INTERVIU „Un copil flămând nu poate asimila cunoștințe” / Povestea directoarei care a readus scoala dintr-un sat din Mureș în secolul 21
La începutul lunii aprilie, Daniela Niste, directoare la școala din satul Seleuș, comuna Daneș (Mureș), le-a propus colegilor profesori să meargă să doneze sânge la Târgu-Mureș, iar cu voucherele primite au cumpărat fructe și dulciuri copiilor săraci care veneau la orele remediale. „Unui director bun trebuie să îi pese și să găsească soluții”, spune cea care a fost desemnată directorul de școală al anului 2020 de către Asociația pentru Valori în Educație. Am stat de vorbă cu „doamna Dana” care ne-a povestit cum a reușit să construiască o școală modernă la Seleuș, apoi un centru educațional unde funcționează un after-school, dar și ce provocări a adus pandemia și școala online pentru o comunitate săracă dintr-un sat.
De știut:
- Daniela Niste are 47 de ani și este învățătoare. A terminat Liceul Pedagogic în Târgu Mureș și Facultatea de Psihologie.
- La Școala Gimnazială Cornel Regman din Daneș sunt aproape 700 de elevi, dintre care 362 sunt în satul Seleuș (grădiniță, ciclul primar și gimnazial), structura de care se ocupă Daniela Niste, unde a fost director plin până în anul 2014 când a școala a devenit parte a școlii Daneș. Acum este director adjunct al Școlii Daneș.
- În școală predau 42 de cadre didactice.
- Directorul anului 2020 a fost ales de către Asociația pentru Valori în Educație (AVE) din 120 de candidați, în decembrie 2020. Detalii aici.
- Din realizările enumerate de AVE la acordarea premiului pentru Daniela Niste:
- – A crescut frecvența la școală pentru 320 de elevi, 70% dintre ei romi, prin diferite programe
- – A inițiat construirea unei școli noi, facilitând parteneriate și securizând finanțări private
- – Toți elevii din comunitatea romă sunt conectați la școală
- – A scăzut abandonul școlar la nivel gimnazial de la 50% la 20%
Am decis să lăsăm povestea Danielei Niste doar în cuvintele ei, așa cum a reieșit ea din interviul acordat HotNews.ro:
La fiecare vânt puternic mă sunau vecinii – „Haideți doamna Dana că s-au deschis toate geamurile!” Și mergeam cu soțul meu cu punga de cuie și ciocanul și băteam cuie să închidem geamurile
Nu sunt genul de om care să vrea să iasă în față, a fost o mare surpriză, mi-a trebuit o săptămână să accept că sunt directorul anului. Eu? Eu sunt la țară, într-o comunitate săracă, sunt director adjunct la o școală. Am fost și director plin, dar școala noastră și-a pierdut statutul de personalitate juridică și am intrat ca și structură în școala de la comună și am rămas director adjunct. Și m-am văzut așa, un mic element într-o mare poveste.
Din 2010 până în 2014 am fost director plin în Seleuș, apoi din 2014 am devenit parte din școala Daneș și așa am devenit director adjunct.
Când am devenit director, școala din Seleuș era o școală de peste 100 de ani, construită în 1901, care aparținea Bisericii Evanghelice. Primăria o zugrăvea în fiecare an și atât. Mi-amintesc că la fiecare vânt puternic mă sunau vecinii – „Haideți doamna Dana că s-au deschis toate geamurile!” Și mergeam cu soțul meu cu punga de cuie și ciocanul și băteam cuie să închidem geamurile.
Era o școală foarte veche, asta e ideea. Și atunci când am devenit director, a insistat și domnul primar, am spus că accept provocarea asta – pentru că la insistențele colegilor și a comunității am acceptat, pentru că plecase fosta doamnă director. Nu am acceptat ușor pentru că eram și mamă a patru copii destul de mici atunci.
Dar asta a fost prima condiție – am zis accept, dar am nevoie de sprijinul dumneavoastră. Și mi-a făcut o promisiune că, dacă o sa aibă un om de bază acolo, împreună vom accesa un proiect și vom avea o școală nouă.
După ce am avut o școală nouă, copiii nu au mai plecat la școală la Sighișoara, iar unii s-au și întors
Și asta a fost un vis care nu a durat mult, după doi ani am făcut o echipă cu ajutor primăriei și am obținut fonduri de la Banca Mondială și în 2012 ne-am mutat într-o școală nouă, dotată cu mobilier nou. Așa că avem o școală nouă la Seleuș, la standarde europene. Și apoi au început provocările.
În primul rând a contat pentru cei 25-30% dintre copii care plecau la Sighișoara la școală, atunci când am avut școală nouă nu au mai plecat la navetă la Sighișoara, ci dimpotrivă, unii s-au și întors. Pentru mine a fost o mare realizare.
Fetele mele mai mari și ele au făcut naveta la Sighișoara din cauza condițiilor din școală, nu aveam nici WC, era în curte. Apoi a treia fiică a mea a rămas aici, am fost un exemplu pentru comunitate. Am stat de vorbă de la om la om, dacă era nevoie, nu doar în ședințe, le-am spus și dezavantajele navetei pe care le cunoșteam ca mamă. Apoi unul sau doi dintr-o generație dacă au mai plecat, pentru că aveau frați mai mari acolo, în rest au rămas la sat în Seleuș, ba chiar – și asta a fost marea mea realizare – s-au întors înapoi câțiva.
Apoi, bineînțeles că procentul de elevi romi creștea, iar aceștia veneau sau nu prea veneau la școală pentru că nu aveau cele necesare. Am început să merg pe la ei și îi întrebam: „de ce nu vii?”. Și ne spuneau că nu au îmbrăcăminte și încălțăminte. Și am spus „ceva trebuie să fac” pentru că sunt tot mai mulți. Îmi spuneau colegii dimineață că mereu trebuie să aducă creioane și caiete.
Și am căutat un ONG cu care eu deja eram colaboratoare, veneau odată pe săptămână. I-am căutat, i-am atras spre noi și mi-au promis că vin o dată pe săptămână și ne mai ajută cu rechizite.
A fost bine. În anul următor au venit două zile pe săptămână, apoi când ne-am mutat în școala nouă, de trei ori. Veneau la ora 12, aduceau masă copiilor. Aduceau îmbrăcăminte, încălțăminte pentru copiii care nu aveau.
Am început cu 20 de copii în acest after-school, acum am ajuns la 120 de copii.
„Doamna Dana, când ne întoarcem la școală? Nu am mai mâncat nimic de două zile”
Și odată cu pandemia provocările au fost și mai mari.
Nu o să uit niciodată data de 9 martie (2020 – n.r.) când am fost ultima dată la școală și pe 11 martie primesc un mesaj pe messenger pe pagina de Facebook a școlii.
Îmi scrie un elev: „Doamna Dana, când mergem la școală?” Și am întrebat ”de ce, ți-e dor de școală?” Și mi-a spus ”Da, nu am mâncat de două zile nimic.”
Atunci am crezut că o să cadă cerul pe mine. Noi eram atunci prinși cu platformele, cum să facem rost de aparate electronice. Și a fost ca și cum cineva mi-a dat o palmă și m-am trezit dintr-un vis. Aproape jumătate dintre elevi aveau nevoie de electronice, de platforme, dar mai mult de jumătate știam că degeaba le fac rost pentru că nu știu să le folosească, nu au internet, nu au nici curent. Și am zis „Doamne, ce fac?”
Și am lansat această provocare în întâlnirile de la AVE, a fost o mare realizare pentru mine că am făcut parte din această Academie, foarte mult m-au ajutat. Și am început să mă gândesc ce pot să fac pentru ei. Am avut un coach care m-a făcut să devin cea mai bună variantă a mea și mi-a spus: „trebuie să ai curaj să ceri, că nu ceri pentru tine”. Pentru că nu am avut de la început acest curaj. Și m-a învățat cum să fac rost de sponsorizări. Ce pot să spun este că am și făcut.
Mi-am dorit un centru educațional la Seleuș unde copiii să se poată aduna, pentru că noi duceam fișe în comunitate (în perioada de pandemie și școală online – n.r.), o dată pe săptămână, dar nu avea cine să îi ajute, veneau fișele înapoi doar desenate. Și atunci am zis că trebuie un centru unde să îi adunăm. Noi aveam în plan un centru educațional dinainte, dar era doar un plan. Cumpărasem o casă vizavi de școală cu acest ONG Restore care oferă acest after-school copiilor, dar era o casă veche săsească, o ruină. Noi voiam așa, în timp.
Dar Covid-ul ne-a scos din zona de confort și ne-a obligat să acționăm rapid. Și a fost nevoie de circa 30.000 euro ca să reabilităm o casă unde copiii să poată merge să învețe. Și am reușit anul trecut să strâng sponsorizări de 30.000 euro pentru ca acest centru că poată funcționa.
Și el funcționează astăzi, nu este acreditat pentru că nu sunt finalizate lucrările la bucătărie, dar este într-un stadiu avansat.
Activitatea de afterschool s-a mutat în acest centru educațional pentru că în școală nu mai aveam voie (anul trecut în pandemie – n.r.) și atunci s-au urgentat lucrările și acum merg și pe perioada de vacanță, în 3 săli, mănâncă, au activități. Îi ducem în tabere vara, i-am dus acum la grădina zoologică. Sigur, pe rând și motivațional – cine învață tabla înmulțirii de exemplu. Încercăm să găsim motivații.
Am avut o bucurie pentru că la simularea de evaluare națională la clasa a opta au avut rezultate mai bune decât cei care nu vin la program, se vede munca suplimentară.
Din 362, 120 de copii sunt cuprinși în acest program.
„Am în clasă șase copii care până la vârsta de 6 ani nu mâncaseră banane”
Suntem și noi în programul remedial, 13 grupe dintre care 11 la Seleuș. Eu am clasa pregătitoare. Și am 16 copii la ore remediale, am descoperit că dintre ei vreo șase copii nu au mâncat până la 6 ani o banană. Și atunci am zis – trebuie să le duc banane. Și în fiecare pauză primeau ceva. Tot din sponsorizări.
(Când s-a început școala online) a fost un procent de 40% de copii care au beneficiat de calculatoare prin programul „Euro 200” sau am avut 50 tablete oferite de Inspectoratul Școlar Mureș. Pentru acești copii școala a îmbrățișat o platformă. A fost ok, nu intrau sută la sută, dar 70 la sută intrau. Și cealaltă jumătate, care nu aveau posibilitate, mergeam noi cadrele didactice la școală și făceam fișe, pe care le duceam în comunitate.
Și am făcut un fel de leadership distributiv. Am găsit câte un copil mai descurcăreț de la fiecare clasă care le ducea în comunitate, spuneam frățiorul mai mare să îl ajute și pe cel mic. Dar așa ne-am dat seama că nu prea lucrau corect ce făceau. Noi următoarea săptămână duceam alte fișe. Dar nu a fost rentabil, acea perioadă pentru ei a fost doar așa o acoperire a muncii. Nu a fost cu progres.
Așa ne-am dat seama că trebuie să lucreze organizat, cu îndrumător. Și așa ne-am gândit la centru și atunci am forțat noi lucrurile foarte tare și mergeau câte zece copii la centru și lucrau fișele.
„Covid-ul ne-a obligat să ne reformăm”
La început, după fiecare modul pe care îl făceam la București, unde mergeam în fiecare weekend. Când mă întorceam miercurea aveam o întâlnire în care le împărtășeam cu drag ce am învățat acolo.
La început am avut un grup de 4-5 persoane care au îmbrățișat dorința asta a mea de schimbare în școală, pentru că trebuia să ieșim din zona de confort. Dar a fost ok pentru că am avut vreo cinci oameni lângă mine la început, nu am forțat pe nimeni. Prin exemplul nostru, prin răbdare.
Mereu am spus că lucrurile nu pot fi forțate în învățământ. Directorul nu are multe pârghii și nici nu am dorit să creez mărul discordiei, am zis că voi face o echipă cu cei care își doresc o schimbare.
Și pe parcursul unui an de zile, și cred că a contribuit și Covidul, a fost obligatoriu să ne reformăm, să refacem mentalitatea, că ceva trebuie schimbat. Am fost la dispoziția lor, cam asta a fost secretul.
În primul rând le-am comunicat ce obiective am eu. Și le-am spus „în primul rând pentru mine importantă este bunăstarea. A colegilor și a elevilor.” Asta a fost primul meu obiectiv din martie când a apărut Covidul.
Deja din 10 martie noi aveam un grup de Whatsapp, în fiecare dimineață puneam un mesaj de încurajare. I-am provocat să întrebe tot ce le vine în minte, cu ce pot fi de folos. Și cei care știau să lucreze pe calculator, să abordeze o platformă, fiecăruia i-am repartizat alți doi colegi care știau mai puțin. Am făcut orare. Am lucrat organizat, nu am bâjbâit. Și atunci și cei care au fost reticenți au venit spre noi.
Apoi au fost 18 colegi care au beneficiat de cursul „Profesor în online” organizat de Digital Nation, care a fost gratuit pentru că am avut eu acest cadou de la AVE. Și care ne-a pus pe picioare.
Ca să fii director bun, trebuie să îți pese și să găsești soluții
Cum se definește un director bun? Este o întrebare grea.
Un director bun este acela căruia îi pasă de ceilalți. Trebuie să ne pese de ceilalți, să ne punem mereu întrebarea cu ce putem fi de folos. Și trebuie să aibă disponibilitatea de colaborarea. Nimeni nu le știe pe toate. Eu nu pot să spun că dețin toate informațiile. Și îmi place atunci când luăm o decizie să îmi adun toți colegii. La noi nu există niciun început de zi fără ca cel puțin 5-10 minute să ne auzim unii pe alții.
Am văzut la școlile particulare implementat un emometru, la fiecare clasă. Din septembrie am implementat și eu, am luat legătura cu o editură și am pus în fiecare clasă, inclusiv în cancelarie. Nu toți colegii au nevoie, poate au familie ok sau au ei un tonus super, dar nu toți. O colegă mi-a spus: „tu ești grădinarul sufletului meu”. Deci să ne pese.
Un director bun este cel care caută soluții. Atunci când chiar cauți soluții, le găsești.
În 2015 am fost în Italia și am fost interesată cum funcționează acolo școlile din mediile defavorizate. Și am vizitat o școală de lângă Roma și am văzut acolo un centru educațional și de atunci am avut dorința asta. Și am venit acasă și am spus colegilor, prietenilor, mi-au spus ca este o utopie. Acolo funcționează sub egida primăriei. Sigur că am mers la primărie, nu am primit nici un răspuns „Nu”, dar nici „Da”, mi s-a spus că este greu, că e investiție mare.
Vă spun asta pentru că a fost o utopie la început și s-a transformat într-o realitate care funcționează. Poate mi-aș dori să fie o voce pentru școlile din comunitățile sărace: este o mană un astfel de centru, unde să vină copiii, să și mănânce. Pentru că un copil flămând nu poate asimila cunoștințe.
Apoi oamenii vin spre tine. Au venit acum niște oameni de la Pro Voluntariat din București care au aflat de noi de pe Facebook și au vrut să ajute. Era în perioada Crăciunului când mergeam în comunitatea romă și copiii erau dezbrăcați. Și ne-au întrebat „ce nevoie aveți?” Și le-am spus că sunt copii care nu au haine, încălțăminte. Și au venit, 80 de copii au primit geci de iarnă și încălțări de iarnă.
„Am fost o echipă de 10 profesori care am donat sânge, iar din voucher-ele primite le-am cumpărat elevilor câte ceva”
Sunt mândră că am reușit să fac o echipă de oameni minunați la școala din Seleuș. Niciodată nu mi se spune nu, orice trebuie făcut se face. Sunt mândră că am o echipă grozavă de colegi.
Un proiect foarte fain pe care l-am avut, l-am propus colegilor și au răspuns prezent cu puțin timp înainte de vacanță, pentru că aveam nevoie de sponsorizări pentru orele remediale, să le oferim copiilor ceva să vină la școală.
Le-am spus colegilor „uite m-am gândit să mergem să donăm sânge, la Târgu-Mureș (60 de km de Seleuș), și cu voucher-ele primite să le cumpărăm copiilor săraci cornuri, banane, sucuri, ciocolată. Și colegii mei au răspuns acestei provocări. Cred că am fost 10. Ar fi venit mai mulți, dar mai sunt și probleme de sănătate. Dar cei care nu au venit să doneze sânge au fost de acord să dea suma respectivă, fiecare la clasa lui, au cumpărat dulciuri și fructe pentru copiii de la orele remediale.
Cam asta fac cadrele didactice de la țară. Deci de echipa pe care o am sunt foarte mândră.
CITEȘTE ȘI:
INTERVIURILE HotNews.ro