Reflectii despre condamnati (de Tom Gallagher)

Izgonirea lui Carol Sebastian si a Monei Musca din raiul Galeriei de Onoare a romanilor m-a facut sa ma gandesc la reactiile pe care le-as fi putut avea ca locuitor al Romaniei de dinaintea anului 1989 si in circumstantele unor presiuni similare. Mi-e imposibil sa afirm ca as fi facut fata testului.

Atata timp cat nu apar alte dezvaluiri, de natura mai grava, la adresa Monei Musca, raman la parerea ca domnia sa a avut parte de un tratament extrem de dur. Multi dintre colegii liberali care au sarit sa se pronunte impotriva ei sunt farisei, al caror comportament afisat din 1990 incoace a fost infinit mai lamentabil decat cel al studentei Musca in anul de gratie 1977.

Impedimentul din calea unei lustratii veridice s-a dovedit a fi insasi mentalitatea dogmatica, purista, manifestata de un numar considerabil de romani prin intermediul unor argumente discutabile, invocate pentru stabilirea unui verdict definitiv.

Marinimia, generozitatea mintii si a sufletului, dar si certe abilitati critice si analitice trebuie sa convearga in momentul judecarii raului, ale carui dimensiuni, impact, circumstante si motivatii vor diferi in permanenta – de la caz la caz, de la persoana la persoana. Comunistii au linsat cuplul Ceausescu pentru ca acesta a incalcat regulile sistemului care l-a propulsat.

Metaforic vorbind, s-ar putea spune ca acelasi lucru i se intampla acum Monei Musca. Din momentul subitelor dezvaluri si al realizarii ca pozitia de cvasimatroana a natiunii era detinuta pe nedrept, furia fostilor ei adepti a capatat dimensiuni de-a dreptul terifiante.

Scandalul in toi mi-a permis, pana una-alta, sa trag unele concluzii personale: o viata traita in Romania mi-ar oferi, indubitabil, un mare numar de provocari. Cu suficienta vointa as face, probabil, fata feluritelor controale inopinate de care mai au parte jurnalistii incomozi, cazuti in dizgratia vreunei institutii tratate, vezi Doamne, ireverentios.

Dar as ajunge curand demoralizat de absenta unui veritabil spirit liberal, pe care l-as fi cautat in randurile societatii ce-si prezinta, acum, latura necrutatoare – daramand, pe motivul imperfectiunii sale, modelul de perfectiune ales de buna voie.

In mod curios, prolificii mitocani VIP sunt tratati cu incomparabil mai multa blandete de aceeasi societate, dovada ca „inginerii sufletului uman” (denumirea data de Stalin cadrelor sale) care au regizat intreaga drama a dosarelor isi cunosc prea bine poporul, anticipandu-i si provocandu-i reactiile.

Chiar daca NATO sau UE ar fi refuzat pe veci apropierea de Romania, „inginerasii” ar fi permis, probabil, instaurarea unei democratii ‘ la Caragiale pe plaiurile mioritice. Manipularea reformatorilor se dovedeste si in prezent o sarcina lesne de indeplinit, prin canalizarea oprobriului public in directii total inofensive.

Stau si ma-ntreb daca gandurile publicului vor reveni pentru o clipa asupra Monei Musca atunci cand Romania isi va trimite contingentul de ilustri necunoscuti la Parlamentul European, al caror unic serviciu adus tarii va fi cel de a-si fi tinut gura in cadrul unui for ce reactioneaza instantaneu la expunerea limitelor intelectuale.

Iar doamna cazuta in dizgratie ar putea reflecta la infiintarea unui partid, deschis tuturor celor care au gresit in viata si doresc sa plateasca pentru pacatele trecutului prin contributii aduse societatii.

Mentinerea in cadrul societatii, chiar si in anumite functii, a unor oameni constienti ca au gresit, a unei formatiuni care „stie ca se stie” totul despre fiecare in parte poate constitui chiar un factor de bun augur.

In ceea ce-l priveste pe Carol Sebastian, poate va avea parte de ziua in care se va considera binecuvantat pentru a fi scapat de jurnalismul politic. Unica modalitate de abordare ramasa la indemana scriitorului in vremuri de judecata pripita, oarba si abil indusa este cea a fictiunii politice.

Ii doresc sa se reapuce de scris – intr-un gen ce-i va permite pastrarea in actualitate a numelui sau, oriunde s-ar afla.