasare de populaţie va avea un alt efect, care va influenţa politica regională: e foarte probabil ca populaţia românofonă a Moldovei şi a Nordului Bucovinei să fie înlocuită cu populaţie rusofonă, cele două teritorii ajungând – destul de repede – nişte Transnistrii mai mari. Din punctul de vedere al Rusiei – şi/sau al Ucrainiei naţionaliste – va fi un mare avantaj, dat fiind că această substituire de populaţii va pune capăt oricăror pretenţii istorice ale României în zonă. Din punctul de vedere al Europei, va fi o problemă majoră, dat fiind că frontiera ei de est (care va fi şi a noastră) va trebui să facă unor vulnerabităţi de securitate la multiple nivele, ceea ce va accentua rolul de stat tampon – şi, implicit, non-Schengen – al României.

Deşi cârtim adesea cu privire la puţinele beneficii pe care ni le-a adus integrarea, totuşi, apartenenţa la Uniunea Europeană e un dat fundamental, care ne-a schimbat radical condiţia. Iar dacă noi abia vedem (sau uneori nu vedem deloc) acest lucru, pentru locuitorii regiunilor sărace şi/sau conflictuale ale lumii, el e o evidenţă absolută. Indiferent cum ne percepem noi, din 2007 sunem parte a lumii bogate. Şi asta face ca România să să fie o destinaţie visată de toţi boat-people-şii Lumii a Treia. Sigur că, acum, e văzută mai curând ca o poartă de intrare în Europa dezvoltată, însă s-ar putea foarte bine ca neapartenenţa la Spaţiul Schengen (instituţionalizată – intr-o formă sau alta – în viitor) să îi confere statutul unei zone de triaj pentru cei care vor aspira la intrarea pe teritoriul Europei. Aceasta înseamnă, evident, faptul că parte din cei care vor ajunge aici cu intenţia de a tranzita România către Vest, vor fi nevoiţi să se oprească locului. Şi, în lipsă de altceva mai bun, vor prefera expulzării din Uniune sedentarizarea în cea mai săracă ţară a ei. Efectul acestei stări de lucruri va fi acela că într-un viitor rezonabil – de ordinul a 2 – 5 decenii – România va fi nu doar o ţară de emigraţie şi de tranzit, ci şi una de imigraţie.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro