Profesorul multilateral dezvoltat

Orice analiză realizată sistemului de învățământ românesc este din start provizorie. Schimbările legislative sunt rapide, abrupte, nediscutate în comisii parlamentare, presa, lovită de o anumită cecitate legată de subiectele care nu produc exploziile de vizualizări ale publicului larg (de lecturi nu se mai pune de mult problema), nu le poate digera în timp util înainte de a se mai putea schimba ceva, dacă despre așa este vorba, deși nu credem. Dacă timp de un an de zile câteva materiale video difuzate în prime time la televizor o dată pe anotimp alarmează publicul general de ,,dezastrul” din învățământ (invariabil aceleși, monolit: violență, bullying, toalete insalubre, profesori depășiți de situație, de tehnologie și de competențele cerute la catedră, elevi maturizați timpuriu în materie de excese bahice, psihotrope, până și de consum licențios în ultimul timp – doar frații Tate nu erau întâmplător celebri printre adolescenții români înainte de a deveni personaje de notorietate globală, efemeră, totuși), sistemul reacționează visceral: se mai dă alarma(n)t o hotărâre de guvern pentru a petici găurile pe ici-pe colo, se mai lansează în zenit câte un ordin de ministru, se mai schimbă politic garnitura oricum anonimă de ,,consilieri” și ,,inspectori” din Ministerul Educației și organismele subordonate din teritoriu. Se propun strategii naționale cu titlu pompos, termene scurte sau prea lungi, raportări groase și eficiență nulă. În clipe de disperare și de confruntare cu propria lipsă de soluții și de identitate certă, aparatul birocratic superior acționează prin ștergerea greșelilor din memorie rebotezând denumirile instituțiilor din organigrama de funcționare, inclusiv pe cea a Ministerului Educației. ,,Când s-a întâmplat asta și asta mă numeam altfel. Trecutul aparține unei alte persoane, în relație cu care – vă rog să aveți în vedere! – nu am nimic de împărțit. E altcineva în buletin, nu eu, îmi pare rău”. Vorbim de universul kafkian cunoscut, dar unul condus nu de o zeitate absentă, de o stihie obscură, ci de niște arătări cu mutre și priceperi de Dănilă Prepeleac din prima sa etapă, înainte de a-i trage triumfal pe diavoli pe sfoară.

În măruntaiele sistemului, acolo unde viața palpită dupa circuitul ei lent, circular și monoton, nimic nu se schimbă decât în plan biologic. Îmbătrânim și alții, cu aceleași metehne binecunoscute, ne iau locul. Așa e viața și oftăm prelung, perfect bovini. Soarta nu mai poate fi întoarsă din mersul ei inexorabil. De unde această rezervă de fatalitate și sațietate? Cel mai probabil din achilozare, indiferență și un munte gol pe dinăuntru de ignoranță. În puzderia de legi prorogate și apoi abrogate, completate și modificate, răsucite și pierdute într-un stufăriș de numere confuze, logica există doar pentru a o sabota. Cu toate acestea, între atâtea apucături relative și fără sens, de a căror prezență sau lipsă de noimă nu se indignează nimeni, atât de anodine sunt ca rezultat direct, se strecoară și unele strategii educaționale al căror efect dăunează profund învățământului românesc. Despre una dintre aceste măsuri vom discuta în cele ce urmează, nu înainte de a prezenta pe scurt problema.

