Călătorii. Pe drumurile Aradului, de la Săvârșin la Șiria

Am petrecut la sfârșit de august o săptămână în Arad, dintr-o vacanță pe care am început-o de Adormirea Maicii Domnului la Mangalia, câteva zile și am încheiat-o, cum facem adesea, pe Valea Jiului, unde am întâlnit – în sfârșit! – ploaie și răcoare. De ce o vacanță în Arad? Sunt mai multe motive, cel mai important ține de o promisiune pe care am făcut-o unui prieten drag nouă și am decis că a venit momentul să o onorăm. Ca de obicei, lucrurile trebuie să se lege, să se împletească într-un anumit fel, ideea să se nască, să înceapă să rodească și să ducă la o hotărâre, fie ea și de a răspunde unei invitații.

În iulie, aflându-ne tot în Valea Jiului – eu cu o tendinită la genunchi grozav de neplăcută, despre care mi-am închipuit că va trece în câteva zile, dar s-a ținut scai de mine mai bine de o lună, într-atât încât am fost nevoit să folosesc un baston cu care să mă ajut -, am programat o zi de Săvârșin, pentru vizitarea domeniului regal. Între lunile mai și octombrie, domeniul regal Săvârșin poate fi vizitat în zilele de weekend, cu condiția să te programezi (să-ți anunți intenția), apoi să prinzi una din acele ore în care grupurile formate sunt preluate de ghizi pentru turul Satului Regal și al grădinilor de pe domeniu deschise publicului.

Am ajuns acolo înainte de prânz, venind pe autostradă dinspre Sibiu, pentru ca la Ilia aplicația să ne ceară să ieșim către DN7, drumul național de la Deva către Arad. Săvârșinul este nu foarte departe de punctul în care se unesc hotarele județelor Arad, Hunedoara și Timiș, în partea dreaptă a Mureșului. Geografic, este situat la limita dintre Banat și Țara Crișurilor, la nord de apa Mureșului și la poalele munților Zarand. Oamenii locului îți explică prevenitor că Aradul nu este în Banat și cum este o chestie de mândrie locală – rivalitatea dintre Timișoara și Arad este notorie, bănuiesc că se știe acest lucru – nu mi-a dat prin cap vreodată să pun la îndoială afirmația.

Cert este că în Săvârșin – și nu mă refer acum la domeniul regal – am mâncat la „Brutărie” produse de panificație și patiserie cu nimic mai prejos decât cele care ne rămăseseră odată la suflet după o vacanță la Makó / Măcău (Ungaria). Banatul, ca domeniu al coroanei habsburgice, cu influențele sale sârbești și germane s-a așezat într-un anumit fel, în timp ce obiceiurile din regatul maghiar au distilat alte componente: multe lucruri din județul Arad, adică, vor fi regăsite aidoma și în județul de peste graniță – Csongrád-Csanád, cu capitala la Szeged / Seghedin. În altă ordine de idei, granița dintre bănățeni și ardeleni, mai ales lângă Mureș, este fină – cazul Lipovei și Radnei, despărțite de Mureș (vezi scrierile lui Slavici) este pilduitor –, fluidă, motiv pentru care diferențele, câte există, sunt difuze, greu sesizabile cu ochiul turistului.

Dar domeniul regal este o insulă unde domnesc alte reguli, care are o istorie complexă, de circa patru secole, unde familia regală a României și-a stabilit una dintre reședințe după Marea Unire, ceea ce a onorat comunitatea locală, fapt valabil și astăzi, când rolul Casei Regale, așa cum îl vede guvernarea republicii, este destul de neclar (în subsidiar încă lucrează eficient propaganda bolșevică, mai ales că temele au fost reînviate de regimul Iliescu și „omul nou comunist” încă trăiește în mulți dintre concetățenii noștri).

Când m-am văzut ajuns la poarta domeniului regal, mi s-a părut că durerea de genunchi mi-a slăbit și voi face față cu bine vizitei, chiar dacă nu voi ține pasul cu grupul. Cu optimism, am comandat cafea la Casa Ceaiului și apă rece și, când s-a dat semnalul, țopăind fericit, am pornit-o împreună cu grupul și am reușit să mă țin de el cam o jumătate din traseu, apoi am predat steagul și m-am așezat pe o bancă. În fața mea conacul (sau, dacă vreți, castelul), o pajiște largă scăldată într-o lumină darnică de vară deplină, totul îmi spunea că va trebui să revin: aici, pe domeniu, aici în zonă, să revin neapărat.

Primul castel – sau conac – de la Săvârșin, care pe atunci se numea Șoborșin, a fost construit în secolul XVII de familia nobiliară Forray, care s-a descurcat bine ulterior sub tutela Casei de Habsburg. Sincer, la câți arbori seculari, paltini mai ales, am văzut pe domeniu, este clar că la mijloc stă o istorie multiseculară. După ce m-am odihnit și mi-am revenit oarecum, iar grupul – cu toată lumea mulțumită de vizită și de fotografiile postate pe Instagram – a început să părăsească pajiștea, am revenit la garajul în care regele Mihai petrecea probabil cele mai frumoase clipe, meșterind la mica și modesta sa colecție de mașini.

Mi-a adus aminte, păstrând proporțiile desigur, de garajul tatălui meu, care avea pe rafturi tot ce-ți putea trece prin cap sau dimpotrivă, piese de care aveai nevoie când erai proprietar de Dacia. Era așa o pace acolo, parcă-l și vedeam pe rege îmbrăcat modest cu halatul de lucru, cu mâinile pline de praf, rugină, uleiuri și unsori, departe de lume și problemele ei, numai cu gândurile sale. Nu mi-a fost greu, pentru că pretutindeni sunt fotografii cu regele trebăluind și este și un ecran unde rulează filmulețe scurte cu aceeași temă.

Atunci și acolo s-a insinuat ideea unei vacanțe arădene; nu în orașul Arad neapărat, unde mai fusesem, ci în câmpia arădeană, care este un fel de Toscana; aș adăuga că se poate privi și într-o astfel de cheie prezența atâtor italieni care și-au achiziționat terenuri, plantații de vie și conace pe care le-au transformat în crame și pensiuni, asta dacă nu și le-au construit de la zero. Nu găsim pini coconari sau chiparoși de Toscana în câmpia arădeană, dar găsim stejar, arțar tătărăsc sau paltinul de câmp risipiți în câmpie și este la fel de frumos, mai ales dimineața, în lumină vie sau în apus, sub o poleială arămie.

Ne-am sunat prietenii, am primit o recomandare de cazare la o pensiune lângă Șiria, în viile de la Galșa, ne-am făcut rezervarea și așa a început vacanța arădeană. Prima zi a fost una lungă, de vreo 600 de km și cam zece ore la volan, dar am ajuns cu bine și relativ devreme la Galșa, în marginea de podgorie. De la Păuliș spre Pâncota, tot podgorii: Miniș, Ghioroc, Cuvin, Covăsânț, Șiria, Galșa… și peste tot crame și pensiuni. Ca-n vacanță, nu am ales drumul scurt, pe Valea Oltului, am preferat să includem în traseu Transalpina, de la Novaci la Obârșia Lotrului, apoi Petroșani, Hațeg, Simeria, 35 de km de autostradă, ieșirea la Ilia în drumul național și de acolo aproape 130 de km prin Săvârșin, Lipova, până la Șiria. Luasem un mic dejun copios la Horezu, care ne-a ținut ore bune, însă odată ajunși la pensiune și încheiate formalitățile de cazare și răcorirea de la duș, următorul gând a fost să luăm o cină după obiceiul ardelenesc. Am ales ciorbă de văcuță și șnițele în stil vienez cu salată de sezon, perfect gătite, vin local și a ieșit cum nu se poate mai bine. Soarele la asfințit lumina pergola sub care erau rânduite mesele și gândul nostru era că începe vacanța perfectă.

Pun puțin carul înaintea boilor și recunosc că am venit acasă cu câteva mostre de vin din zona Minișului, alb – pinot gris și sauvignon blanc și roșu – un pinot noir și probabil un cupaj al casei pe care ni l-au oferit gazdele noastre de „La Foresteria”, un vin din podgoria din care au și ei o parte. Povestea „Roșului de Miniș” de pe etichetă este așa: „Vin roșu premium sec produs din struguri culeși manual de pe dealurile stâncoase ale Covăsânțului, din inima podgoriei Miniș, denumit în trecut «Steinwein». Strugurii de Pinot Noir provin de pe o singură plantație (single vineyard) cu suprafața de 1,5 ha, iar vinul rezultat a fost maturat pentru zece luni în barrique din lemn franțuzesc și ulterior învechit 12 luni în sticlă.” Nu i-am scos dopul, încă, am făcut-o cu pinot gris-ul, pentru că am cumpărat din drum, de la mânăstirea Lainici, păstrăv afumat (produs de călugări, garantat) și împreună au făcut o cină excelentă.

Revin. Prima zi am luat la pachet soare pentru iarnă de pe plaja de la Gyorok – Ghioroc, ceea ce s-a dovedit o experiență inedită. Apă de lac liniștită, curată, aproape limpede, plajă amenajată cu tot ce trebuie: dușuri, nisip, baldachine, terase și așa mai departe. Fiind zi de vineri, nu era prea multă lume, dar am înțeles că uneori, în weekend, parcarea de 800 de autoturisme se dovedește neîncăpătoare. Când am ajuns noi acolo, nu cred că erau mai mult de o sută de mașini și loc pe plajă berechet. A fost excelent pentru înot.

Seara, ne-am întâlnit cu prietenii noștri care făcuseră o rezervare la pensiunea „Amadeus și Monica” din Miniș. Afacerea a fost a lui Monica, care s-a spetit ani la rând să o țină până când, în 2023, fiul său Amadeus a anunțat-o că vrea să gătească undeva la Brașov, ca să-și înceapă o carieră. Atunci a închis, gândindu-se că, dacă tot nu poate lăsa afacerea în familie, atunci nu merită să continue. Dar la Brașov Amadeus a înțeles diferența dintre a găti pentru afacerea altcuiva și a munci pentru tine și s-a întors. Monica a redeschis pensiunea, predându-i fiului bucătăria cu toată organizarea, iar Amadeus a început să experimenteze, să inoveze, dar și să gătească pentru clienții vechi rețetele consacrate de mama sa.

Nouă, Amadeus ne-a oferit la primul fel penne în trei culori cu un pesto rețetă proprie, care conținea și fistic granulat, acompaniat cu un prosecco de la Crama Gârboiu. Tânărul chef a urmat și un curs de somelier și ne-a explicat de ce ne-a oferit vinul de la o cramă vrânceană și nu un vin de Miniș–Măderat, eventual de la cunoscuta Cramă Balla Gheza. În particular, ne-a împărtășit opinia lui că la Balla Gheza burgundul și syrahul sunt soiurile care dau vinurile cele bune, de unde și particularitățile lor și, implicit, recomandările pentru acompaniamentul meselor. Am continuat cu rață pe pat de legume (morcov, sfeclă roșie) cu un sos de usturoi și cartofi la cuptor, la care am avut un roșu tot de la Gârboiu (un cupaj de cabernet cu syrah) și, în încheiere, un desert cu mascarpone, aromat cu vanilie, tonka, sub felii de piersică și ornat cu fistic mărunțit.

Pentru noi, oameni simpli, a fost o masă bogată, spectaculoasă și, deși am fost puțin îngrijorat că am mâncat târziu, multe feluri, am băut vin etc. și voi avea probleme, s-a dovedit că totul a fost gătit ca la carte, că băuturile și desertul au fost perfect alese și nu mi-au dat noaptea nicio emoție. Amadeus promite multe în viitor, din punctul meu de vedere, deși este foarte tânăr, aproape un copil.

A doua zi dimineață, prima zi de weekend, după ce gazdele noastre ne-au vorbit de târgul de la Pâncota, care este la 7 km de Galșa, ne-am hotărât să-l includem în traseu. Târgul are de toate, de la legume și fructe la haine vechi, biciclete și tot felul de unelte de care este nevoie într-o gospodărie de om de la țară și ne-a surprins prin întinderea lui, nu doar în zona halelor, ci pe toate străzile din împrejurimi. Ca să-l treci în revistă, nu să te oprești și să cauți să cumperi, era nevoie de cam o oră. Apoi, erau zonele de mâncare, cu grătare largi pline cu fripturi de toate felurile și de la niciunul – și am numărat o duzină – nu lipseau mușterii. Sigur, noi am ajuns în jurul orei zece, târgul la prânz se ridică, așa că mulți dintre târgoveți – vânzători, cumpărători – erau acolo din zori, de ore bune prin urmare și era firesc ca, spre spartul târgului să caute să-și potolească și foamea. Duminica merita să trecem și prin târgul din Sântana, la fel de căutat în zonă, dar, după o îndelungă deliberare, l-am tăiat din listă.

Din Pâncota am pornit-o spre Ineu, ca să vizităm cetatea. Construită în secolul XVII pe locul unei vechi cetăți medievale de secol XIV, trecută prin mai multe stăpâniri, inclusiv otomană, astăzi ansamblul este în plină renovare – puteam afla asta dinainte, dar atunci cădea pretextul vizitei în oraș – și se spune că până la începutul lui 2025 lucrările, aparent avansate, vor fi finalizate. Orășelul în sine îți lasă o impresie frumoasă, se vede că a fost cândva prosper, iar un monument istoric valoros și restaurat cu pricepere va adăuga zestrei orașului o valoare însemnată, în opinia mea. Ca să nu rămânem cu impresia că am făcut un drum degeaba, am intrat la ospătăria de peste drum, la Conacul „Sfântul Sava Brancovici”, un imobil construit la 1900 și restaurat cu fonduri private în spiritul Țării Zarandului.

Conacul poartă numele mitropolitului Sava Brancovici, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1955 pentru că a fost persecutat religios de principele Transilvaniei Mihai Apafi I. De origine sârbă, locuitor al orașului la vremea respectivă, Sava Brancovici s-a opus prozelitismului reformat calvin în perioada în care a slujit ca Mitropolit al Transilvaniei, între anii 1656-1680, fiind considerat străjer al Ineului și al credinței creștin ortodoxe. Am intrat ca să ne răcorim cu înghețată și apă rece, așa că nu știu să spun mare lucru despre meniu și calitatea bucatelor. – citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro