VIDEO Creatii ciudate ale muzicienilor americani / Piese cu un singur sunet, cantece care dureaza 0 secunde sau 600 de ani

Interpretari la piane de jucarie, sonate si preludii pentru piane „preparate” cu ciocane si cuie, piese in care artistul vine, se asaza la pian si sta timp de 4 minute si 33 de secunde fara sa prinda o nota, melodii de „0 minute, 0 secunde”, cantece programate sa dureze 600 de ani, muzici create in functie de pozitionarea planetelor pe hartile stelare, spectacole in care pianul este „facut tandari”, piese cu un singur sunet, „Einstein pe plaja” (opera de cinci ore in care publicul se plimba printre interpreti si in care fiecare spectator aude alte sunete), „Nixon in China” si „Dr Atomic” (opera despre Robert Oppenheimer, savantul care a creat bomba atomica) – sunt cateva dintre minunile oferite lumii muzicii de catre compozitorii americani ai secolului XX.

Avangardistul americanJohn Cage (1912-1992) devine cunoscut in lumea muzicii in anii ’50-’60. Era „un tip extrem de excentric. Canta inclusiv la un pian de jucarie si a tinut a sa-si faca si o pereche de pantofi personalizata, cu numele sau pe ea. A a inceput sa studieze cu Arnold Schoenberg, care i-a spus, dupa cateva lectii: „Mai bine fa-te altceva”. El a persistat insa, considerand ca are foarte multe de spus in domeniul muzicii, dar nu al muzicii asa cum o vedea Schoenberg”, a povestit compozitorul roman Dan Dediu saptamana aceasta, la Institutul Cultural Roman, in cadrul unei discutii despre muzica secolului XX.

„Dupa ce a scris „Sonate si Preludii pentru pian preparat” (pianul este modificat, adangandu-se cuie, saibe, ciocane si alte asemenea lucruri, care dau o sonoritate extrem de exotica pianului), a ajuns la redimensionarea tacerii in muzica si a hazardului.

Dar merge si mai departe si creeaza piesa 4’33”, care a constituit un mare scandal in momentul in care a fost pusa in scena. Pentru ca este o piesa la care pianistul vine la pian, se asaza si sta timp de patru minute si 33 de secunde fara sa prinda o nota, apoi pleaca. Exista o interpretare in trei parti a acestei lucrari de 4 minute si 33 de secunde, in care pianistul mediteaza, traieste fiecare parte, da pagina…

Cage a mers chiar si mai la extrema, realizand o lucrare care se intituleaza 0’0”, ce poate fi interpretata la orice instrument, de catre oricine.

Ce a reusit Cage sa aduca in conceptia componista este urmatorul fapt: compozitia nu se face numai cu sunete. Se poate face si cu zgomot.

Dan Dediu, compozitor

In anii ’60-’70, el revolutioneaza aspectul aleatoric, al intamplarii in muzica. Are o lucrare pentru pian, in care sonoritatea rezultata este in fapt o transpunere a unor harti stelare pe hartia cu portativ. Cu alte cuvinte, ia o hartie cu portative transparenta, o asaza peste un atlas cu harta stelar, iar in locul unde este o stea, e o nota. Si se naste o muzica ce se poate canta si asa, si pe dos. Cu alte cuvinte, intamplarea este dubla, sonoritatea care va reiesi este una data de intamplare.

Cage nu se dezminte si creeaza aceste concepte muzicale, bazandu-se pa „Cartea schimbarilor” – „I-Ching”, a chinezilor.

La un moment dat, a primit o comanda de la o primarie a unui oras din Germania, care implinea 600 de ani, sa scrie o piesa. A scris o piesa din 600 de note, pentru 600 de ani. Se canta un sunet pe an. Intr-un anumit numar de timp, pe o anumita orga, se canta sunetul respectiv. Cantecul se va termina peste 600 de ani”.

In paralel cu John Cage a compus si Morton Feldman, care scrie numai muzica contemplativa in foarte redusa (de la piano in jos) si care poate dura foarte mult (asemenea concerte durau 4-5 ore in anii ’60-’70).

„Era clar o impregnare a muzicii cu un stil original si ironic. Exista foarte multe povesti despre piesele lui Cage, exista si o piesa in care pianul este facut tandari. Ce a reusit Cage sa aduca in conceptia componista este urmatorul fapt: compozitia nu se face numai cu sunete. Se poate face si cu zgomot”.

In America apare o reactie la muzica europeana creata „controlat”. „Minimalismul american face tabula rasa cu aceasta extrema complexitate, cu apelul la toate procedeele matematice, propunandu-si sa faca o muzica simpla, enervant de simpla si cade in exact cealalta extrema. Influentele provin din muzica pop, din tehnicile Zen. Apare la inceputul anilor ’60, cu La Monte Young, care scrie piese cu un singur sunet.

Steve Reich, Philip Glass si John Adams sunt ceva mai aplicati si apeleaza la o repetitie obstinata a unor fragmente muzicale elementare.

Repetitia in muzica nu este niciodata la fel, nu e ca in vizual. Urechea se adanceste. Exista un prag al perceptiei noastre. Daca repetam de doua ori, e foarte interesant; de trei ori – e si mai interesant; de patru ori – cam intelegem despre ce e vorba; de la a cincea oara – incepem sa fim agasati; a sasea si a saptea oara – deja nu mai primim multa informatie; a noua si a zecea oara – ne plictisim si nu o mai luam in seama. Insa dupa 4 minute de auzit acelasi lucru, se pare ca intram intr-un fel de rezonanta cu muzica respectiva, intr-un fel de transa. Corpul, urechea, mintea – se obisnuiesc cu acea repetitie. Este un fel de repetitie incantatorie. Din aceasta cauza, toate traditiile mistice se bazeaza pe repetitie: repetitia rugaciunii inimii, a mantrelor.

Dan Dediu, compozitor

Philip Glass este vestitul compozitor al operei „Einstein pe plaja”, care dureaza 5 ore, cu o serie de repetitii. Este o opera la care nu stai locului, ci te plimbi printre interpreti, auzind lucruri fragmentare, o alta persoana aude altceva.

John Adams are opere vestite, ca „Nixon in China” si „Dr Atomic” (opera despre Robert Oppenheimer, savantul care a creat bomba atomica).

Dupa perioada de inflorire a Hollywood-ului, din anii ’30 pana in ’60, apare o criza, apar falimentele, se dizolva orchestrele. „Apar noi genuri, precum SF-ul si avem un mare compozitor de muzica de film, care incepe prin a fi compozitor de avangarda in ’60” – John Williams. A creat muzica pentru aproape toate filmele lui Steven Spielberg (fac exceptie doar doua pelicule).

„In C” (In Do major) al lui Terry Riley „este primul opus de muzica minimala repetitiva din anii ’60. Acest opus consta intr-o singura pagina, ce are 53 de fragmente: sunetele sunt repetate, in ordine, de catre fiecare interpret, de cate ori vrea interpretul respectiv, dupa care trece la urmatorul.

Daca avem patru interpreti si fiecare interpret repeta in jur de un minut acest fragment, cantecul va dura in jur de 45 de minute, pana la 53. Asadar, vom avea o transformare graduala a unui fragmente repetitive, o muzica ce se repeta si se schimba incet incet. Va diferi de la o interpretare la alta: caci ceea ce se intampla in 4 se poate interpreta si in 400″.