Criza globală și răzvrătirea naturii. Ce se câștigă atunci când ceva se pierde?

Now is the winter of our discontent…

Shakespeare, Richard al III-lea, cca 1595

The life of man [is] … poor, nasty, brutish, and short

Thomas Hobbes, Leviathan, 1651

Judecând fie și numai după motto-urile alese, criza globală despre care voiesc a scrie în acest articol nu se referă direct la societatea contemporană. Am împrumutat sintagma respectivă din titlul unui op de referință, publicat în 2014 de profesorul britanic Geoffrey Parker: Global Crisis: War, Climate Change and Catastrophe in the Seventeenth Century. „Răzvrătirea naturii” este invocată de jurnalistul german Philipp Blom într-o carte recent tradusă în engleză (februarie 2019): Nature’ Mutiny: How the Little Ice Age of the Long Seventeenth Century Transformed the West and Shaped the Present (i) . În fine, ultima parte a titlului meu este o răsucire a unei afirmații făcute de H. R. Patapievici în volumul Omul recent – O critică a modernității din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?”, (Ed. Humanitas, 2001).

Ce au în comun primele două cărți menționate mai sus? Ele descriu, cu nivele diferite de erudiție, perioada 1300 – 1850, numită de climatologi Little Ice Age (LIA) sau Mica Glaciație, iar de istorici (d. ex., Hugh Trevor-Roper, 1959) – perioada crizei generale, axate pe evenimentele militare, religioase, politice, sociale, economice, culturale ș.a., dominante în secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

Mica Glaciație a urmat imediat unei perioade de încălzire globală (Medieval Climatic Optimum), care a durat cca 300 ani (cca. 1000 – cca. 1300), când, de exemplu vikingii au traversat Atlanticul de Nord și au stabilit așezări înfloritoare în Groenlanda, în Anglia creștea viața de vie, iar în vestul și centrul Europei s-au construit cele mai importante catedrale.

Din cauze naturale multiple (diminuarea activității solare, creșterea și intensificarea erupțiilor vulcanice, perturbații în circulația curenților oceanici, influențele ciclurilor Milanković), planeta noastră a suferit o reducere a temperaturilor medii globale cu 2°C începând din anul 1300. Pe măsură ce temperaturile scădeau, curenții oceanici au fost afectați, salinitatea apei marine a fost modificată, tipurile de condensare oceanică s-au schimbat, calotele polare și ghețarii continentali au început să crească rapid și să avanseze către latitudini mici, sistemele climatice din perioada încălzirii medievale (sec. XI – XIV) au fost dereglate. Mica Glaciație a fost un eveniment global, cu manifestări mai evidente în emisfera nordică, unde trăia cca. 99% din populație.

Scăderea temperaturii globale cu 2°C a generat o lungă succesiune de evenimente brutale și extreme: furtuni violente, perioade interminabile de ploi reci, veri cu secete devastatoare, iar pe deasupra, friguri feroce și înghețuri persistente. Perioadele de creștere a recoltelor s-au redus în medie cu trei săptămâni, asta însemnând fie o coacere întârziată, fie lipsa totală a coacerii. La nivelul Europei, s-a instalat o criză alimentară pe termen lung și pe teritorii vaste. Lipsa frecventă a recoltelor (cerealele putrezind pe câmp sau fiind distruse de grindină) și multiple perioade de secetă au produs o diminuare dramatică a resurselor de hrană disponibile. Penuria alimentară a condus la foamete prelungită, căreia i s-au asociat epidemii și, în final, un număr incredibil de victime, de ordinul zecilor sau sutelor de milioane.

În sec. al XVI-lea, când Mica Glaciație începuse să se manifeste cel mai brutal, Europa nu se baza pe comerțul inter-țări și pe industrie, ci doar pe agricultura locală de subzistență, producătoare în special de cereale: grâu, orz, secară și ovăz, la care se mai adăugau vinul, berea (consumând cereale) și măslinele (în regiunile mediteraneene). Fructele proaspete și legumele erau disponibile numai în sezon. Peștele maritim se consuma doar în zonele litorale. Carnea era prea scumpă pentru majoritatea europenilor ca hrană regulată, iar vânătoarea era un privilegiu apărat cu strășnicie de aristocrație.

Despre clima rece a secolului al XVII-lea există documente care descriu colapsul populației din cauza foametei în perioada Ming (China) și iernile criminale din America de Nord, cu numeroase victime printre coloniștii englezi, francezi și spanioli. Recoltele au fost insuficiente și în India. Imperiul Otoman a suferit unele dintre cela mai devastatoare ierni pe care istoricii le-au înregistrat vreodată. Situații similare sunt raportate și despre Japonia, Malaiezia și Imperiul Aztec.

Profesorul Parker deplânge „miopia” istoricilor, care nu au sesizat că, în secolul al XVII-lea, un episod intens de răcire la nivel global a coincis cu un număr neegalat de revoluții și dezmembrări de state din întreaga lume (inclusiv dinastia Ming în China, Commonwealth-ul Polono-Lituanian și Monarhia Spaniolă), în timp ce alte state s-au apropiat de revoluție (d. ex., imperiile rus și otoman în 1648 și imperiul Mughal, Suedia, Danemarca și Republica Olandeză în anii 1650). În plus, Europa a văzut doar trei ani de pace neîntreruptă în întregul secol al XVII-lea, în timp ce imperiul otoman s-a bucurat de doar zece. Imperiile chineze și Mughal au luptat aproape continuu. În toată emisfera nordică, războiul a devenit normă pentru rezolvarea problemelor interne și internaționale.

În 1569, laguna Veneției a rămas înghețată până în martie, iar în iarna 1572 – 1573, lacul Constanța (Bodensee), dintre Germania și Elveția, a fost acoperit cu o gheață groasă până târziu în primăvară.

În toiul iernii 1622, se putea ajunge pe jos, din Asia în Europa, traversând strâmtoarea Bosfor, înghețată bocnă. În iarna și mai grea a anului 1658, armata suedeză a mărșăluit din Jutland la Copenhaga, traversând strâmtoarea Øresund, înghețată de-a lungul celor 120 km.

Între 1309 și 1814, râul Tamisa a înghețat de peste 23 ori. În cinci situații din acestea, gheața râului a fost suficient de groasă pentru a suporta bâlciuri pe gheață (frost fairs) de-a lungul mai multor zile. De exemplu, în 1683, locuitorii Londrei au putut circula cu trăsuri pe Tamisa și s-au bucurat de spectacole de patinaj, chioșcuri cu tarabe de cumpărături, taverne și chiar bordeluri (ii) (Fig. 1).

Bariere de gheață, extinse pe mulți kilometri, au încercuit Islanda. Porturile insulei au fost blocate, legăturile cu lumea înconjurătoare au fost tăiate. Culturile de cereale au eșuat, oamenii au trebuit să-și schimbe dieta. Împreună cu erupția vulcanului Laki, din 1783, Mica Glaciație a înjumătățit populația Islandei.

Coloniile din Groenlanda, care înfloriseră timp de 300 ani în Perioada Optimă Medievală, au sucombat din cauza foametei: culturile de cereale și animalele nu au mai putut supraviețui iernilor din ce în ce mai dure. Groenlanda a fost practic izolată de restul lumii prin ghețarii care o înconjurau, între 1410 – 1720.

Regele Henric al IV-lea al Franței (1589 – 1610) s-a trezit cu barba înghețată. Păsările înghețau în aer și cădeau moarte pe pământ. Femei și bărbați mureau de hipotermie. Lemnul, principala sursă de căldură, creștea mult mai greu din cauza frigurilor. Vinul îngheța în butoaie și zăpezi groase acopereau părți ale Spaniei. Europa era o lume înghețată.

Iernile nesfârșite și grele au stimulat însă apariția unei noi categorii de artiști, în special flamanzi și olandezi: Pictorii de peisaje hibernale (Figurile 1, 2 și 3), o temă aproape necunoscută până atunci în arta europeană.

Fig. 1. Abraham Hondius (Danielsz), c. 1684, Un târg de iarnă pe Tamisa la Scările Templului (sursa)

Fig. 2. Hendrick Avercamp, 1608, Peisaj de iarnă cu patinatori (sursă)

Fig. 3. Pieter Bruegel cel Bătrân, 1565, Întoarcerea vânătorilor (Sursa)

Iarna teribilă a anului 1595, pictată magistral de Pieter Bruegel cel Bătrân, a fost probabil sursa de inspirație a lui Shakespeare, care își începe marea sa dramă Richard al III-lea, scrisă în același an, cu faimoasa propoziție pe care am ales-o drept motto:

Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat…

Ce s-a pierdut în timpul Micii Glaciații?

Multe zeci, poate sute de milioane de vieți, s-au pierdut din cauza foametei devastatoare, războaielor nemaipomenit de lungi (30 ani, 100 ani) și frecvente, pandemiilor pustiitoare (numai Moartea Neagră, 1347 – 1351, a produs între 70 și 200 milioane morți), secetelor prelungite, frigurilor năprasnice, inundațiilor catastrofale și altor cauze. Nu este întâmplător că exact în mijlocul secolului al XVII-lea, Thomas Hobbes a deplâns în capodopera sa Leviathan viața omului trăitor în vremea Micii Glaciații ca fiind săracă, urâtă, brutală și scurtă.

Franța a fost lovită rău de iernile neîndurătoare și recoltele proaste într-o vreme când țara era teatru de războaie religioase. Numai între 1562 și 1598 de exemplu, circa patru milioane de bărbați și femei francezi au căzut victime războaielor, războaielor civile, inaniției și epidemiilor. Mica Glaciație, prin evenimente climatice extreme, a contribuit decisiv la exacerbarea suferințelor populației. În 1570, râurile din sudul țării (zonele Provence și Languedoc) au înghețat complet. În 1594, portul Marsilia nu a mai fost navigabil din cauza ghețurilor.

Un episod halucinant, povestit de Blom, exemplifică o tragedie inimaginabilă suferită de locuitorii Parisului. În 1590, în timpul sângerosului război cu Liga Catolică, regele protestant al Franței, Henric al IV-lea (cel căruia i-a înghețat barba în somn!) a asediat orașul pentru a-l recuceri. Tactica aleasă a fost înfometarea. Pe 7 mai, armata sa a înconjurat orașul, a incendiat morile de vânt care produceau făină și a blocat străzile prin care se făcea de regulă aprovizionarea piețelor pariziene.

Locuitorii Parisului, care suferiseră deja de gerurile din timpul iernii, îndurau acum o foame cumplită. La început, au fost mâncați caii și măgarii. Apoi, câinii și pisicile au fost aruncați la fiert în cazane comunale. Disperați, mulți oameni s-au aruncat în Sena.

În luna iunie, supraviețuirea devenise practic imposibilă din cauza foamei. Atunci, Ambasadorul Spaniei, Dom Bernard de Mendoza, a sugerat comitetului de salvare a orașului ca oasele morților din faimosul Cimitière des Innocents să fie dezgropate, sfărâmate și măcinate, iar din făina obținută să fie făcută pâine. Până pe 30 august 1590, când orașul a fost eliberat de trupe catolice, circa 45.000 oameni, reprezentând o cincime din populația Parisului, murise de foame și boli.

În anii 1780, Franța a suferit de pe urma unei serii de recolte compromise. Vicisitudinile extreme îndurate de populație din cauza foametei au contribuit semnificativ la resentimentele și disperarea care au alimentat Revoluția din 1789.

În 1601, după ce o vară rece și umedă a făcut ca recolta, aproape coaptă, să putrezească pe câmpurile pline de apă, foametea a izbucnit și în Rusia. Au urmat alți doi ani de recolte proaste, când temperaturile de vară pe timpul nopții au fost sub limita de îngheț. Climatologii consideră că acest fenomen climatic extrem a fost provocat de erupția vulcanului Huaynaputina din Peru în anul 1600. Foametea pe scară largă a ucis două milioane de ruși, adică o treime din populație. În plus, țara s-a confruntat cu răscoale, război civil și ocupație străină (Polonia) până în 1612. Ceea ce istoricii ruși numesc Смутное время (Vremea necazurilor, 1598 – 1613)a fost o perioadă de teribile încercări pentru poporul rus, alimentate și exacerbate de efectele răcirii globale.

Deși dinastia Ming din China rezistase cu succes 276 ani (1368 – 1644), Mica Glaciație i-a dat o lovitură mortală, provocând recolte slabe, inundații și epidemii. În timpul foametei care a premers prăbușirea dinastiei, cu 2 kg de orez se putea cumpăra doi copii. În haosul care a urmat prăbușirii dinastiei, peste un milion de chinezi au pierit.

Arii întinse ale Europei, afectate de Războiul de 30 ani (1618 – 1648), au pierdut o treime sau mai mult din populația lor. În Franța, războiul civil numit La Fronde(1649 – 1653) a produs un milion de morți. Iar în Britannia, diverse războaie civile, între 1638 – 1660, au fost răspunzătoare pentru moartea a 7% din populație, mult mai mult decât cele 2% victime ale Primului Război Mondial.

Sfârșitul secolului al XVII-lea a consemnat noi perioade de foamete, urmate de pierderi de vieți omenești. În Franța (1693 – 94), Norvegia (1695 – 96) și Suedia (1696 – 97), populația fiecărei țări s-a redus cu aprox. 10%. În Estonia și Finlanda, foametea din anii 1696-97 a produs moartea a 20%, respectiv 33% , din populațiile naționale. (iii)

Mica Glaciație a produs veri reci și ierni foarte geroase și în New England, unde, începând din 1609, au început să se stabilească primii coloniști europeni. Nu se cunoaște cum au rezistat triburile locale, pentru că nu există documente. Dar coloniștii s-au confruntat cu vicisitudinile răcirii globale. În timpul Marii Zăpezi din 1717 și a Vinerii Reci din 1810, o serie de furtuni de zăpadă au îngropat case și oamenii au murit înăuntru când temperaturile au scăzut brusc cu 16°C în mai puțin de o zi. Armata revoluționară americană, condusă de Gen. George Washington, a suferit teribil în iernile 1777 – 1780, ajungându-se la răzmerițe în rândurile soldaților, cărora le lipseau îmbrăcămintea și încălțămintea adecvate.

Furtuni uriașe din Marea Nordului au produs inundații catastrofale în nordul Europei (Olanda, Belgia, Germania), începând aprox. din anul 1300 și continuând în diverse reprize până în sec. al XVIII-lea. Numele furtunilor sunt sugestive: Potopul Sf. Marcellus sau Grote Mandrenke (Marea înecare a oamenilor, în olandeză), Potopul Sf. Lucia, Potopul Sf. Elisabeta ș.a. semnifică dimensiunile biblice ale efectelor răcirii globale. Orașe și sate inundate, poduri și diguri distruse, potopurile din nordul continentului au produs până la 100.000 victime.

Când recoltele au început să fie compromise de la an la an, când prețurile produselor agricole s-au dublat, când apariția soarelui pe cer în lunile de vară era o ocazie rară, o combinație toxică de vreme rea și frică s-a produs. Oamenii au început să creadă că Dumnezeu îi pedepsește pentru ticăloșiilor lor. Iar rezultatul a fost o puternică și larg răspândită suspiciune că evenimentele nefaste, legate în realitate de Mica Glaciație, erau provocate de vrăjitoare.

Rând pe rând, începând din anii 1580, procese ale vrăjitoarelor au avut loc în Germania, Luxemburg, Franța, nordul Italiei și Catalonia. Istoricii afirmă că în timpul Micii Glaciații, circa 110.000 de procese de vrăjitorie și magie neagră au avut loc în Europa și 50.000 din ele s-au încheiat cu condamnări și arderi pe rug.

Efectele nefaste ale Micii Glaciații în vestul Europei s-au manifestat și într-o zonă de mare importanță socială: viticultura. Vinul era o marfă foarte prețuită și, de aceea, cu începere din sec. al XVI-lea, bine documentată: descrierile produselor, prețurile, cantitățile de struguri culese și, cel mai important, datele culesului se cunosc în detaliu.

Până la jumătatea sec. al XIX-lea, vinul a fost mai mult decât un lux, a fost o necesitate, mai ales în orașe, unde era greu de găsit apă curată de băut. Pentru că proprietățile apei fierte de a distruge germeni nu fuseseră încă descoperite, singura soluție era să adaugi alcool în apa de băut, adică să torni pe gât vin sau bere în loc de apă plată și impură. Răcirea globală și reducerea perioadei de creștere și coacere au afectat negativ producțiile viticole, ca și pe cele de cereale.

Ce s-a câștigat în timpul Micii Glaciații?

Mica Glaciație a însemnat, în principiu, o criză agricolă, pe termen lung și cu extindere continentală. Pentru societățile fragile de la începuturile erei moderne, doi ani consecutivi fără recolte, în special de cereale, însemnau foamete. Râurile înghețate nu mai permiteau funcționarea morilor și nici transporturile către orașe, tăindu-le sursele de aprovizionare cu produse alimentare. Recoltele de cereale nu s-au mai reîntors la vechile lor valorile decât după 180 ani.

Dar această criză este, paradoxal, responsabilă pentru ceea ce eu numesc câștiguri din timpul Micii Glaciații. Să mă explic.

Înainte de Mica Glaciație, vreme de aproape un mileniu, sistemul socio-economic european funcționase relativ corect, fiind centrat pe proprietatea feudală și cooperarea strânsă dintre biserică și rege/împărat. Majoritatea populației era alcătuită din țărani și iobagi trudind cu mijloace rudimentare (predominant, pluguri de lemn, care abia zgâriau pământul) pe terenurile stăpânite de nobilimea locală. Foarte puțini lucrători agricoli își permiteau să folosească boi la arat, pentru că întreținerea animalelor pe timp de iarnă era costisitoare. Agricultura practicată era

Citeste intreg articolul si coemtneaza pe Contributors.ro