Ravagiile populismului

Totul a pornit de la un comentariu pe care l-am făcut pe un site de socializare. În puține fraze, fără a explica detaliat, pentru că nu era locul, mi-am exprimat dezacordul față de o inițiativă parlamentară care vizează limitarea drastică a ratelor dobânzilor la creditele acordate populației. De aici, o publicație îmi face onoarea de a îmi dedica două articole ample într-o singură săptămână, sărind peste detaliul de a-mi solicita un punct de vedere, dar criticând delictul de opinie, de care mă fac vinovat.

Cred că am obligația unor clarificări pentru publicul de bună-credință. Aș dori să încep cu o observație generală. Inițiativele parlamentare, în general, iar cele care se referă la sistemul financiar, în special, ar trebui să aibă un anumit autocontrol. Consultarea largă a specialiștilor în domeniu, dialogul public, realizarea unor studii de impact serioase, de preferat de către firme specializate, independente, ar trebui să preceadă discutarea oricăror inițiative legislative parlamentare. Nu știu cum se întâmplă asta la noi, dar unii membri ai parlamentului au dobândit credința că simpla lor alegere în forul legislativ le conferă o pricepere vecină cu harul divin. Rezultatul? Nu vreau să generalizez, așa că mă voi opri doar la una dintre aceste inițiative parlamentare – cea cunoscută sub numele de „Legea dării în plată”, nr. 77/2016.

În forma sa inițială, această lege era deosebit de generoasă cu debitorii, inclusiv cei de rea-credință manifestă. Așa cum arăta ea, legea ar fi permis descărcarea de obligații, la bunul lor plac, a celor care au cumpărat terenuri, oricât de mari, a celor care au construit pe persoană fizică blocuri întregi de apartamente. În final, Parlamentul a aprobat o formulă întrucâtva mai restrictivă (nu erau incluse terenuri, nici credite mai mari de 250.000 de euro; dar un singur debitor, cu mai multe credite sub 250.000 de euro fiecare, putea scăpa de toate cele care nu îi conveneau). Și continua să păcătuiască prin aceea că îi apăra de-a valma pe cei care nu puteau să plătească ca și pe cei care nu mai voiau să o facă. De la prima formă a legii am arătat efectele negative severe pe care aceasta le-ar fi avut asupra sistemului bancar, ca și riscul ca băncile cu capital străin afectate să ceară despăgubiri substanțiale statului român, de la instanțe internaționale. (Ceea ce s-a întâmplat în cazul Croației, singura țară care a adoptat o lege cu adevărat asemănătoare cu cea aprobată inițial în țara noastră, iar acum așteaptă decizia ICSID pentru a vedea nota de plată).

La rândul său, promotorul inițiativei a susținut că legea vine în ajutorul a 800.000 de familii și că legi „apropiate” sunt în vigoare în multe țări dezvoltate. Aserțiuni neadevărate, dar care au ținut loc și de studiu de impact, și de consultare a specialiștilor – iar legea a trecut en fanfare, în atmosfera de febrilitate preelectorală din Parlament. Populismul a triumfat, în această etapă.

În final, însă, prevederi esențiale ale legii au fost declarate neconstituționale. Faptul că, după decizia, justă, a Curții Constituționale, debitorul trebuie să se adreseze instanței pentru ca aceasta să determine dacă a existat sau nu un element de impreviziune care să îl impedice să își plătească datoria aduce situația de facto strict în cadrul reglementat anterior prin codul comercial. Astfel amendată, legea nu mai produce efectele urmărite de legiutor. Doar în câteva sute de cazuri judecătorul a admis impreviziunea și a dispus darea în plată. Soluție la care s-ar fi ajuns, de altfel, și numai pe baza prevederilor codului civil. Parafrazându-l pe autorul inițiativei parlamentare, legea dării în plată nu este de dreapta, nu este de stânga; este degeaba. Ceea ce face și mai amuzantă acuzația la adresa mea că evaluarea pe care am făcut-o cu privire la impactul legii a fost greșită. Nu s-a întâmplat ce prevăzusem tocmai pentru că legea a fost fundamental schimbată, până nu a rămas practic nimic din ea.

Din păcate, legea a produs și produce încă alte efecte. Mai întâi, apariția ei a blocat complet creditarea imobiliară și a dat peste cap construcția de locuințe pentru o perioadă de peste 6 luni în 2016. Când creditarea s-a reluat, încet încet, s-au înăsprit condițiile practicate de bănci, atât prin reducerea duratei de acordare a creditelor, cât și prin mărirea avansurilor și a acoperirii cu garanții a creditului. Riscul legislativ, inexistent în alte țări, mărește și el povara costului suportat de debitor.

După acest eșec, inițiatorul legii a reluat de curând atacul asupra sistemului financiar, prin depunerea unor noi proiecte de lege și unor amendamente la legi în dezbatere. Nu iau în discuție aici decât unul din aceste proiecte, probabil cel mai semnificativ, prin consecințele pe care le-ar antrena: proiectul prin care sunt stabilite plafoane maxime la dobânzile pentru credite acordate populației. De altfel, acesta este proiectul avut în vedere în ambele articole la care m-am referit în debutul acestui comentariu.

Acest proiect diferă de cel al dării în plată doar prin consecințele pe care le-ar antrena. Altminteri, suferă de carențe asemănătoare, în bună măsură. Din nou, el a fost depus fără a fi existat vreo urmă de sudiu de impact, de analiză a efectelor asupra pieței creditelor. (Un asemenea studiu a realizat și publicat foarte recent reputata firmă de consultanță și contabilitate KPMG – și el este într-adevăr îngrijorător). Din nou, proiectul de lege suferă de impreciziuni semnificative. Și, din nou, el este justificat prin referirea la plafonarea dobânzilor în alte țări – deși, de fapt, acolo unde asemenea plafoane există, ele nu seamănă absolut deloc cu proiectul legislativ de la noi.

Să le luam pe rând. Există, într-adevăr, un număr de țări dezvoltate care au introdus anumite limite de dobândă la credite. Aceste limite însă nu vizează nicăieri toate creditele acordate populației și nici nu sunt raportate la dobânda de referință a băncii centrale, ci pornesc de regulă de la rate medii ale dobânzilor de pe piață. Formula de dobândă propusă în proiectul de lege din țara noastră ar reprezenta o piedică majoră în activitatea de creditare, mai ales pentru IFN-uri.

Mai mult, legarea dobânzilor din piață de rata de referință a Băncii Naționale așează o constrângere chiar asupra îndeplinirii funcției fundamentale a Băncii Naționale, aceea de apărare a stabilității prețurilor, în condițiile în care rata dobânzii de referință este principalul instrument de politică monetară la dispoziția băncii centrale.

Unul din obiectivele declarate de inițiatorul proiectului de lege este acela de a apropia condițiile de creditare din România de cele din țările occidentale. Obiectivul este nobil, dar rezultatul lasă foarte mult de dorit. Având în vedere nivelurile prevăzute în proiectul de lege pentru ratele maxime ale dobânzilor, sunt de domeniul evidenței două urmări, care cu siguranță nu au fost avute în vedere de legiutor.

Prima este că o parte a potențialilor împrumutați de astăzi pur și simplu nu s-ar mai califica pentru a primi credite. Persoanele care au o istorie de întârziere la plata creditelor, persoanele cu venituri mici sau cele care folosesc serviciile unor IFN-uri de nișă, care practică dobânzi nominale foarte ridicate pentru credite mici, acordate pe perioade foarte scurte (”până la salariu”) s-ar vedea direct excluse de la creditare. Își imaginează cineva că un IFN va acorda un credit de 500 de lei pe 7 zile, fără garanție, pentru o dobândă de un leu și câțiva bănuți?

A doua urmare este asupra dobânzilor la depozite. Nici nu știu dacă are vreun rost să explic un lucru care este de natura evidenței. Băncile trăiesc din marja de dobândă. Chiar dacă rata medie a dobânzii la credite este mai mică decât plafonul avut în vedere de legiuitor, tot sunt excluse creditele cu dobânzi mai mari decât acest plafon, ceea ce reduce dobânda medie încasată efectiv de bancă. În afară de cazul în care banca ar fi o instituție filantropică, este cert că, pentru a-și păstra eficiența, îi va penaliza pe deponenți.

Dar sunt și alte deficiențe. Ce se întâmplă cu creditele în valută? Raportăm dobânda aferentă acestora la rata pentru lei a Băncii Naționale? Nu ar avea niciun sens. Sau poate ne raportăm la rata de referință a Băncii Centrale Europene, de exemplu, pentru creditele în euro? Asta ar fi chiar simpatic, pentru că dobânda BCE este acum zero. Dacă înmulțim cu 2,5, ajungem tot la zero, ca plafon maxim pentru dobânzile la credite în euro. Sună încurajator, nu?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro