​​VIDEO Cristi Puiu, despre primul documentar observațional din România, "La drum”, de Dumitru Budrala: M-a suprins prin prospețime

Regizorul Cristi Puiu face o analiză sinceră a filmului „La Drum” de Dumitru Budrala, primul documentar observațional din România, despre care spune că l-a „suprins prospețimea”.

Astra Film a lansat online, de Ziua Culturii Naționale, „La drum” de Dumitru Budrala, primul film documentar observațional din România. Lansat la Cinema du Reel din Paris și premiat la festivaluri naționale și internaționale, filmul surprinde esența a ceea ce înseamnă transhumanța în România la început de Mileniu III și dintotdeauna.

Cristi Puiu face o analiză a filmului documentar, spunând că i-ar plăcea ca oamenii să vorbească despre acesta, „să-i acorde atenția pe care o merită”:

• „Descoperirea filmului „La Drum” a fost un moment pentru mine. Am sentimentul de ceva vreme că românii nu au vocație pentru cinema și cu atât mai mult pentru filmul documentar. Faptul că am ajuns să mă întâlnesc cu un autor care se uită cu adevărat la lumea din fata aparatului de filmat, la ceea ce întâlnește în drumul lui pe mine m-a liniștit, m-a bucurat. Nu pentru că nu ar fi existat film documentar până la Dumitru în România, dar marea majoritate a producțiilor de acest tip au ajuns să fie înrobite televiziunii. Să nu depășească statutul de reportaj documentar. Cu o funcție dacă nu de obiect de propagandă în educarea maselor. Ceva foarte anost și lipsit de adevăr.
• Odată cu acest film cumva am regăsit ceva din promisiunile generației acesteia din care fac parte Mircea Veroiu, Dan Pita, Iosif Demian, Stere Gulea. Autorii filmului „Apa ca un bivol negru” din anii ’70. Fragmente din lumea aceea le-am regăsit în filmul “La drum”. Vorbesc despre privirea documentară care îi este atât de proprie unui documentarist, fără farduri și fără perdele.
• La întâlnirea aceasta cu drumul mai este cineva prezent. Altfel plecarea nu se poate întâmpla. Intrarea în film și părăsirea lumii tale. Călătoria asta în interiorul lumii imaginate de autor.
• Filmul se cheamă „La Drum”. Despre drum fiecare avem o poveste și atunci povestea din La Drum este superpozabilă în mod cert propriei noastre povești despre propria noastră istorie. E un parcurs greu. Sunt tot felul de obstacole. Sunt fel de fel de examene prin care oamenii aceștia trec. Cam așa arată și viața mea și cu siguranță viața dumneavoastră.
• La întâlnirea aceasta cu drumul mai este cineva prezent. Altfel plecarea nu se poate întâmpla. Spectatorul intră în film, lăsând în urmă lumea lui proprie. Călătoria asta în interiorul lumii imaginate de autor.
• Există un soi de candoare și un fel de pudoare despre restituirea viziunii păstorilor despre lume, lucru care pe mine m-a emoționat de la început. Ei încearcă să găsească cuvintele potrivite. Și este înduioșător pentru că nu sunt oameni ai cuvintelor. Mai degrabă cântecul îi ajută. Hora. Vin din altă lume. Este înduioșător să-i vezi cum încearcă să spună în ce fel se vede lumea de la ei. Și e înduioșător să-l vezi pe autor cum încearcă să găsească poziția justă. Să se așeze în ascultare. Să-i privească. Și e multă tandrețe în asta, multă stângăcie. Filmul are un cote așa brut care vine și întărește efectul de real. Sentimentul că ești acolo cu ei, că acesta nu este un film. Este o suită de imagini înregistrate pe viu. Pe mine m-a emoționat foarte tare.
• Dragostea cu care Dumitru Budrala îi filmează pe acești păstori nu este în niciun fel contrafăcută. Filmul întărește sentimentul că ești acolo, alături de ei. Este ceva înduioșător, care pe mine m-a emoționat foarte tare. Mi-ar plăcea ca oamenii să vorbească despre acest film, să-i acorde atenția pe care o merită.
• E un soi de solidaritate care a fost declanșată în mine atunci când am văzut filmul. Am trăit acel sentiment de solidaritate. Eram solidar cu oamenii din film și eram solidar cu autorul filmului pe care nu-l cunoșteam, nici nu știam cine e cu ce se ocupă. A fost doar o mare bucurie.
• De fiecare dată când am avut ocazia, am vorbit despre filmul „La Drum”. Și s-a întâmplat destul de des pe vremea când predam la ATF, erau niște filme pe care le arătam studenților, am făcut-o cu intenția de a deschide portița asta care dă către o altă lume, o altă înțelegere a cinemaului. E foarte greu să te întâlnești cu tipul acesta de cinema pentru că tu spectator ești altfel antrenat. Ești obișnuit cu altfel de filme. În momentul în care te întâlnești cu filmul La Drum îți este foarte greu să te așezi confortabil și să-i asculți pe oamenii aceia, care povestind despre ei spun și povestea filmului.
• Filmul este un drum, o poveste care se întâmplă în 6-7 săptămâni și noi răsfoim acest album și ne întâlnim cu fel de fel de momente. Apoi le punem împreună și le organizăm în povestea filmului la care noi spectatorii participăm activ, o construim și noi alături de Dumitru și alături de cei care sunt pe ecran.
• Ce se poate face în Ziua Culturii? Ce ar trebui să facă oamenii în fiecare zi și anume să se adune cumva. Să-și acorde această libertate de câteva minute sau ore, cel mai bine în compania unei cărți”.

Filmat în anul 1998, documentarul „La Drum” a fost lansat iniţial la Cinema du Reel din Paris. A avut un traseu festivalier internaţional de succes, fiind premiat la Festivalul Da KINO, 1999, Bucureşti – Marele Premiu, Măslina de Argint- Festivalul Internaţional Kalamata, Grecia, 2000, Marele Premiu „Angel from Prohor” Belgrad Film Festival- 1998, Marele Premiu – FILM.DOC, Sfântu Gheorghe, România, 2004. Cristi Puiu a fost membru din juriul Festivalului Internațional de Film „Film.DOC” din Sfântul Gheorghe, care i-a acordat filmului Marele Premiu în 2004.

Povestea:

O mie de oi, cinci măgari, șapte câini și patru ciobani angajați. Este „moștenirea” pe care o primește, fără să vrea, fiul unui cioban jefuit și ucis într-o pădure de lângă Lipova, județul Arad, la sute de kilometri de casă. După șapte zile de căutări, fiul său cel mic îi găsește trupul și decide să ducă povestea mai departe, să continue lungul șir al generațiilor de păstori. Mai mult decât reconstituirea unei crime, filmul prezintă viața ciobanilor transhumanți din sudul Transilvaniei. În cele șapte luni de drum, ciobanii se confruntă zi de zi cu întâmplări neașteptate și trebuie să parcurgă câte 25-50 km zilnic, să doarmă sub cerul liber și să înfrunte vremea și răutatea oamenilor.

În debutul filmului, un bărbat în vârstă de 89 de ani, fost păstor, povestește că a trăit alături de oi de când s-a născut și că mai mult de jumătate din viață a fost plecat de acasă. Numeroase elemente din povestea lui se regăsesc în ceea ce au trăit la rândul lor, de-a lungul timpului, generații și generații de păstori de pe teritoriul României, ceea ce face ca povestea să fie definitorie pentru ceva ce face parte din însăși esența culturală a românilor, din tradițiile intrinseci ale patrimoniului cultural intangibil.