Oficiul Naţional de Turism „Carpaţi” şi situaţia de pe litoralul românesc al Mării Negre, analizată de un turist austriac (1955-1964)

La 26 iulie 1979, autorităţile comuniste de la Bucureşti au publicat în presa centrală „Decretul privind unele măsuri pentru raţionalizarea consumului de carburanţi şi gospodărirea economicoasă a parcului de autoturisme”. Conţinutul documentului fusese discutat şi aprobat în ziua precedentă, în cadrul reuniunii Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. După semnarea sa de către Nicolae Ceauşescu, decretul respectiv a ajuns la sediul publicaţiei oficiale a statului comunist, „Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”, pentru tipărire. În paralel, conţinutul său a fost trimis la sediile principalelor ziare cotidiene din ţară pentru a fi adus la cunoştinţa cetăţenilor în dimineaţa zilei de 26 iulie 1979.

Pentru cetăţenii români, măsurile prevăzute în decretul respectiv erau dure. Preţul carburanţilor – ulterior, şi al produselor folosite pentru încălzire şi pentru prepararea hranei – a crescut în mod exponenţial. Mai mult decât atât, Nicolae Ceauşescu a impus şi toţi membrii Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. şi ai guvernului României au acceptat aplicarea unei măsuri unice în lumea civilizată şi extrem de controversate: „în zilele de sâmbătă şi duminică vor funcţiona numai jumătate din autoturismele personale, urmând ca într-o săptămână să circule cele cu număr par (de înmatriculare – nota Petre Opriş), iar în următoarea săptămână cele cu număr impar”.

Pentru toţi cetăţenii străini care se aflau pe teritoriul României, în vacanţă sau cu alte scopuri, precum şi pentru cetăţenii străini care doreau să tranziteze România începând cu data de 1 august 1979, plecând în vacanţă sau revenind din concediile petrecute în statele vecine României, decretul respectiv a creat mari probleme financiare şi logistice. Dintr-o dată, aceştia s-au văzut obligaţi să achite cu valută combustibilul pe care îl încărcau în rezervoarele vehiculelor cu care se deplasau pe teritoriul ţării (combustibil care avea un preţ mult mai mare decât cel ştiut) sau cu nişte bonuri speciale – pe care autorităţile comuniste de la Bucureşti au dorit să le impună tuturor ţărilor aflate în lagărul sovietic imediat după aplicarea în România a decretului menţionat.

În acelaşi timp, preţurile în valută ale combustibililor auto din România au crescut până la următoarele niveluri, începând cu data de 26 iulie 1979 (când s-a dat publicităţii decretul respectiv):

– benzină COR 96-98: 0,70 dolari S.U.A./litru (comparativ, cetăţenii români trebuiau să achite 7,50 lei);

– benzină COR 88-90: 0,65 dolari S.U.A./litru (respectiv 6,80 lei, pentru cetăţenii români);

– benzină COR 75: 0,55 dolari S.U.A./litru;

– motorină auto: 0,55 dolari S.U.A./litru (respectiv 4 lei, pentru cetăţenii români).

Ce anume a urmat se cunoaşte: o furtună diplomatică apărută din senin şi pe care autorităţile de la Bucureşti nu au mai ştiut cum să o oprească, precum şi o reclamă negativă şi foarte dură făcută turismului din România de către Nicolae Ceauşescu, de membrii Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. şi de membrii guvernului comunist de la Bucureşti.

Ambasadorul şi istoricul polonez Adam Burakowski a descris pe larg şi extrem de elocvent criza turiştilor polonezi şi ai celor din alte state comuniste care s-au aflat în România sau la graniţele sale în acele zile – din nefericire pentru ei aşteptând decizia autorităţilor de la Bucureşti de a le permite cumpărarea de combustibil fără aplicarea intempestivă a unui decret extrem de controversat. Nu insistăm acum asupra acestui aspect şi dorim să amintim doar faptul că turiştii polonezi erau primiţi în România pe baza buletinelor de identitate eliberate de autorităţile de la Varşovia. Pe ultima pagină a acestora, organele de Miliţie Cetăţenească („Milicja Obywatelska”) aplicau o ştampilă care permitea cetăţenilor polonezi să circule în Uniunea Sovietică şi în toate ţările comuniste din Europa fără restricţii administrative sau de altă natură. Era un sistem asemănător cu cel al „paşaportului verde” – pe care, în zilele noastre, Ursula Gertrud von der Leyen şi Charles Michel (de la vârful Uniunii Europene) doresc să îl aplice cu forţa pentru toţi cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene.

Deoarece subiectul turiştilor polonezi blocaţi în România, în vara fierbinte a anului 1979 ne-a atras atenţia, am încercat să aflăm cum s-a ajuns la stabilirea unei forme de colaborare în domeniul turismului între statele membre ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc – în cazul expus mai sus, între Oficiul Naţional de Turism „Carpaţi” şi Biroul de Turism „Orbis” din Polonia. Totodată, ne-am străduit să găsim în arhive o evaluare a serviciilor oferite de Oficiul Naţional de Turism „Carpaţi”, făcută de cetăţenii străini care au vizitat România la începutul anilor ’60. Un prim rezultat al cercetărilor noastre este descoperirea traducerii unei scrisori inedite, adresate autorităţilor comuniste de la Bucureşti de către cetăţeanul austriac Kurt Bachmayer – după două săptămâni de concediu petrecute împreună cu soţia sa în staţiunea Mamaia (6-19 septembrie 1964).

Pentru politicienii români din zilele noastre, o asemenea iniţiativă poate să pară ridicolă deoarece, în opinia unor lideri entuziaşti şi extrem de dornici să parvină, istoria României ar trebui să înceapă doar odată cu accederea lor la putere – conform zicerii biblice „Să fie lumină! Şi a fost lumină”. Dumnezeirea actualilor idoli politici români de către cei slabi de înger este o greşeală deoarece, în particular, cetăţenii sunt obişnuiţi să îi „blagoslovească” pe idolii de lut mai curând pentru nepriceperea şi pentru păcatele săvârşite de aceştia în timpul mandatelor politice, nu pentru intenţiile şi faptele bune pe care aceştia le promit mereu în campaniile electorale. Mai mult decât atât, sunt inventate tot felul de acte verzi (vezi, Doamne, cu profil ecologic!) pentru a se demonstra faptul că libertatea de mişcare nu este îngrădită în statele membre ale Uniunii Europene. Adam şi Eva nu lipsesc din peisajul politic actual, şarpele şi mărul fiind oferite în plină pandemie, cu mărinimie, de Charles Michel şi Ursula Gertrud von der Leyen (de la vârful Uniunii Europene), respectiv de Ilie Dan Barna şi Dacian Julien Cioloş (în România) – sub forma unui vaccin AstraZeneca şi a unui paşaport verde ca poama muşcată în Rai de Adam cel nătăfleţ.

Însă românii merg cu valul, fără să ştie de unde vin şi încotro se îndreaptă, fără o istorie şi fără viitor, deoarece clasa politică din România este parazitată de elemente care cred că totul a început ieri – când acestea au pus mâna pe puterea politică. Scandalagii, hoţi, agitatori de pseudo-simboluri, aroganţi, fără carismă şi fără o empatie care poate să îi ajute la mobilizarea cetăţenilor care nu i-au votat niciodată, asemenea personaje îşi pun poalele în cap şi se autovictimizează de îndată ce au fost înlăturaţi de la masa puterii. Ambiţii în folosul naţiunii din care provin, realizabile într-un orizont de timp previzibil? Mai curând orgolii nejustificate găsim la asemenea caricaturi politice, pe care românii le acceptă cu seninătate de 30 de ani la conducerea ţării şi în jurul ei.

Revenind la istoria colaborării în domeniul turismului între statele membre ale C.A.E.R., aceasta poate să înceapă cu o decizie adoptată de autorităţile sovietice în luna aprilie 1955. Contextul politic de la Moscova era marcat de înlăturarea din fruntea guvernului a lui Gheorghi Malenkov (februarie 1955). Acesta a fost acuzat de către Nikita Hruşciov de abuz de putere, de menţinerea unui ritm lent al reabilitării deţinuţilor politici (fiind binecunoscute legăturile pe care Malenkov le-a avut cu Lavrenti Beria în perioada stalinistă) şi de o orientare greşită impusă economiei sovietice – prin dezvoltarea producţiei de bunuri de larg consum şi reducerea treptată a investiţiilor în industria grea. Mult mai târziu s-a observat faptul că ideea generală a lui Gheorghi Malenkov era corectă, însă imposibil de pus în practică din cauza dogmatismului ideologic al regimului comunist de la Moscova.

În acelaşi timp, liderii sovietici încercau să găsească soluţii pentru a rezolva problemele politice internaţionale care se perpetuau în Germania şi Austria. Obiectivele strategice urmărite de autorităţile de la Moscova în anul 1955 erau neutralizarea Austriei prin încheierea unui tratat de pace şi blocarea aderării sale şi a Republicii Federale Germania la NATO. Nikita Hruşciov se pregătea în acelaşi timp să înfiinţeze Organizaţia Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955), acesta fiind un răspuns la demersurile întreprinse de autorităţile de la Bonn, Washington, Londra şi Paris pentru includerea R.F.G. în NATO (aderarea la organizaţia nord-atlantică având loc la 6 mai 1955).

În acel context politic intern şi internaţional foarte complicat, V.V. Kuzneţov (ministru adjunct al Afacerilor Externe), Ivan G. Kabanov (ministru al Comerţului Exterior) şi Anastas I. Mikoian (prim vice-prim ministru) au analizat pe rând, în luna aprilie 1955, un document cu 14 idei principale privind acordarea permisiunii pentru circa 1500 de cetăţeni sovietici să viziteze doar ţările de democraţie populară. Acele excursii nu făceau parte din categoria „turismului de masă” existentă în Occident deoarece politicienii sovietici nu erau pregătiţi pentru aşa ceva, însă se ştia faptul că excursiile trebuiau organizate de întreprinderea „Inturist” şi urmau să se desfăşoare în cursul anului 1955.

După noi discuţii care au avut loc la Moscova, membrii Prezidiului Comitetului Central al P.C.U.S. au aprobat la 14 iulie 1955 simplificarea procedurilor de obţinere a permisiunii de călătorie în statele socialiste din Europa a cetăţenilor sovietici care doreau să le viziteze şi să beneficieze, la cerere, de servicii de tratament balnear în ţările respective. Conducerea Ministerului Afacerilor Externe al U.R.S.S. a primit instrucţiuni pentru a începe negocierile cu guvernele tuturor statelor comuniste din Europa, în scopul punerii în practică a hotărârii adoptate la 14 iulie 1955 de membrii Prezidiului Comitetului Central al P.C.U.S.

Documentele sovietice indică, de asemenea, intrarea în vigoare a unui nou statut de organizare şi funcţionare a întreprinderii „Inturist”. Acesta a fost aprobat de conducerea Ministerului Afacerilor Externe al U.R.S.S. la 8 august 1955.

După zece zile au fost emise la Bucureşti Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1781/18 august 1955 (privind înfiinţarea Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi”) şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1784/18 august 1955 (referitoare la numirea lui Sorin Firu în funcţia de preşedinte al consiliului de conducere al Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi”). Apropierea cronologică a evenimentelor de la Moscova şi Bucureşti nu ne surprinde deoarece membrii Prezidiului Comitetului Central al P.C.U.S. doreau ca cetăţenii sovietici (selecţionaţi pe criterii cunoscute doar de autorităţile de la Moscova) să viziteze în scop turistic ţările europene din lagărul comunist, iar hotărârea lor era considerată lege la Bucureşti, în acea perioadă. În actualul stadiu al cercetării se poate presupune faptul că autorităţile de la Bucureşti ştiau deja la 18 august 1955 despre implicarea întreprinderii „Inturist” în acele excursii. În România a fost necesară o societate similară pentru stabilirea şi menţinerea colaborării cu „Inturist” şi aceasta s-a numit Oficiul Naţional de Turism „Carpaţi” (O.N.T.).

