Doar 10% din suprafața uscatului este locuită/ „Nu mai bine terraformăm noi Terra?

Neil deGrasse Tyson (născut în 1958 în New York City) este un extrem de simpatic astrofizician și specialist în comunicare științifică, director al Planetariului Hayden din Rose Center for Earth and Space din NY și cercetător asociat în cadrul Departamentului de astrofizică al American Museum of Natural History. Din 2006, este prezentator al programului educațional NOVA scienceNOW, găzduit de televiziunea PBS.

Locul savantului nu e doar în laborator

Neil deGrasse Tyson este unul dintre cercetătorii care au înțeles că știința trebuie să slujească toți oamenii, nu doar curiozitatea și orgoliile oamenilor de știință, și, pe de altă parte, omenirea în ansamblul ei progresează în măsura în care crește nivelul de înțelegere și de cunoștințe nu al unei mâini de semeni, ci a tuturor celor peste opt miliarde, câți suntem până acum.

Drept care s-a angajat cu pasiune, carismă și umor în ceea ce se numește popularizarea științei. Nu este, din fericire, nici singurul, nici primul. Un coleg ultra-celebru care a făcut asta este Stephen Hawking, prin „Scurtă istorie a timpului” și alte lucrări. Lor li se adaugă Richard Dawkins, Michio Kaku (care vine la București, să nu-l ratați!), Richard Feynman, George Gamow, Stephen Jay Gould, Brian Greene, Heinz Haber, Desmond Morris, Matt Ridley, Oliver Sacks, Carl Sagan, Tzvi Yanay, precum și românii Ștefan S. Nicolau, Nicolae Cajal, Solomon Marcus…

Neil deGrasse Tyson – dar și alții, precum Feynamn sau Hawking – și-au asumat misiunea asta, ironizată de colegi mai cu nasul pe sus, care cred că locul savantului e doar în laborator, eventual unul aflat la șapte niveluri sub pământ, până într-acolo încât au acceptat să apară în spectacole, emisiuni TV de divertisment sau sitcomuri ca Big Bang Theory, care a făcut mai multe servicii științei decât, scuzați, zece șoareci de bibliotecă.

Cât de mulți suntem, de fapt?

Or, iată ce înseamnă o minte luminată, care se gândește nu doar la cum, ci și la de ce. Se stârni de la o vreme încoace o agitație internațională pe tema cât de repede și spre ce destinații putem părăsi planeta asta ca vai de mama ei. Una dintre motivații ar fi faptul că ne călcăm în picioare unii pe alții, căci am ajuns prea mulți și viitorul nu sună bine, se puiește lumea asta ceva de speriat.

Informația e falsă. Știți cât din suprafața uscatului este locuită în prezent? 10%. Bine-bine, șmechere, dar cât din restul de 90% constă în zone ostile (deșerturi, gheață, munți, păduri etc.)? Bine-bine, răspund, dar ce-ar fi mai ușor: să adaptăm o planetă fără atmosferă, fără ape, fără vegetație, fără animale, fără nimic, ca să ne fie „Home, sweet home” sau să îmblânzim doar puțin un peisaj terestru mai sălbăticuț?

Ok, aud în cască, dar chiar dacă găsim destul spațiu ca să ne-ntindem picioarele, ce-o să mâncăm când om fi 10 miliarde, 15, 20!? Știți ce procent din uscat este cultivat în agricultură? 11%. Ca să nu mai zic de culturile supraetajate, existente deja, și mai ales de imensa bogăție în hrană a mărilor, oceanelor, lacurilor și apelor curgătoare, care acoperă, orișicât, 71% din suprafața planetei.

Adaptarea despre care vorbeam mai sus a primit și un nume: terraformare. A pune mâna pe o planetă fără niciunul dintre elementele necesare vieții, fără nicio infrastructură, fără nicio clădire, o baracă măcar, un closet, ceva, și a o face locuibilă – nu pentru zece oameni, că atunci ne-am zbătut degeaba, s-au scremut munții și s-a născut un șoarece, ci pentru măcar câteva zeci de milioane – ar fi un efort atât de incomensurabil de mare încât se justifică întrebarea elementară (și în același timp sclipitoare) pe care a pus-o Neil deGrasse Tyson: „Nu mai bine terraformăm noi Terra?”

Asta este unul dintre mărcile gândirii de înalt nivel: capacitatea de a pune punctul pe i, a degetului pe rană și a ce mai vreți voi pe ce mai vreți voi, calitatea rară de a formula o soluție enervant de simplă la o problemă enervant de (inutil) complicată.

Căci despre ce vorbim noi aici? Marte – singura planetă din sistemul nostru solar care ar intra în discuție, căci celelalte sunt fie prea fierbinți, fie prea gazoase, de n-ai unde să pui piciorul – și pe care am cercetat-o și pe dungă (apropo, doar Pământul e plat sau și restul planetelor?) a ieșit practic din discuție, e prea nașpa.

Un fleac de 40.000.000.000.000 de kilometri

Nu-i bai, o ștergem pe o planetă mai primitoare din alt sistem solar. Cea mai apropiată e Proxima Centauri b, la doar 4 ani-lumină distanță, adică 40.000.000.000.000 de kilometri. Cu aproximaţie.

Ar fi o mică problemă. Sonda spaţială solară Parker este obiectul făcut de mâna omului care a atins cea mai mare viteză: 635.266 de kilometri pe oră (aici n-am mai rotunjit, că dă mai bine impresia că știu despre ce vorbesc). 40.000.000.000.000 împărțit la 635.266 face 62.965.749,78040695 de ore, adică 2.623.572,907516956 de zile, adică 7.187 de ani. Aproximativ, că simt că v-am obosit cu zecimalele.

Să mai rotunjim o dată, tot în jos: șapte mii de ani. Și încă o dată, dur, presupunând că reușim s-o batem pe Parker: cinci mii de ani. Vă băgați la o călătorie de cinci mii de ani cu o utilitate dubioasă spre o destinație practic necunoscută?

Vi s-o fi întâmplat măcar o dată, cum ni s-a întâmplat și nouă, să vă anunțe Waze-ul cu vocea de domnișoară „Ați ajuns la destinație! Destinația e pe partea dreaptă!”, și-n dreapta era un teren viran sau un câmp cu grâu. Cum o fi după cinci mii de ani? În hibernare, presupun. Plus că în cinci mii de ani e posibil să fi dispărut planeta aia sau întreg sistemul ei solar sau galaxia.

Știu, știu, am omis vitezele superluminice, găurile de vierme, multiversurile, hipersalturile prin hiperspațiu etc. Așa e. După cum am omis și ajutorul omuleților verzi, monstrul din Loch Ness și politicienii care-ți țin promisiunile.

Ar mai fi un amănunt: cantitățile. Câți pasageri ar urma să încapă într-o navă și deci de câte nave ar fi nevoie pentru o migrație semnificativă de măcar câteva milioane de oameni. De câte alte nave ar fi nevoie pentru transportul de pe Pământ a rezervelor de aer, apă, mâncare și materiale de construcție, bașca aparatură și materiale medicale, mobilă și tot ce mai trebuie în noua casă.

Nu mai bine stăm noi pe fundul nostru în actuala casă și ne ocupăm s-o igienizăm, modernizăm, văruim, să tundem iarba, să punem câteva legume, doi-trei pomi fructiferi?