Cu trenul de la Constanta la Bucuresti. Cat a evoluat Romania in ultimii 20 de ani

In weekend-ul care tocmai a trecut a trebuit sa plec de urgenta la Constanta. Cum masina era in service, la plecare am mers impreuna cu un prieten care avea drum acolo, iar la intoarcere am decis sa iau trenul.M-am uitat pe site-ul CFR si in 2 ore si 45 de minute ajungeam in Bucuresti. Convenabil. Ca sa evit eventualele neplaceri am cumparat un bilet la clasa I pentru care am platit circa 80 de lei. Ce urmeaza este greu de descris…

Gara din Constanta

Cobor din taxi si ma strecor cu greu printre masinile parcate claie peste gramada in fata garii. Strada este plina de gropi, pungi de plastic, coji de seminte si noroi. Aerul umed si zapuseala fac ca haosul, mizeria de pe jos si duhoarea sa para mai intense. Ma intreb ce caut intr-un loc atat de mizer, daca nu era mai bine sa fi mers cu autobuzul. In secunda urmatoare realizez ca gara si autogara sunt in acelasi loc.

Un grup de tigani se iveste in fata mea si ma trezeste din moleseala. Femeile cu fustele colorate se uita cu ochii ageri. Intr-o secunda m-au scanat si se aproprie ostentativ. De dupa o masina apare un olog cu fata schimonosita si parul valvoi care se taraste in patru labe la picioarele mele. „Dati-mi si mie un ban! Nu am picioare! Fie-va mila!”. Ma sperii si mi se face o scarba teribila. Tin ochii stransi si grabesc pasul. Nu stiu exact unde ma indrept deoarece in cladirea „moderna”, din sticla, nu se ghiceste nicaieri usa si nu scrie pe nici o placuta „intrare”. Noroc ca iese cineva si ma dumiresc.

Nu am mai calatorit cu trenul de cel putin zece ani, insa imaginea garii din copilaria mea, cand plecam cu trenul in vacanta de vara, la bunici, se potriveste perfect cu cea din prezent. Podeaua este pavata cu aceeasi gresie galbuie, in forma de mozaic, cu un strat gros de mizerie pe rosturi. Pe bancile lungi puse langa perete si in mijlocul incaperii se inghesuie oameni si bagaje laolalta. Sala de asteptare este invaluita in acelasi miros de pacura, sudoare si branza.

Casa de bilete

Mai sunt 15 minute pana pleaca trenul. Ma asez rapid la coada de la casa de bilete. Mai sunt trei persoane in fata, deci ar trebui sa mearga repede. Oamenii din fata mea si casiera nu par insa sa se grabeasca. „Vreau un bilet intreg pentru mine si unul jumatate pentru copil pana in… Am fost cu ea la un concurs la Constanta. Ce sa fac, a trebuit sa viu”, spune suparata femeia care era la rand. „La ce tren?”, intreaba casiera. „La cel de acuma”. „Ioana, Ioana, unde ai plecat. Vino aici! Ti-am zis sa nu te misti de aici. Unde te crezi, la tine acasa, in sat”, zbiara femeia la fetita care se mutase un pic mai in lateral. Copila, rosie la fata, se intoarce langa stalpul unde fusese lasata si incearca sa balmajeasca o explicatie. „Taci”, striga scurt mama si intoarce capul spre casiera. „Va dau imediat carnetul copilului!”.

Dupa ce bajbaie tacticos dupa carnet il scoate din geanta si il baga pe sub sticla ghiseului. Casiera scrie la fel de tacticos datele din carnet, cuprinsa de solemnitatea momentului. Eu bat din picior! Cei din spatele meu se muta la alte ghisee. Dupa ce mai verifica o data datele, ii cere banii pe bilet. Femeia cauta la fel de tacticos si banii, ii numara de doua ori si ii da cu greu casierei. Pleaca.

In spate se afla o alta doamna cu un copil, vecina celei dintai. „Vreau si eu doua bilete la fel”. Ritualul se repeta. Imi pierd rabdarea! In fata este o alta persoana despre care nu imi mai amintesc daca este femeie sau barbat. In orice caz, a mers mai repede. Vine si randul meu. Trag aer adanc in piept si cer casierei raspicat doua bilete pentru trenul de la ora 17.30, pe ruta Constanta-Bucuresti, la clasa I. Se uita plictisit la mine pe sub ochelarii imensi care ii acopera fata ca o casca si incepe sa tasteze datele in calculator. „172 de lei”, imi spune dupa un scurt ragaz in care mai verifica o data datele. „Cat?”, intreb inca o data ca sa fiu sigura de pret. Spune aceeasi suma. Scot banii si ii dau. Mi se pare un pret imens. Cu 180 de lei imi fac plinul la masina si merg dus-intors pana la Constanta. Imi amintesc insa, ca in urma cu trei-patru ani, ne-a chemat ministrul Transporturile la o conferinta de presa sa ne arate noile trenuri, cu aer conditionat, masute intre scune, scaune confortabile, prize, internet si vagon restaurant. La asemenea dotari pretul poate se justifica. „Mergeti repede, trenul pleaca de la linia 1”, mai spune casiera. Iau biletele si plec. Trenul era deja in statie.

Trenul

Sunt multe vagoane visinii de clasa a II-a. Le las repede in urma si ajung in sfarsit la vagonul de clasa I. „La preturile astea inteleg ca nu prea au cerere”, ma gandesc eu optimista. Ma urc in tren. Ma izbeste acelasi miros imputit din gara la care se adauga si un iz de urina statuta. Ooops… Ce fac?

Ma strecor pe culoarul din vagonul de clasa I, printre cetatenii care se osteneau sa-si puna bagajele sau isi luau la revedere de la rude. Cu greu gasim locurile care ne-au fost date: 92-94. Sunt la capatul vagonului.

Din nefericire, realitatea din acest tren nu avea nimic de a face cu trenul prezentat in urma cu cativa ani la conferinta de presa la care se vorbea grav de „modernizarea CFR Calatori”. Scaunele pe care ne-am asezat se hurducaiau si erau slinoase. Intre ele se afla o masuta de tabla, vopsita in galben. Inca se vede clar urma pensulei si maestria vopsitorului.

Sub masuta se afla un cos gri, mizerabil si lipicios, pe care s-au lipit coji de seminte. Perdelutele spanzurate la geam spun aceeasi poveste. Ne-am pus bagajele pe raftul de deasupra capului si ne-am asezat. Usile glisante din spatele nostru pufaiau teribil de fiecare data cand iesea sau intra cineva. Asa o sa fie pana la Bucuresti timp de doua ore si 45 de minute. Oare cati oameni vor iesi si vor intra pe aceasta usa? Raspunsul a devenit si mai interesant in momentul in care am constatat ca alaturi, pe culoar, era toaleta si de fiecare data cand se deschidea usa intra si un damf corespunzator. In sfarsit, prea multa vaicareala! Daca am ajuns pana aici, unde sa mai plec, doua ore nu o sa moara nimeni!

Satula de mizeria din interior, ma uit pe geam. Peronul era crapat, iar printre crapaturi rasarise iarba. Probabil nu mai fusese reparat de pe vremea lui „impuscatul”. La o simpla cautare pe internet am aflat ca, in 2011, subventia platita de stat catre CFR calatori a fost de 1,02 miliarde de lei. In vagon este zapuseala. Aerul conditionat nu functioneaza.

In sfarsit, trenul pleca. Lumea se agita in continuare. Barbatul de pe scaunul vecin muta de colo pana colo o punga. Ma uit curios. „Am luat niste creveti inghetati de la un prieten si mi-e frica sa nu se strice de la caldura. Caut sa-i pun unde nu bate soarele”, explica acesta in timp ce scoate o bere din punga cu creveti. „Sa se pastreze rece. Mi-am luat provizii. Trenul nu are vagon restaurant si totusi sunt doua ore, ti se face sete, foame”, spune barbatul in timp ce se agita in continuare cu berea in mana si cu ochii la creveti.

Alti calatori vorbeau zgomotos la telefon, de multe ori acoperind zgomotul sinelor de tren. Altii completeaza rebusuri. O alta categorie, mai aparte, au laptopuri si Ipad. Inalta tehnologie contrasteaza puternic cu masutele vopsite in galben si pungile cu mancare.

Imaginile trec cu viteza prin fata ochilor. In verdele crud al ierbii, pe marginea sinelor de cale ferata plutesc mormane de gunoi. Acolo au gasit de cuviinta localnicii sa le arunce. Din cand in cand apar mormane de sine ruginite si mii de traverse de beton. Cai ferate dezafectate. Curios este cum au scapat de ferocitatea hotilor de fier vechi. Probabil sunt prea grele sa le poata cara. In general peisajul este caracterizat de abandon si nepasare. Gari darapanate, case cu garduri cazute, curti neingrijite.

Mi-e sete si ma doare capul de la pufaitul usilor. Stiu ca este o idee proasta sa ma duc la toaleta, dar nu am incotro. Pe jos este urina, vasul de wc pute. Nu este hartie igienica, nici sapun. Poate a furat-o cineva. Se obisnuieste. De 80 de lei puteau sa puna macar un sul de hartie.

Dupa doua ora si 45 de minute trenul intra in Bucuresti. Pe stanga se vede Dragonul Rosu, apoi cocioabele din jurul complexului Europa. Aici trebuie sa inceapa autostrada suspendata a Primarului Oprescu si sa mearga de o parte si de alta a caii ferate pana la Lacul Morii. Deocamdata sunt doar buruieni si cotete.

Trecem pe langa Cimitirul Andronache, Parcul Herastrau si ajungem la gara Herastrau. O constructie superba facuta de arhitectul Duiliu Marcu in 1936, singurul lucru frumos facut de mana omului care mi s-a ivit in cale. Dupa ce am trecut prin spatele Casei Presei ne-am oprit. De ce? Toata lumea se intreba acelasi lucru.

Au inceput sa dea telefoane, sa anunte rudele ca intarzaie, sa se vaite de lipsa de punctualitate a CFR-ului, de scumpirile la alimente si benzina, de caderea guvernului, etc. Asa au trecut 20 de minute. In final, misterul s-a lamurit dupa ce a trecut pe langa noi un alt tren si am pornit. Asteptam un alt tren ca sa putem intra in gara.

Pana la sosirea in Gara de Nord ne-au mai trecut prin fata ochilor Uzinele Grivita, blocurile reabilitate termic de primarul Chiliman si buruienile crescute printre sinele de cale ferata, pe care nu s-a ostenit nimeni sa le starpeasca. Poate vrea conducerea CFR sa le vanda drept plante medicinale dupa ce-i pune pe oamenii muncii sa le stranga…

Gara de Nord

Ajungem in Gara de Nord. Acelasi peron mizerabil pe care-l stiu din copilarie. Acelasi miros. Aceiasi oameni. Parca nu s-a schimbat nimic in ultimii 20 de ani. Mi-e rusine cand ma gandesc la Gara de Nord si la garile centrale din alte orase. In Germania, de exemplu, aceste spatii sunt curate, pline de viata, adapostesc restaurante si magazine. O placere sa astepti trenul. La noi, singura modernizare consta in amplasarea a doua jardiniere cu iedera pe culoarul principal. Vegetatia dintr-un vas a fost insa furata. „Aveti nevoie de un taxi pana in centrul orasului?”, intreaba un sofer insistent.