Va ajunge statutul parlamentarilor la CCR?

Parlamentul Român arată că încă nu înțelege la ce e bună consultarea publică și care sunt limitele și rostul imunității aleșilor și guvernanților.

Așa cum ne-au obișnuit, parlamentarii au aprobat în mare viteză și fără nicio con­sultare publică o lege care le mărește pro­tecția împotriva anchetelor penale și ve­rificărilor ANI. În condițiile în care comportamentul par­lamentului ca un sistem de justiție paralelă ne-a atras an de an critici din partea Comisiei Europene, în condițiile în care de pro­gresul în cadrul MCV de­pind aderarea la Schengen și banii europeni, în con­dițiile în care săptămâna aceas­ta se publică raportul special al Co­misiei Europene (cel pe care domnul Pon­ta se lăuda înainte de alegeri că a reușit să-l amâne și care se face doar pentru noi, nu și pentru bulgari), ne-am fi așteptat la un pic mai multă inteligență speculativă din partea parlamentului, care putea mă­car să mimeze consultarea cu societatea civilă. N-a fost să fie: parlamentarii au dis­cutat între ei și au cerut puncte de vedere de la ANI și de la Parchet, după care s-au lăudat cu acordul acestor instituții cu pri­vire la amendamente, deşi pe site-ul Par­chetului sunt publicate observațiile acestei instituții cu privire la textul propus, ob­servații în mare parte neintroduse în for­ma finală.

Înainte de a discuta cele mai grave amen­damente, reamintesc faptul că în România avem două tipuri de imunități: imunitatea parlamentarilor pentru reținere, arestare și percheziție; imunitatea miniştrilor și a foştilor miniștri cu privire la începerea ur­măririi penale.

Constituția și jurisprudența CCR arată că imunitatea poate fi ridicată doar de către Camera De­putaților, Senat sau pre­șe­dintele României, că de­ci­dentul își asumă răs­pun­derea eminamente politică pentru decizia luată și că această decizie nu îi poate fi cenzurată de nicio altă entitate (așa a argumentat, în 2007, CCR ne­cons­ti­tu­ți­o­nalitatea comisiei consultative care func­ționa pe lângă Președinție). Cererea de ri­dicare a imunității e formulată de mi­nis­trul Justiției, care e sesizat la rându-i de procuror, și se transmite uneia dintre cele 3 entități enumerate mai sus. Atât la Ca­meră, cât și la Senat, cererea se analizează întâi de comisia competentă să decidă cu privire la imunități. Până acum, plenul vota cu privire la toate cererile – şi cele care fuseseră admise de comisie, şi cele care fuseseră respinse. După modificarea statutului, doar cererile care au fost admise în comisie mai ajung la plen. Asta înseamnă că respingerea unei cereri în comisie îngroapă ancheta la acel nivel. Această reglementare e neconstituțională, pentru că decizia plenului este înlocuită cu decizia comisiei, atunci când aceasta votează împotriva cererilor ministrului. Problema nu poate fi rezolvată nici prin resupunerea la vot – în vederea obținerii unui eventual vot în favoarea cererii mi­nistrului – pentru că parlamentul a decis într-unul dintre dosarele care îl priveau pe fostul premier Năstase că orice vot în astfel de chestiuni este final și nu se poate repune în discuție același dosar.

Nu e limpede dacă procurorilor li se va mai cere ca în trecut dosarul cauzei, căci for­mulările foarte largi din noua lege per­mit felurite interpretări. Nu există o pro­cedură prin care cetățenii să poată cere parlamentului urmărirea penală a unui ministru sau fost ministru, deși CCR a spus limpede că acest drept cetățenesc exis­tă. Nu există un termen în care comisia să fi­nalizeze raportul în cazul reținerii, ares­tării sau percheziției – spre deosebire de ipo­teza urmăririi penale, unde s-a pre­văzut un termen clar.

A doua problemă majoră privește per­pe­tuarea sistemului care permite par­la­men­tului să desfășoare verificări paralele celor ale ANI cu privire la incompatibilitatea par­­lamentarilor. Se pare că saga rectorilor compatibili sau incompatibili nu a convins încă legiuitorul că această alegere este una proastă. Vom ajunge la situații în care par­lamentul zice una, iar ANI zice altceva și vom continua să ne prefacem că nu știm cine are dreptate. Parlamentarii vor invo­ca în continuare în apărarea lor faptul că parlamentul nu le-a spus că ar fi vreo pro­blemă cu desfășurarea concomitentă a mai multor activități. Un lucru bun îl re­prezintă introducerea unei prevederi ex­prese, care spune că, în cazul unei ho­tă­râri irevocabile care confirmă actul ANI sau în cazul în care actul ANI nu este ata­cat în termen, mandatul parlamentarului încetează de drept. Pedepsele pentru con­flictele de interese rămân minore – ma­ximum 6 luni de interzicere a participării la lucrările Camerei din care face parte.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro