Sari direct la conținut

Priveste altfel proiectele si poate scapi de frustrari

Contributors.ro

La tot pasul, proiecte și proiecte. E imposibil să nu fi auzit de ele până acum. Deși conceptul pare desprins din jargonul corporatist, mă aștept ca până și în cel mai uitat de lume sătuc să se fi auzit măcar, din gura primarului, de așa ceva. În egală măsură mă aștept ca aproape oricine să fi fost implicat cândva într-un proiect, chiar dacă nu a realizat asta până acum. Un proiect de renovare a casei, de exemplu. Sau un proiect de vacanță. Sau, de ce nu, de pierdere a kilogramelor în plus.

Pe lângă ubicuitatea lor, proiectele par să mai aibă o proprietate interesantă. Față de alte activități, proiectele sunt mai cu… peripeții. Ne solicită mai mult, din toate punctele de vedere. Seamănă cu socoteala aceea din târg care nu se potrivește cu cea făcută, în mod optimist, acasă. Oricine și-a renovat locuința își amintește, cred, și acum de discuțiile nu întotdeauna cordiale cu meșterii, de relațiile stricate cu vecinii, de termenele care se lungeau la nesfârșit, de cheltuielile care nu mai conteneau, de problemele care apăreau la tot pasul parcă din senin, și nu în ultimul rând de compromisurile făcute față de viziunea inițială, doar-doar s-o termina odată. Poate că întâmplările par amuzante acum, privite în retrovizor, dar trebuie să admitem că au fost un prilej de ceva mai multe frustrări decât rutina zilnică de la muncă.

Proiectele fiind omniprezente și imprevizibile, merită să ne întrebăm: ce sunt ele? Iată o definiție scurtă, dar care după părerea mea surprinde exact natura proiectului: „o activitate temporară având drept scop obținerea unui rezultat unicat”. Conceptul în sine nu pare prea intuitiv, poate din cauză că natura nu lucrează cu proiecte. Ce scop pot avea valurile sau norii? Scopul e o construcție a minții umane, pe când natura acționează determinist, într-o relație cauză-efect. Animalul non-uman mănâncă atunci când este împins de instinctul de supraviețuire, nu fiindcă ar urmări un scop în viitor. Explicația comportamentului non-uman e una cauzală, nu teleologică. Iar știința ne arată că evoluția se face „din greșeală în greșeală”, și nu în baza unui plan.

Dacă tot am ajuns aici, îmi permit un mic derapaj metafizic, plecând de la ideea că cineva ar putea aduce în discuție existența unui proiect divin. Dar ce folos că există un astfel de proiect, întreb eu, dacă nu-i cunoaștem scopul și durata? E ca și cum n-ar fi. Pe de altă parte, cum am putea pretinde să știm, sau că știm, ce vrea Dumnezeu, fără să cădem în păcatul fundamentalismului religios? Prin urmare, e mai prudent să pornim de la premiza că proiectele există doar în mintea noastră, și nu în mediul natural sau supranatural. Iar relația cu divinitatea e ilustrată prin titlul parafrazat dintr-o cunoscută butadă: „Dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, povestește-I despre proiectele tale…”

Oricât de inspirată ar fi definiția proiectului, ca orice definiție, e seacă, așa că n-ar strica un exemplu care să pună în lumină atributele de „temporar” și „unicat”. Să ne întoarcem într-o vreme în care omenirea încă nu gătea ouăle, și să ne imaginăm pe cineva căruia, dintr-un motiv oarecare, nu-i plăcea să le consume crude. O vreme a făcut troc cu ouăle pe care le avea, dar la un moment dat și-a propus să obțină ceva comestibil prin fierberea lor. S-a gândit că e dispus să pună la bătaie câteva ouă timp de o zi; dacă nu reușea, avea să facă trocul obișnuit în continuare, fiindcă nu avea sens să-și sacrifice toate ouăle în experimente și apoi să moară de foame. Apoi s-a pus pe treabă. Ca în orice proiect, probabil că a durat ceva mai mult și a irosit mai multe ouă decât și-a propus, dar în final a obținut un unicat: primul ou fiert din istorie. Și încă ceva pe lângă: o rețetă.

De atunci, fierberea unui ou n-a mai fost un proiect, decât pentru cineva care nu cunoștea încă rețeta. Indiferent că era vorba de fierberea a zece sau zece mii de ouă, activitatea își pierduse natura de unicat, căpătând un caracter repetitiv, de producție. Cum așa, poate replica un cârcotaș, orice ou fiert este un unicat deoarece nu există nici măcar două ouă crude identice, darmite fierte. Da, îi răspund, dar unicitatea este asociată intenției, și nu rezultatului. Cu alte cuvinte, cel ce fierbe ouă azi nu-și propune cu tot dinadinsul să obțină ceva diferit față de înaintașii săi.

În plus, spuneam că un proiect este temporar; el ia sfârșit fie când își atinge scopul sau când este oprit de cineva autorizat. Dar, poate spune același cârcotaș, nimic nu e etern, orice activitate se încheie odată și odată. Da, îi răspund, dar, ca și unicitatea, temporaritatea este legată de intenție: durata proiectului este determinată. Aici diferă, spre exemplu, de operațiunile comerciale care au un caracter de obicei repetitiv și se desfășoară pe o perioadă nedeterminată, de obicei atât timp cât sunt profitabile. Deși proiectele și operațiunile au în comun obiective, resurse, termene și activități, ele diferă totuși prin scop. Proiectul urmărește unicatul, pe când operațiunea vizează profitul. În linia exemplului anterior, omul urmărea obținerea primului ou fiert, spre deosebire de un fast-food de azi care trebuie să se demonstreze viabil financiar în ochii acționarilor. Chiar dacă scoatem profitul din ecuație, auzim vorbindu-se în presă de „operațiuni de salvare” sau de „operațiuni militare”, și nu de proiecte de aceeași natură. Nu e un clișeu jurnalistic, ci o realitate, deoarece în astfel de cazuri e nevoie de siguranță și precizie, și nu de inovație. Nu riscă nimeni viața oamenilor experimentând ceva nou, ci apelează la rutine îndelung exersate și verificate. Iată de ce nu e o exagerare să afirmăm că „nu moare nimeni” dacă mai întârzie câte ceva într-un proiect…

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro