McDonald's, petrolul si razboiul din Caucaz
Daca razboiul din Caucaz ar fi fost o Olimpiada a brutalitatii, atunci cele trei locuri ar fi distribuite in felul urmator: premierul Rusiei, Vladimir Putin, ar fi luat aur, nesabuitul de Saakashvili ar fi luat argint, iar responsabilii cu politica externa a administratiilor Clinton&Bush ar fi luat doar bronzul. Aceasta este opinia lui Thomas L. Friedman (editorialist al cotidianului New York Times), unul dintre cei mai influenti lideri de opinie din occident, un adevarat guru al lumii intelectuale anglo-saxone.
De la el stim ca “Pamintul este plat” si ca intre “Lexus si maslin” omenirea a ales Lexus. Opiniile lui sint semnificative mai ales ca reprezinta mai degraba „aripa moderata” a ginditorilor occidentali. El nu face parte nici din „gruparea stingista” care da batai de cap dreptei pur-singe, dar nici din „gruparea neo-conservatoare” americana care pare a fi mai degraba o combinatie intre „muschii lui Putin” si „isteria lui Saakashvili”. Friedman, chiar daca nu vom fi neaparat de acord cu el, are idei simple, clare, echilibrate.
In 2007, dupa intoarcerea sa de la Moscova, Friedman face o afirmatie care surprinde pe multa lume. El sustine cu multa convingere ca una dintre cauzele principale care l-au propulsat pe Vladimir Putin, un fost sef KGB, in fruntea statului rus, este efectul negativ al politicii NATO.
El crede ca NATO s-a extins de o maniera agresiva spre hotarele Rusiei si a instaurat un principiu care irita Moscova: vremea voastra a trecut, acum sferele de influenta ne apartin doar noua; doar noi sintem cei care spunem ce e bine si ce e rau, instituim legi noi sau incalcam conventii vechi. „Razboiul rece s-a terminat pentru voi (rusii), nu si pentru noi (americanii)”. E vechiul principiu sovietic, folosit de data aceasta de SUA: „Cu cine se margineste SUA? Cu cine vrea ea.”
Aceasta politica a suparat Moscova, crede Friedman, si a facut ca fortele politice din Rusia sa se regrupeze si sa produca „antivirusul” Putin, care readuce Rusia in jocul politicii globale. Friedman, la rindul sau, porneste de la observatiile lui Michael Mandelbaum, faimos expert in politica internationala, care sustine ca politica de extindere a NATO se bazeaza pe doua supozitii gresite ale administratiilor Clinton&Bush legate de Rusia.
Prima tine de prejudecata conform careia, Rusia este o tara agresiva „prin natura sa” si ca sfirsitul „razboiului rece” nu inseamna nimic in acest sens. Pentru orice eventualitate e mai bine ca ea sa fie „ingradita”, sa fie inconjurata cu rachete pentru a „proteja democratia” de eventualele ei agresiuni.
A doua supozitie falsa este ca Rusia nu-si va mai reveni niciodata. Cel putin, nu intr-atit incit sa existe o confruntare armata. Astfel, SUA a mizat ca poate sa se extinda nelimitat, sa-si „protejeze” aliatii cu costuri minime fara a-si pune in pericol propria armata.
In acest sens, crede Friedman, intrebarea frontala pusa de Putin la Munchen este corecta: „Avem dreptul moral sa intrebam: impotriva cui se extinde NATO?”. Toti stim raspunsul: impotriva Rusiei. De exemplu, in aceasta grila de interpretare, „scutul antirachete” este o „arma ideologica” cu o functie pur simbolica si nicidecum una tehnica reala. Iar intentia NATO de a se extinde spre tari precum Ucraina si Georgia a iritat la culme Kremlinul.
Pentru Rusia, e prea in „curtea din fata casei”, asa cum pe vremuri prezenta URSS-ului in America Latina sau in Cuba era inacceptabil pentru SUA, fiind considerata o zona care apartine traditional sferei de influenta a Statelor Unite.
Reactia dura a Rusiei, conform opiniei lui Freidman, confirma inca o data faimosul principiu pe care l-a inventat acum citiva ani: „prima lege a petro-politicii”: „Pretul petrolului si democratia sint invers proportionale in statele care au economii dependente de exportul de petrol“. Cu alte cuvinte, cum incepe sa creasca pretul la petrol, cum incepe sa se erodeze democratia in astfel de tari, si invers. Explicatia este simpla: cu cit pretul petrolului este mai mare si lumea mai dependenta de resurse, cu atit petro-autoritatile sint mai putin interesate de opinia internationala, iar statele dependente inchid ochii la excesele petro-statelor.
Rusia, crede Friedman, se inscrie perfect in acest mecanism: cind URSS a intrat in colaps, barilul petrolului costa 16 USD, iar acum, cind Putin isi permite sa subordoneze presa Kremlinului, sa sfideze „aliatii” NATO si sa demonstreze ca poate riposta oricind cu putere, petrolul si gazele naturale au un pret foarte ridicat. Pretul ridicat al petrolului si gazului, cistigurile imense pe care le aduc, ii permit lui Putin sa actioneze cum a actionat, iar dependenta unor tari occidentale de resursele Rusiei impun o politica prudenta a acestora fata de Rusia.
Actiunea Georgiei a oferit Rusiei o ocazie imensa. Exista in sah un procedeu tehnic simplu, aplicat la inceputul jocului, gambit-ul: la inceputul unei partide de sah sacrifici un pion sau o alta piesa pentru a obtine un avantaj in atac. Pe „tabla de sah georgiana” joaca Rusia cu SUA (NATO).
Nu se stie insa cine, cui „face gambit”: Rusia, Statelor Unite sau Statele Unite, Rusiei? Din pacate, sufera imens „pionul” Georgia. In acest moment pare a fi pat, adica o situatie in care un jucator, fara a fi in pozitie de sah, nu mai poate face nici o miscare si este obligat sa inceteze jocul, partida declarandu-se remiza.
Si acest lucru pare a confirma o alta teorie a lui Friedman, „Teoria arcurilor aurite in privinta conflictelor”. Teoria zice: „Nici o tara in care exista restaurante McDonald`s nu a intrat vreodata in razboi cu o alta tara in care exista asemenea restaurante”. Totusi, SUA (NATO) „au stins luminile la Belgrad”, iar rusii la Tbilisi. Toate tarile implicate in aceste conflicte au reteaua McDonald`s.
Friedman sustine insa ca aceste razboaie sint exceptiile care confirma regula. Aceste conflicte temporare pun tarile respective in situatia de a alege. Sirbii trebuie sa aleaga intre Kosovo si McDonald`s, “Lexus sau maslin”. Ei au ales McDonald`s si Lexus. Rusii si georgienii sint pusi in aceeasi situatie.
Se pare ca „situatia de pat” ii impinge la negocieri. Rusia nu lucreaza in acest moment cu o alta ideologie decit cea dominanta. Ea este parte integranta a capitalului global, iar rusul de rind se confrunta cu aceleasi probleme ca si cele ale americanului de rind: job, impozite, credite, consum. Cum imi place mie sa spun: Nu va temeti tovarasi, Stalin s-a privatizat!
Romanii au produs o singura intrebare politica si o repeta de 100 de ani: „Noi cu cine votam?”. Rusii au doua intrebari politice: „Ce-i de facut?” si „Cine-i vinovat?”. Daca-l inteleg bine pe Friedman, odata ce am cazut de acord sa renuntam la „conflict” si sa acceptam „politica McDonald`s”, atunci cred ca mai ramine posibila o singura intrebare: „Cu ketchup sau cu mustar?”.
INTERVIURILE HotNews.ro