„Aici nebunii sunt ținuți într-o stare de semi-nuditate”. Cum am ajuns să ne ținem o parte dintre bolnavi închiși cu cheia și să fie biciuți. Ce s-a schimbat în România între timp

O serie jurnalistică lansată zilele acestea de platforma de investigații Snoop arată evoluția sistemului psihiatric din România, din secolul XIX până în prezent, precum și impactul folosirii psihiatriei ca instrument politic și de control în timpul regimului comunist.

În 1817, un membru al Parlamentului Regatului Unit spunea că, atunci când cineva are un bolnav psihic în familie, singura soluție este „să sape o groapă nu atât de înaltă încât persoana să poată sta în picioare, cu un grilaj care să o împiedice să evadeze și prin care să i se dea de mâncare. Și asta până la moarte” (citat de istoricul social Edward Shorter în „A History of Psychiatry: From the Era of the Asylum to the Age of Prozac”).

În Europa occidentală, au existat încă din Evul Mediu azile mintale: unde avea loc izolarea celor consideraţi „nebuni”, dar şi a celor cu dizabilități sau a săracilor. Două dintre cele mai cunoscute instituții, St. Mary of Bethlehem din Londra, cunoscută sub numele de Bedlam, și Hôpital Général din Paris – care includea La Salpêtrière, La Pitié și La Bicêtre – au început să găzduiască pacienți bolnavi mintal din secolele XVI, respectiv XVII. În vreme ce legile de internare se concentrau pe protejarea publicului de bolnavii mintali, guvernele au devenit responsabile pentru găzduirea și hrănirea persoanelor indezirabile în schimbul libertății lor personale.

Cei mai mulți bolnavi erau instituționalizați nevoluntar, trăiau în mizerie, înlănțuiți de pereți și erau de obicei expuși publicului contra cost. 

Un prim azil în Țara Românească

În Ţara Românească, „smintiţii” – aşa cum erau numiţi în documente cei cu boli psihice – erau fie îngrijiți acasă, fie trimişi la anumite mănăstiri. Prima instituție medicală dedicată internării lor a fost ospiciul de lângă mănăstirea Mărcuța, înființat între 1839-1840, în contextul reorganizării sistemului sanitar. Ospiciul era destinat doar bolnavilor săraci, iar pacienților a început să li se acorde tratament psihiatric după 20 de ani, arăta cercetătoarea Alexandra Mărășoiu, într-un studiu publicat de Revista Muzeului Național de Istorie.

În 1893 s-au construit la Mărcuța „două odăi pe seama smintiților”, la care au mai fost adăugate încă cinci în următorii doi ani. În februarie 1840, Nicolae Gănescu a fost numit „doctor pentru căutarea cerșetorilor și smintiților” internați în „Institutul Cerșetorilor și Zmintiților de la Mărcuța”.

La Mărcuţa erau aduşi atât bărbaţi, cât şi femei, iar statul le asigura întreţinerea (haine, mâncare, lemne pentru foc, plata îngrijitorilor). Condiţiile din spital nu erau însă considerate potrivite persoanelor cu o situaţie financiară mai bună, care fie rămâneau în grija familiei, fie erau trimise în străinătate sau la o mânăstire. 

În primul an de funcționare al azilului, în 1840, s-au cumpărat, între altele, 15 „cămăși pentru furia nebuniei” și „zece lanțuri cu lacătele lor”, sugerând modul în care bolnavii erau controlați, explică Mărășoiu.

În același an, în jur de 35-36 de bolnavi erau internați acolo; de ei se ocupau doar un îngrijitor și două ajutoare. Tratamentul medical consta în „doctorii” prescrise de medicul spitalului, dar și în luări de  sânge şi aplicare de lipitori, procedee efectuate periodic de doi bărbieri. 

Medicul francez Joseph Caillat, care a călătorit în Ţara Românească între 1845-1848, scria despre Mărcuţa că: „nebunii sunt amestecaţi, bărbaţi cu femei, copii cu bătrâni, într-o stare de semi-nuditate şi o mizerie înspăimântătoare. Biciul rezolvă toate problemele acestor bolnavi”. 

Abia după 1860, Petre Protici, al șaselea director al ospiciului a luat măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de igienă din azil și a renunțat la disciplinarea bolnavilor prin bătaie. Atunci au început să fie folosite și medicamente destinate tratării bolilor psihice şi au fost introduse metode moderne de tratament, ca ergoterapia (terapia prin muncă). 

Multă vreme însă rolul locurilor ca Mărcuța și al următoarelor azile construite a rămas acela de a izola bolnavii psihici de societate, pentru ca aceștia să nu constituie un pericol pentru ceilalți. 

„Mărcuţa are 170 de paturi, atât pentru bolnavi psihici, cât şi pentru bolnavi incurabili. Un zid înalt înconjoară spitalul. Îngrijirea este, în general, umană.” – S.H. Scheiber, doctor austriac

„Ocupaţiunile sunt destinate a da impresia alienatului că nu este total rupt de societate”- extras din regulamentul ospiciului Mărcuța pe finalul secolului XIX.

Cum a ajuns să fie psihiatria confiscată de comuniști și cum a evoluat sistemul medical de sănătate mintală din România, citiți în continuare pe Snoop.