Privatizarea sistemului public de "ajutor de somaj"

Ajutorul de şomaj este exemplul poate cel mai clar de interpretare a sistemului de taxare drept un sistem de asigurare. administrat de stat E mult mai clar decât în cazul sistemului public de pensii (care se întinde pe o perioadă mult mai îndelungată fiind mai dificil de văzut pierderea pe care o înregistrezi participând cu forţa la această schemă) că acei bani oferă doar aparent protecţia necesară şi că, la nevoie, aceşti bani au doar în ultimă instanță rolul pentru care ne sunt transferaţi din buzunarele noastre în buzunarele antreprenorilor politici via “contractul social = stat”. Şi acest tip de schemă de “ajutor” sau “contribuţie” la fondul de şomaj este vândută cu ideea în spate că e rău să fii şomer la un moment dat şi că, la fel ca la asigurări, dacă evenimentul nefericit se produce statul se va afla în spatele tău (similar unei companii de asigurări) şi îţi va veni în ajutor dându-ţi înapoi din banii pe care i-ai plătit în timp o perioadă determinată. Schema are în spate şi justificarea ideii că este şi o schemă menită să asigure echitate socială adică să asigure un minim de ajutor de şomaj şi pentru cei care sunt cu salarii mici şi care evident cotizează mult mai puţin.

Problemele cu această schemă de ajutor de şomaj constau în următoarele lucruri:

1. Nu există nici un argument care să ne explice nouă de ce statul în acest caz ar fi un administrator mai bun pentru riscurile pe care le avem ca indivizi angajaţi în schimburi pe piaţa muncii. Dimpotrivă, banii ajung din buzunare private într-un sac bugetar din care statul se poate înfrupta discreţionar după bunul plac şi care poate folosi aceste resurse pentru a petici alte găuri sau alte deficite apărute peste noapte. Controlul din partea contribuitorilor şi transparenţa nu caracterizează deloc acest sistem;

2. Banii nu sunt investiţi în nimic productiv. Pur şi simplu plătesc ajutorul de şomaj al celor la nevoie şi salariile / costurile de funcţionare ale celor care administrează sistemul respectiv. Banii nu se duc din salariul nostru într-un cont cu acumulare (adică ei nu sunt plasaţi în economia reală) din care am putea primi ajutor de şomaj pe o perioadă mai mare şi cu siguranţă într-o sumă mult mai mare. Banii trec direct din buzunarul nostru în buzunarul celui aflat în şomaj, adică direct către consum. Piaţa de capital este lipsit de acest capital care ar putea să producă mult mai multe beneficii dacă este plasat iniţial în afaceri care cresc şi care pot oferi dividende, locuri de muncă şi prosperitate tuturor.

3. La baza relaţiei dintre cel care plăteşte ajutorul de şomaj şi statul care “acoperă” acest risc nu stă nici un contract. Inexistenţa acestui contract implică riscuri enorme pentru contribuabil care nu are nimic garantat în cazul acestui sistem. La primul semn de faliment statul poate decide unilateral (şi absolut legal) să şteargă cu buretele toate plăţile făcute de noi până în acel moment şi să taie din ajutorul de şomaj drastic. În final, toată protecţia cu care ne îmbine şi ne păcăleşte statul se dovedeşte a fi o iluzie care se termină lamentabil într-un simulacru de protecţie, într-un risc şi mai mare pentru noi.

4. Sistemul este vândut ca un sistem menit să asigure echitate şi solidaritate în sistem. Acest lucru înseamnă că plafonează ajutorul de şomaj mare şi îl creşte nejustificat pe cel mai redus ajutor de şomaj. Cel care ar trebui să primească un ajutor de şomaj mare va deveni solidar şi participativ prin forţa legii cu cel care este îndreptăţit la un ajutor de şomaj mai mic. Egalitatea în sistem este de fapt un abuz pentru că cel care a câştigat mai mult, va plăti mai mult, dar va primi mai puţin. Echitatea şi egalitatea este privită doar dintr-un anumit sens -> cel cu ajutor de şomaj mai mic va fi egalul celui cu ajutor de şomaj mai mare (drama celui cu ajutor de şomaj mai mare fiind “imorală” şi trecută cu vederea pe principiul “democratic” că oricum astfel de cazuri sunt mai rare). Se poate ajunge la situaţia în care un angajat poate lucra 6 luni şi 6 luni poate trăi din ajutorul de şomaj (eventual continuând să lucreze tot acolo dar la negru) câştigând mai mult decât un angajat timp de 12 luni căruia i se prelevă ajutorul de şomaj necesar plăţii şomajului celui care nu lucrează în cele 6 luni.

5. Pentru că ajutorul de şomaj nu se plăteşte din contul tău şi din acumulările pe care le-ai făcut în timp, acesta poate fi o formă foarte bună de aţi creşte veniturile atunci când este corelat cu munca la negru. Există o tentaţie foarte mare pentru a folosi la maxim viciile acestui sistem public, având în vedere şi cât este de mare fiscalitatea pe muncă în România. Statul îmi plăteşte ajutorul de şomaj o perioadă, apoi mă angajez pentru ca după o perioadă legală să reintru în şomaj (eu continuând să lucrez la negru pentru compania care mi-a asigurat plata salariului minim legal pentru perioada minimă de cotizaţie).

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro