VIDEO Toti marii compozitori ai muzicii de azi sunt nascuti in Romania

Stravinski – „un necrofil”, „un vampir care traieste pe spatele muzicilor din trecut”; Stockhausen – creatorul primei piese electronice din istorie; Iannis Xenakis, arhitectul nascut in Romania, care ne-a explicat ca atunci cand ascultam ploaia nu auzim cate o picatura, ci efectul global al ploii; Arvo Part – cel care a preluat tonalitatea clopotelor, creand stilul tintinabuli; John Tanever – englezul care compune muzica ortodoxa; Brian Eno – creatorul de muzica pentru lifturi si aeroporturi; Luciano Berio – cel care face din simfonii adevarate „pizza muzicale” sunt cativa dintre eroii prea putin cunoscuti ai unei perioade in care, in Estul Europei, arta se facea „in fabrici, nu in salile de concert”.

Dogmele Vestului: eroul muzicii, necrofilul Stravinski si muzica noua, batrana dupa doar 6 ani

In 1949, in Filosofia muzicii noi, muzicologul Theodor Adorno interpreteaza faptele primei parti de sec. 20 asemenea unei actiuni politiste: o lupta intre buni (progresisti) si cei rai (reactionari).

„Sa ne imaginam o piesa de teatru care se numeste „Istoria muzicii de la inceputul secolui al XX-lea”, cu doi actori: unul bun, celalalt rau. Unul progresist, celalalt reactionar. Primul este Schoenberg, eroul muzicii, care elibereaza muzica – spune Adorno – de sedimentele sensibilitatii romantice, aducand noutatea si implicand forta gandului.

Se mai poate scrie inca multa muzica buna in Do major.

Schoenberg in articolul „Intotdeauna ne intoarcem”, articol publicat inainte de moartea sa, survenita in 1951

De cealalta parte se afla Stravinski, considerat de Adorno ca fiind reactionar, personaj negativ. Il face in mod clar in aceasta carte necrofil, pentru ca, dupa parerea lui, ca un vampir, traieste pe spatele muzicilor din trecut”, a explicat compozitorul Dan Dediu saptamana aceasta, la Institutul Cultural Roman, in cadrul evenimentului Restul e muzica… Muzica secolului XX.

In 1955, Adorno scrie un articol „epocal”, intitulat Imbatranirea muzicii noi, dupa ce in urma cu sase ani scrisese Filosofia muzicii noi. „Compozitorul este asemenea savantului preocupat de gasirea unor arhitecturi, unor teritorii noi de inovatie, de creativitate.”

Dogmele Estului: arta se face in fabrici, nu in salile de concert

In blocul comunist apare, in 1948, Rezolutia din 10 februarie a Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, redactata de catre Comisarul Poporului pe probleme de arta – Jdanov, un apropiat al lui Stalin. „Rezolutia a cutremurat intreaga lume comunista. A constituit un fel de dictat al felului cum trebuie sa se compuna muzica”, a continuat Dan Dediu, comentand istoria muzicii din secolul XX.

Desi am fost invatati cu ideea ca istoria muzicii se manifesta pe un vector care merge din trecut spre viitor, acest model linear este, la ora actuala, pus sub semnul intrebarii de catre modelul labirintic. Istoria muzicii este vazuta ca un labirint in care suntem lasati sa ne descurcam.

Dan Dediu, compozitor

Realismul socialist va da nastere unei multitudini de persecutii la adresa compozitorilor. Se fac chiar liste negre in Uniunea Sovietica. „Marii compozitori de dinaintea si din timpul Razboiului al Doilea Mondial, un Sostakovici, un Prokofiev sunt pusi in capul listei, trebuind sa fie invatati minte, ca nu spre complexitate merge muzica, ci spre simplitate, spre melodie, spre armonie usor de inteles de catre popor. Adevarata arta se face in fabrici, nu in salile de concert.”

Si in Est functioneaza aceeasi mecanica, identificata de Adorno: progresisti sunt comunistii, iar reactionari sunt dusmanii de clasa, burghezia. „Compozitorul devine un apologet al sistemului comunist si face muzica ce place tuturor, fara complexitate, muzica redusa la ceea ce spunea Marius Chicos Rostogan al lui I.L. Caragiale: „muzica este ceea ce gadila urechile intr-un mod placut” si atat.”

Ce inseamna progres? „Sa pui bete in roate societatii”…

In Occident, a fi progresist inseamna „sa pui bete in roate societatii capitaliste, sa fii asadar de stanga. Sa crezi in limbaje, in tehnologii noi, sa fii experimentalist”.

In Est, progresul inseamna sa te pui in slujba mesajului comunist, trebuie sa sprijini muzica accesibila, inteleasa de toata lumea.

Intr-un fel, modelul rafinat il gasim si in ziua de astazi, in aplicarea lui comerciala si in acelasi timp in modelul american, care spune: „ceea ce este bun – se vinde. Ce nu se vinde – nu ne intereseaza”. In Europa, este bun si ceea ce se vinde, dar in acelasi timp poate fi valoros si ceva care nu se vinde.

Este o epoca a marilor salturi tehnologice:

in 1948 apare discul de vinil
in 1948 apare LP-ul
muzica electronica este realizata pentru prima oara in 1951
in 1957 se realizeaza prima suita compusa pe un calculator (Illiac Suite)
in 1983 apare tehnologia digitala a CD-ului

Occidentul, miscarile avangardiste si sunetele calculate la milimetru

In 1945, Olivier Messiaen, mare maestru al muzicii, pune bazele unui curs de analiza muzicala la Paris si polarizeaza in jurul sau doua mari personalitati: Pierre Boulez si Karlheinz Stockhausen (primul care a facut o piesa de muzica electronica).

„Stockhausen a murit acum cativa ani, lasand o imensa opera, comparabila cu opera lui Bach si a lui Wagner, pentru ca a avut ambitia sa realizeze o heptalogie intitulata Lumina: Cele sapte zile ale saptamanii, asadar sapte opere, fiecare dedicata cate unei zile din saptamana. Opera luni se canta lunea, opera marti se canta martea samd. A lucrat 25 de ani la acest proiect.

Stockhausen ajunge sa calculeze fiecare sunet la milimetru. Reiese din scrisorile pe care le schimba cu un prieten al sau ca era bantui de acest spirit cartezian, rational. Voia sa dea muzicii o rationalitate maxima. Si din cauza asta nu lasa nici urma de sentiment sa patrunda”, spune Dan Dediu, explicand serialismul.

In anii ’50-’60, Scoala de la Darmstadt se constituie „ca un stup care reuseste sa atraga toate marile preocupari din acea vreme si de pe tot mapamondul”. Atunci apar compozitori americani – avangardistul John Cage, compozitori japonezi – Toru Takemitsu (care reuseste sa creeze o sinteza intre spiritul avangardei europene si traditia japoneza a teatrului nou).

Estul Europei, dominat de avangardistii nascuti in Romania

In Est, sub opresiunea realismului-socialist, care isi mai slabeste stransoarea la sfarsitul anilor ’50, se dezvolta o adevarata generatie de avangardisti.

In Polonia: Witold Lutoslawski („opera rafinata”) si Krzysztof Penderecki („copilul teribil al anilor ’60, cu o muzica bazata pe efectul global al orchestrei”).

Ma aflam la o masa cu un compozitor slovac, care mi-a spus: „Dar toti marii compozitori sunt nascuti in Romania”? Intr-adevar, si Ligeti, si Kurtag, si Xenakis sunt nascuti in Romania. Nici unul dintre ei nu e roman, asta e alta problema. Dar marii compozitori de dupa 1945 au ceva in comun cu Romania.

Dan Dediu, compozitor

In Ungaria apar doua nume de importanta mondiala: Gyorgy Ligeti (nascut la Tarnaveni; la varsta de 10 ani pleaca la Cluj si apoi la Budapesta) si Gyorgy Kurtag (nascut la Lugoj; se muta si el in Ungaria).

In Romania avem o pleiada de compozitori, „poate ca cea mai importanta generatie din secolul XX apare in anii ’60”:

Aurel Stroe (muzica sa este bazata pe ideea de morfogeneza, de imbatranire a formelor si de geneza a acestora)
Stefan Niculescu (heterofonia sa a facut valva si a influentat foarte multi compozitori din generatiile care au venit)
Tiberiu Olah (compozitor de muzica de film, precum cea din pelicula Mihai Viteazul)
Anatol Vieru („un cabalist al sunetelor”)

Arhitectura si legea numerelor mari in creatia muzicala

In Occident apare o reactie la serialism: Iannis Xenakis. S-a nascut la Braila, la varsta de 10 ani a plecat in Grecia si a luptat in razboi, dupa care ajunge in Franta. A facut cariera in arhitectura, apoi a schimbat macazul si a devenit compozitor, aducand in campul compozitiei concepte si idei din arhitectura.

Xenakis scrie in 1963 cartea Muzici formale, in care foloseste diverse teorii pentru a genera muzici: teoria jocurilor, statistica, teoria grafurilor, topologie, logica formala. Incearca sa gaseasca o nisa proprie, ca reactie la serialism.

Este interesant sa ne gandim ce ramane dupa muzica facuta dupa 1945 si pana in prezent. Sunt voci care spun ca pana in 1975 s-au tot inventat lucruri, dupa care nu a mai aparut nimic nou, am inceput sa reciclam sau sa rumegam ceea ce au inventat ceilalti.

Dan Dediu, compozitor

„E simplu: daca muzica asta atat de calculata suna atat de aleatoriu, ca si cum n-ar fi calculata, atunci de ce sa o mai calculam? De ce sa nu o facem statistic? Sa o controlam prin legea numerelor mari. Si ii vine ideea de a aplica statistica in muzica.

Si apare astfel ideea de textura, de efect global. Noi, cand ascultam ploaia, nu auzim cate o picatura, ci efectul global al ploii. La fel se intampla si in muzicile de textura. Aduce de asemenea o visceralitate, caci muzica sa este rascolitoare.

Aduce in prim plan o imagine a ceea ce ar fi putut fi muzica intr-o presupusa cultura antica din Creta. Incearca de asemenea sa reabiliteze glissando-ul, o linie de la un sunet la altul (asa se si scrie), prin linie bifam toate sunetele intermediare. Linia, in arhitectura, este determinanta.

Muzica si tehnicile Zen

O reactie la acest tip de muzica are loc in America. Minimalismul american face tabula rasa cu aceasta complexitate extrema, cu apelul la toate procedeele matematice, propunandu-si sa faca o muzica simpla, enervant de simpla si cade in exact cealalta extrema. Influente din muzica pop, din tehnicile Zen.

Poate nu originalitatea constituie criteriul pe baza caruia sa judecam valorile. Nu originalitatea cu orice pret, ci valoarea muzicalitatii si, in acelasi timp, a comunicarii. Poate ca ceea ce a adus bun secolul XXI este aceasta remuzicalizare a omului. Reincrederea lui recapatata in puterea sentimentului si a emotiei. Poate ca ne-am intors, dupa 50 de ani, la acelasi gand, dar nu si la aceleasi mijloace.

Dan Dediu, compozitor

Exista si in Europa un minimalism – minimalismul sacru.

In Estonia: Arvo Part, care adopta un stil derivat din gamele descendente ale muzicii gregoriene si stilul derivat din tonalitatea clopotelor, a clopoteilor – tintinabuli. A creat cateva lucrari care s-au vandut foarte bine.

In Polonia: Henryk Mikolaj Gorecki adopta acelasi stil, insa melodiile sale, in loc sa fie preluate din muzica gregoriana, sunt preluate din muzica traditionala poloneza. Simfonia a III-a (Simfonia cantecelor triste) devine un slagar mondial in anii ’70.

Un alt minimalist european este englezul John Tavener, cu un stil ceva mai simplu decat ceilalti, dar „cu un marketing mai eficient”. „Aduce o coregrafie care se formeaza cu cruci pe fundal, cu icoane, el spunand ca face muzica de tip ortodox”.

Muzica pentru aeroporturi si lifturi, Tarul Mortilor si pizza muzicala

Apare muzica ambientala, cu Brian Eno: muzici pentru aeroporturi, muzici pentru lifturi, muzici de consum imediat, in transportul in comun, iar in 1951 apare muzica electronica.

„La mijlocul anilor ’70, Gyorgy Ligeti scrie Le Grande Macabre, o opera despre o tara imaginara, in care imparatul mortii, Nekrotzar, tarul mortilor, face legea si aduce in prim plan diferite alte personaje macabre.

Luciano Berio scrie, in 1967, Simfonia, in care „partea a treia este o „pizza muzicala”, un blat construit dintr-o simfonie de baza, luata ad litteram si ascunsa” – „uneori iese la suprafata, alteori intra in adancime”.

Alfred Snitke genereaza in istoria muzicii polistilismul (alaturarea de stiluri incompatibile) si metastilismul.