Acum ceva vreme, prin îngăduința și geniul celor care ne conduc, li s-a permis profesorilor să realizeze programe de reconversie profesională. Măsura nu era una întâmplătoare pentru că, având în vedere numărul mare de școli comasate relativ recent și criza demografică prin care începuse să treacă România după anul 2000 și din care nu am ieșit, apăruse deja riscul de șomaj în învățământul de stat. Lucrezi zeci de ani ca profesor și te trezești cu școala desființată din lipsă de elevi tocmai când te apropii cu pași repezi de pensie, iar asemenea școli se găsesc și în multe alte ,,regiuni istorice”. Zonele rurale au fost devastate de acest flagel al ,,băjeniei de guvernanți” și al nevoii de a hrăni familia prin muncă ,,în afară”, unde, dacă traiul nu e perfect, ,,e, totuși, altceva”. De unde copii, viitori elevi, dacă ei se nasc în alte părți sau nu mai vin pe lume deloc? Articolele din ianuarie 2023 ale domnului profesor universitar Vasile Ghețău despre recensământul populației României abia încheiat sunt ușor accesibile și confirmă statistic fenomenul la care facem trimitere. Pentru a preîntâmpina șomajul rezultat din dispariția catedrelor din învățământul preuniversitar s-a inventat reconversia profesională. Unii profesori se vor indigna și se vor ridica în picioare, protestând vehement: ,,De unde ideea asta? Eu am devenit din profesor de muzică unul foarte bun de matematică pentru că am simțit nevoia unei schimbări după o vârstă. Începusem să mă plafonez și nu puteam rămâne blocat într-un fel de a fi îngust în care nu mă mai regăseam”. Profesia ca un fel de căsnicie epuizată și luată de la capăt sub o altă formă pare a fi scuza cea mai nobilă. În realitate, anticiparea dispariției locului de muncă ca profesor de Muzică, Religie, Educație tehnologică (și aplicații practice) sau Desen le îndeamnă pe multe cadre didactice să se apuce la 40-45 de ani de o a doua (sau a treia) facultate, unde să capate dreptul de a trece pe postul de profesor la învățământul primar din localitate sau pe cel de Matematică din orașul cel mai apropiat. Asta dacă aceste posturi nu sunt în curs de vacantare chiar în școala de unde ne luăm leafa. Dacă emoția neîntinată a cunoașterii ar juca un rol real în întreaga ecuație, atunci este inexplicabil de ce profesorii în curs de reconversie se grăbesc să își capete diploma de profesor de Matematică sau învățător la facultăți private de capăt de pluton și în condițiile de calitate a studiului impuse de frecvența redusă sau de forma învățământului la distanță. De ce atâta iureș și de ce în circumstanțele acestea modeste de pregătire dacă nu din pricina nevoii de a nu-ți pierde în curând catedra și, pe cale de consecință, locul de muncă sau sursa de venit și subzistență? Desigur că întrebarea este una retorică. Dacă administratorii legali ai sistemului de învățământ românesc nu ar gândi paradigma educațională în regim perpetuu de austeritate și de economie drastică la bugetul educației (nu la fel de chivernisiți suntem cu bugetele serviciilor secrete, deși nu știm exact la ce ne folosesc acestea ca națiune: doar nimeni sănătos la cap nu crede că de unii singuri, cu potențialul nostru uman și material îndoielnic, am face față unei invazii sau unui război hibrid cu dușmanul de la răsărit), atunci reducerea efectivelor pe clase la 15-16 elevi ar păstra atât o parte a locurile de muncă din sistem, cât și ar crește simultan calitatea actului didactic, profesorul acordând, în principiu, mai mult timp și energie elevului împreună cu care muncește. Dar nici vorbă de așa ceva: clasele sunt în continuare de 25 spre 30 de elevi. Dacă am fi avut cohorte bogate numeric, cu siguranță că în România, țară cu o populație de zeci de ori mai mică decât cea a Indiei, am fi îngrămădit 35-40 de elevi în clasă, ca imediat după 1980, când începuseră înghețul în calorifere și hrana pe cartelă. Principiul elitelor noastre politice nu se dezminte: în domeniile vaste și încurcate ale educației și sănătății, care costă și așa mult, suntem zgârciți și cusurgii. Elevul și pacientul ,,risipesc” banii statului, dar un ,,tun” cu materiale de construcții, de curățenie, sanitare, aparatură medicală, da, asta e altceva. Aici suntem noi prin noi înșine, noi fără mască și fără regrete.

Și ce treabă au toate acestea cu profesorul care își duce la capăt reconversia profesională? Nu mai alunecăm în digresiuni zadarnice. Are din plin și iată de ce: să presupunem, strict în limitele realității imediate, că urmezi Facultatea de Matematica și Informatică a Universității din București și, din te miri ce motiv greu justificabil, vrei să devii tânăr profesor de Matematică nu la tine în sat, comună sau orășel, care ,,sunt moarte”, ci chiar în capitala României. Din fericire, din cauza penuriei de profesori de matematică din ultimii ani, se vor găsi locuri de muncă, dar aceasta este o stare temporară. Și acum vin pașii obligatorii care trebuie făcuți: după ce ne asigurăm că avem licența, masteratul și modulul psihopedagogic 1 și 2 efectuate, dăm examen scris de intrare în sistem. Suntem notați și la inspecțiile la clasă, ținute obligatoriu. În sfârșit, ajungem profesori la un liceu teoretic decent și urmează să ne perfecționăm practic și neapărat să promovăm examenul de definitivare dacă vrem să rămânem ,,pe perioadă nedeterminată” în sistem. Când ajungem în cancelarie facem cunoștință cu colegul nostru de Matematică, un ins la 45-50 de ani, care, până mai acum doi ani, a predat Educația Tehnologică în același liceu. Între timp, a terminat ,,la seral” un program de reconversie la o facultate în cadrul unei universități cu sediul prin Târgoviște, Pitești, Craiova sau Brăila. E titular pe post de douăzeci de ani și, după ce a trecut pe catedra de matematica, și-a păstrat, conform legii, gradele didactice obținute în vechea disciplină predată. A considerat că a fi profesor de matematică e ,,mai sigur” decât ce lucra înainte, un motiv prudent și o motivație extrinsecă de toată cinstea.Continua lectura si comenteaza pe Contribuotrs.ro