O zi din viața unui medic internist la spitalul orășenesc din Hârlău

O ZI ȘI TOATE SUNT LA FEL. Dimineață. Doctorul de gardă a fost un pediatru. A plecat. Camera de gardă se golește câteva minute. Apoi, apare o ambulanță cu o femeie dulce, cu glicemia de 500, cu acidoză lactică și diselectrolitemie. O băbuță se plânge de dureri în epigastru și are enzimele cardiace crescute. ECG-ul spune și nu spune mare lucru. Până la ora două nu mai e nimeni de gardă. Sunt eu. Las saloanele, amân vizita, poate nici nu mai am timp să o fac. Vorbesc la Iași, în UPU, pentru diabet și pentru băbuță. Rezidenta ascultă și tace. Întreabă din când în când câte ceva. Sunt mulțumit că te înțelege. Apoi, brusc, spune: am să transmit medicului șef. Dacă am noroc, șeful îmi dă aprobarea fără să-i mai repet ce-am spus rezidentei, dacă nu, nu. Eu am avut. Doctorul D e un băiat de nota zece. Sugerează că va fi nevoie de o ambulanță cu medic, pot apărea tulburări respiratorii grave, pe drum. Între noi și Iași sunt peste 70 de kilometri.

Ies în curte și dau telefon la 112. Găsesc copacul potrivit, unde știu că am semnalul bun de mobil și cer ambulanța. Mă bucur că nu plouă. E înnorat și bate vântul. De la București îmi dau legătura la Iași. Sunt amabile și au multă răbdare, chiar dacă semnalul e fragmentat. La ambulanța din iași, îi comunic unei voci masculine ce nevoie am, cine mi-a dat aprobarea și ce boli cred că au bolnavele. El nu poate lua o decizie, pe loc. Trebuie să sune la dispecera lui, care e o doctoriță și e dumnezeul hotărârilor temeinice. Mă sună o voce. E ea. Vrea să știe de ce am nevoie de medic, de ce nu-i pun eu diabeticei bicarbonat și de ce nu se aude telefonul. Îi explic că n-am nimerit castanul potrivit. Apoi, brusc, ea decide că nu e nevoie de medic, că e destul o asistentă.

Între timp apare un băiat galben ca șofranul. Băutor și cirotic cunoscut. Examene de laborator de urgență. Ambulanța nu apare. Poate e mai bine, că îi ia pe toți. Nu avem CPU, nici UPU. Ne descurcăm cum putem. Apare o ambulanță cu o bolnavă psihic, din teren. Îi facem EGC, îi luăm tensiunea, stăm de vorbă cu polițistul, îi explic că nu sunt de gardă și el îmi spune că a trecut doar să mă salute. Între timp, femeia fuge și o găsesc la gară. Îmi amintesc de Take, Ianke și Cadâr. Bine că la noi e cap de linie și nu trece niciun tren și bine că pe femeie nu o cheamă Ana și nici pe ta-su Ianke. Polițistul o aduce din nou la interne. Vreau să- fac vizita la bolnavii internați, dar nu apuc. Fac triajul, deși n-ar trebui să-l fac. Apar două femei cu colică abdominală. Le trimit la ecografie. Una se întoarce cu suspiciune de torsiune de ovar și o trimit la ginecologie, cealaltă are un calcul cât casa la mijlocul ureterului drept, un rinichi cu hidronefroză și dureri atroce. Telefonez la urologie. La Parhon, un bărbat îmi spune să-i iau analize. Pare că e doctor. E trecut de 12.

Îi spun că nu mai e timp, că analizorul de la laborator nu mai poate examina alte probe. De ce nu vă desfințați, îmi spune, și rânjește colegial. Îl înjur în gând. Plec sub castan anunț 112, de acolo îmi dă ambulanța, ambulanța mă întreabă ce vreau și cine mi-a dat aprobarea, cine va primi bolnavele, apoi apare o asistentă blondă care îmi spune că vrea să ia de la mine apendicita. Nu am nicio apendicită, îi spun. Disperera de la Iași așa mi-a zis, că aveți. Bănuiesc. Sun la ginecologie. Colega îmi spune că bolnava e la ea și o trimite, prin UPU, la maternitatea Cuza Vodă. Între timp, vin analizele băiatului portocaliu. Are un sindrom de citoliză hepatică, iar bilirubina e de 9, GPT-ul e de zece ori normalul, iar fosfataza alcalină pare incomensurabilă.

Mă duc sub castan, sun la UPU, apoi la 112, îmi dă ambulanța, anunț cazul. Între timp, fac două ieșiri, scriu la calculator două rețete compenaste și, când să le dau pe net, progranul îmi spune că, temporar, e blocat. Ce-o fi, o fi, le dau în orb. Pe hol e gălăgie. Familia băbuței de dimineață face scandal. De ce întârzie ambulanța? De ce nu o duce la cardiologie, la Iași? Au dreptate, dar sar să sfâșie pe cine nu trebuie, pe cine apucă. Ambulanța plecase cu diabetul, cu băiatul galben, cu ovarul și cu femeia care voia să plece la gară din nou. Femeia cu piatră în ureter s-a lipsit de ei și a plecat pe picioare la Iași. Ambulanța de la Hârlău e în curte, la o sută de metri de camera de gardă de la boli interne. Îi sun pe interior. Le spun că enzimele miocardice nu arată bine la băbuță, că trebuie luată. Vocea îmi spune că a înțeles, apoi mă sună de la Iași. E dispecera de dimineață, aia cu bicarbonatul. Mă acuză că pun presiune pe colegii ei. E o voce tânără, care nu a trecut prin comunism, dar pare că vine de acolo, de undeva, din trecut. Nu sunt de gardă, îi spun. Nu înțelege de ce mă agit. Nu înțelege că aici, la capătul lumii, nu există nici CPU, nici UPU și, în general, nu mai e nimic.

Fac vizita la bolnavi. Medicul de gardă a intrat în pâine, de la ora două. E infecționist. Dimneața mea s-a terminat. S-a făcut patru. Îmi vine să mă duc sub castan, să sun la 112 și să mă ia și pe mine, să mă ducă la desființat, dar mai bine urlu, în gând.

Comenteaza pe contributors.ro