Medicul Presedintilor

Unul dintre cei zece copii ai unui functionar de primarie a ajuns, peste ani, medicul tuturor presedintilor post-decembristi ai Romaniei. Desi si-a atins varful carierei, viata neurologului Constantin Popa este greu de invidiat. Cea mai mare parte a ei a trait-o in perioada comunista cand, pentru a evolua profesional, a fost nevoit sa navigheze printre inaltii demnitari comunisti si, uneori, sa-i trateze.

Dar a supravietuit si si-a continuat drumul indiferent de numele celui care conducea Romania. Pentru ca toti presedintii au nevoie, la un moment dat, de un medic foarte bun.

• Biografie: Constantin Popa are 75 de ani si a absolvit in 1964 Facultatea de Medicina din Bucuresti cu media generala 10. Timp de trei ani a lucrat ca “assistant etranger” al Facultatii de Medicina din Paris si conduce de mai multi ani clinica de neurologie a Institutului de Neurologie si Boli Neurovasculare din Bucuresti. Este unul dintre cei cinci medici care sunt membri titulari ai Academiei Romane. A infiintat Institutul de Studiere a Bolilor Cerebrovasculare, lucrarile sale stiintifice fiind citate de peste 400 de ori in revistele internationale.

SEMNATURA LUI GHEORGHIU DEJ

„Am facut medicina si din placere, si din sentimentul de a face bine, dar asta e o filosofie care pentru unii poate fi ieftina. Structura mea e una de om… cumsecade, ca sa zic asa. Insa medicina am facut-o de nevoie. Eram zece copii si tata lucrase vreo 25 de ani la Primarie, inainte de razboi. Avea 7 clase dar scria foarte frumos. Primarul se schimba tot timpul, venea de la un partid sau altul, dar el si notarul ramaneau pe loc. De ei era nevoie. La un moment dat l-au dat afara de la primarie, i-au taiat pensia si l-au bagat in puscarie vreo doua saptamani.

Pe mine, la admitere la Medicina, m-a respins comisia. M-au intrebat ce caut eu acolo, cu tata care a lucrat cu capitalistii, si mi-au respins dosarul. Eu facusem liceul la Scoala de tehnica medicala si eram deja un fel de cadru mediu sanitar. Se cautau pe atunci oameni cu pregatire medicala care sa stie franceza pentru a-i ajuta pe vietnamezi in razboiul de atunci. Noi eram de partea vietnamezilor si se cautau voluntari pentru spatele frontului.

Eu stiam franceza si aveam nevoie de bani. Ma gandeam sa ma duc sa fac rost de bani si, dupa aceea, sa revin sa dau examenul la facultate. Eram fara serviciu, acasa nu aveam ce sa caut, eram multi copii, venise foametea, fusese razboiul, era mizerie mare. Mi-am facut dosarul, pozele, pasaportul, m-au primit si urma sa plec, dar nu stiam cand.

In timp ce asteptam nu am stat degeaba: am dat din nou examenul la Medicina. Si iarasi problema cu dosarul. Atunci, ca un om absolut iresponsabil, am cerut audienta la Gheorghiu Dej. In timpul detentiei statuse o vreme la Horezu si era foarte sensibil la cei din zona aceea, eu fiind valcean. Si stiam asta.

M-am dus la Comitetul Central si ala de la poarta s-a uitat la mine: de unde esti dumneata si ce cauti aici? I-am spus ca nu ma primesc la facultate pentru ca tata a lucrat la Primarie. A fost dragut omul, m-a dus la un cetatean caruia i-am dat hartia si m-a chemat a doua zi la ora 10. I-a aratat hartia lui Gheorghiu Dej si apoi mi-au pus o semnatura speciala pe ea. Am dus-o la rectorul Burghele, mi-au primit dosarul, am dat examenul si am intrat.”

„FARA CONTACTUL CU OCCIDENTUL, NU AS FI PUTUT SA FAC NIMIC„

„Dar, ca sa primesc bursa, trebuia sa intru in Partid. Nu puteam sa ma intretin. Am stat 16 ani in camine. Dar din nou: nu ma primeau in Partid pentru ca tata lucrase in Primarie. M-am dus la rectorul Burghele, care provenea dintr-o clasa sociala inalta, si mi-a promis ca va vorbi el cu cineva. Si asa am primit bursa si am putut termina facultatea in 1964.

Invatam de frica sa nu pierd bursa. Nu credeam ca voi face mare branza in medicina romaneasca. M-au chemat sa dau un concurs pentru o bursa de un an in Franta. Am dat concurs la ambasada, eu si inca cineva. El a ramas acolo. As fi putut ramane si eu, dar dupa patru ani m-am intors. Am avut tentatia, era superb, mai ales ca Romania era iubita, Ceausescu era popular imediat dupa 1968 si stanga franceza era foarte puternica. Dar daca eu ramaneam, ii terminam pe toti ceilalti frati ai mei. Plus ca ma si insurasem. Asa ca m-am intors, dar cu o strangere de inima.

Daca nu ma duceam atunci acolo, n-as fi putut face ce am facut in Romania. Dupa ce am revenit in tara, am calatorit de mai multe ori la congrese in Franta, in SUA, in Suedia, in Austria. M-au chemat [cei de la Securitate, n.red.] la o singura discutie la ambasada Romaniei: daca stiu ceva de cutare, daca stiu de altcineva, mi se puneau intrebari despre cativa romani care trecusera prin spitalul din Paris in care lucram. Le-am spus ca i-am vazut, ca au venit, si atat. Nu m-au recrutat pana la urma, dar m-au controlat enorm, mi-au taiat si valiza…

In Romania a fost o perioada, incepand din ’69 pana aproape de anii ’80, in care mergeai la Mamaia si vedeai meniuri la restaurante in franceza si engleza. Corespondenta ne era insa controlata, era cenzura si lipsa de comunicare la congresele stiintifice. La toate congresele la care mi-au dat voie sa plec a trebuit sa cer aprobare de la Partid. Insa la intoarcere trebuia sa scriu pe o hartie cu cine am vorbit, ce am facut, ce cadouri am luat, cati bani am folosit, daca am dolari.”

NICOLAE CEAUSESCU: “CUM NU SE POATE? E IMPOSIBIL SA NU SE POATA!”

„Cel mai verificat am fost atunci cand am devenit sef de lucrari si apoi conferentiar si la Elias. Acesta era spitalul Comitetului Central al Partidului, era un spital de elita. Cand venea o personalitate, Ceausescu, Gheorghiu Dej, altii din CC, erau examinati doar de comisii speciale. Eu eram cel mai tanar si cel mai guraliv. Am avut un incident cu sotii Ceausescu. Tineau foarte mult la Ion Vitner, un om altfel cumsecade. Vitner a facut un accident vascular cerebral si a fost internat la noi. Eu mi-am facut datoria de medic si am scris, ca sa ramana scris, toate semnele. Ei ar fi vrut sa-l operez, dar era prea tarziu, trecuse o luna de la accident.

Diagnosticul meu a fost: „ocluzie de carotida, afazie globala, interventia chirurgicala este contraindicata deoarece restabilirea fluxului nu foloseste la nimic”. Ei nu prea au inteles ce am scris acolo si Ceausescu m-a intrebat: „Ce e asta dom’le? Cum nu se poate? E imposibil sa nu se poata”. Directorul spitalului, general de securitate, era un bun cunoscator al lor si a zis: „Hai sa chemam pe doi sau trei medici din strainatate si mai vedem”. Ceausescu a plecat nemultumit, nici buna-ziua n-a zis, nimic.

Dupa acest episod m-au chemat la Cadre la Universitatea de Medicina: „Ce ai facut tovarase Popa?”. Era unul obraznic acolo. Eram eu auster si civilizat, dar atunci m-am enervat. Si le-am spus ca degeaba s-ar opera carotida, ca nu se va imbunatati nimic. Sunt carti, autoritati in domeniu care spun asta. Nu pot spune eu altceva. Si cineva, parsiv, mi-a spus: „Opereaza-l dom’le, ca tot aia e”. Pai stai putin, daca il opereaza il opereaza pe baza recomandarii mele si eu nu imi asum raspunderea.

Dupa tot acest episod mi-au spus: „Stiti, vroiam sa va dam un post de sef de catedra, dar mai amanam pentru ca e o problema. Tovarasul, dar mai ales tovarasa, e nemultumita”. Au chemat un american si un francez sa-l examineze. Eram de fata. S-au apucat sa-l examineze, fiecare pe rand. La sfarsit au spus: concluzia este corecta iar examenul nostru va confirma decizia. Operatia este contraindicata. La un moment dat vine cineva, asta era o particularitate a vremurilor, cu o tava cu doua plicuri. Unul cu 20.000 de dolari pentru american si un altul cu 20.000 de dolari pentru francez.

Acela a fost un episod care m-a costat din punct de vedere psihologic pentru ca riscam sa pierd totul. Dar mi-am revenit si am reusit. Am introdus multe tehnici moderne in Romania. Profitam de faptul ca aveam acces si ca eram deja cunoscut bine la Elias. Daca aveam nevoie de un aparat se gaseau bani si imi dadeau aparatul. Asa am reusit sa fac primul laborator de hemodinamica cerebrala cu izotopi radioactivi din Romania.”

PRESEDINTII

„Intr-o zi am primit un telefon de la domnul Gabriel Liiceanu. Andrei Scrima, care venise in tara, facuse un accident vascular, intrase in coma si nu mai vorbea. Se intamplase pe cand comentau un text de Dante. Andrei Scrima avea o embolie neglijata, ca la toti oamenii mari. Dupa accident, nu mai putea pronunta cuvintele si vorbi in nicio limba de pe fata pamantului. Eu stiam ceva despre el, dar nu prea multe. Apoi am aflat cine este. Ar fi trebuit sa se opereze mai demult. Oricum, dansii s-au speriat foarte tare si veneau sa-l vada rand pe rand. Erau tensionati dar si impresionati pentru ca eu eram foarte calm si linistit, examindu-l sa vad daca mai are si altceva. Apoi am inceput sa examinez limbajul. In limba romana ii era imposibil de scos un cuvant, dar nici in franceza sau engleza.

Avea o afazie globala, care se putea rezolva, dar dificil pentru ca la poligloti situatia este foarte delicata. Nu stii in care limba se va recupera cel mai repede. De obicei limba materna este prima limba in care se recupereaza. Daca era romana era simplu, dar daca limba materna era alta? Ei bine, dupa o saptamana a inceput sa spuna primele cuvinte in limba romana. Si si-a revenit complet in limba romana. Dupa aceea am inceput cu el limba franceza. Asta a fost ordinea si e ordinea in care el a locuit si a trait. Apoi a aparut o limba pe care nu o stiam. Intamplator era si domnul Horia Patapievici acolo si mi-a spus ca e germana. Pana la sfarsit si-a revenit complet in toate limbile.

Ca medic i-am tratat pe toti presedintii Romaniei. Consultul cu un presedinte intotdeauna l-am facut cu o singura conditie. Mergeam, ca nu puteam sa ii refuz, dar rugamintea mea era sa accepte consultul asa cum este el stiintific. Vedeti, unii aveau probleme, nu voiau sa se dezbrace de exemplu. Ca sa ma refer la unul dintre ei, daca nu-i faceam un consult complet situatia lui s-ar fi putut inrautati. In alta parte il respectau prea mult ca sa-i faca toata gama de gesturi terapeutice.

Dar fiecare dintre ei a avut un comportament diferit. Primul a fost cel mai docil. Este si omul care a citit, s-a adaptat cel mai mult si, in cazul lui, nu a fost absolut nicio problema. La al doilea… El spunea: “aici sunt sanatos, aici nu am nimic”. Si eu ii spuneam: “bine, dar lasati-ma si pe mine sa vad”. Ultimul s-a comportat foarte cuminte, m-a ascultat, n-a iesit din cuvantul meu. Exceptional, chiar mai bine decat primul care accepta, dar imi spunea “sa stiti ca aici n-am nimic, dar daca vreti dumneavoastra voi face asa.”

Daca am ajuns totusi ceva si am facut ceva in tara asta, am facut-o pentru ca am putut sa iau contact cu Occidentul si cu lumea civilizata si dezvoltata. Si la noi, intre cele doua razboaie, a fost un invatamant medical foarte bun. Dar in perioada comunista a scazut. Dar daca nu aveam ocazia sa iau contact cu Occidentul nu puteam sa fac ce am ajuns sa fac.

Sunt oameni care, de cand s-au nascut pana la maturitate, nu au gasit nicio satisfactie in Romania. Ramanerea in tara in conditii de mizerie le da dreptul acestora sa aiba o alta optiune. Pe de alta parte, a apela la notiunea de national/nationalism este un lucru util pentru un copil. Cu o singura conditie: sa-i asiguri un nationalism cu sens. Adica sa-i asiguri conditii de dezvoltare.

Studentilor le spun la cursuri asa: eu nu am ramas peste hotare pentru ca m-am nascut aici si, in opinia mea, parintii si tara nu poti sa ii alegi. Daca s-a intamplat sa ma nasc in tara aceasta am o datorie fata de ea. Dar asta nu este o lectie de patriotism. Este un simplu sfat.”

Nota: „De profesie medic in Romania” este o serie de articole HotNews.ro care descriu viata mai multor medici care, in ciuda conditiilor, raman sa lucreze in Romania, oricat de incredibile ar putea parea motivele lor. Campania “de profesie medic in Romania” este initiata si sustinuta de Consiliul Investitorilor Straini.