Numele întreprinderii româneşti nu era nici pe departe o noutate în România. O societate cu acelaşi nume (însă fără cuvântul „Carpaţi”) a apărut la 4 ianuarie 1936 pe lângă Ministerul de Interne, când România era condusă de regele Carol al II-lea. Ulterior, aceasta s-a aflat sub tutela Ministerului Sănătăţii şi a fost considerată inspectorat balneo-climateric. În anul 1940 a urmat transferul la Ministerul Muncii, în cadrul Direcţiei Educaţiei Poporului şi O.N.T. era cunoscut sub denumirea de „Serviciul Turismului”.

Implicarea României în cel de-al doilea război mondial a condus la încetarea activităţii O.N.T. până la sfârşitul ostilităţilor de pe continentul european.

Statutul de ţară învinsă într-un război şi starea de ocupaţie instituită de Armata Roşie au afectat grav activitatea de turism în România după 9 mai 1945, iar ideile politicienilor comunişti, impuşi cu forţa la putere de autorităţile de la Moscova, au fost catastrofale. Toate societăţile de turism din România au fost desfiinţate în 1948 (inclusiv cea intitulată „Turing-Clubul României”, înfiinţată la 2 aprilie 1926), iar baza lor materială a fost preluată de statul român – care a încredinţat-o organizaţiei sindicale intitulate „Confederaţia Generală a Muncii” (8 martie 1949).

În presa vremii s-au publicat mai multe informaţii despre situaţia în care se afla activitatea turistică în România, în luna martie 1948. De exemplu, „după o ştire recentă, toate asociaţiile particulare de turism au fost desfiinţate, intenţionându-se concentrarea lor într-o asociaţie unică, destinată a colabora strâns cu O.N.T. […]

Din păcate, numai atât însă nu este suficient. Vor trebui, în primul rând, construite sau cumpărate case de găzduire. Când spunem asta, ne gândim nu numai la cabanele cocoţate în vârf de munte – care îşi au rolul lor, desigur – ci şi la unele vile sau hoteluri decent amenajate care, pe lângă autohtoni, să poată atrage turişti străini, cât mai mulţi turişti străini. Din banii lăsaţi de aceştia, ONT-ul ar putea, abia atunci, porni la realizări de anvergură (subl.n)”.

La rândul său, ziaristul Gr. Graur a redactat şi a publicat în aceeaşi lună un reportaj în care făcea comparaţii între staţiunile Karlovy Vary (Cehoslovacia) şi Olăneşti, astfel: „Pe când la Karlovy Vary, în afară de şoselele carosabile, există în jurul staţiunei nu mai puţin de 120 de kilometri de drumuri şi cărări bine îngrijite, cu bănci, cu adăposturi şi cu cabine pentru necesităţile trupeşti la fiecare 500-600 metri, la Olăneşti nu-i nimic din toate acestea.

La Karlovy Vary, fie că te îndrepţi spre nord, la vârful Aberg, fie spre sud-est la Stifterwarte, sau spre sud-vest la Veitsberg (ca să întrebuinţez numele vechi, necunoscându-le pe cele actuale), toate situate la câţiva kilometri de centrul oraşului şi la altitudini cu 4-500 metri mai mari, găseşti în toate direcţiile câte 3-4 drumuri diferite, bine îngrijite, fiecare prezentându-ţi alte privelişti, alte colţuri încântătoare.

La Olăneşti ai de asemenea dealuri frumoase în jurul staţiunii, dar accesul spre vârfurile lor este impracticabil. Acum 10-15 ani s-au făcut poteci, dar ele au rămas în părăsire. Foarte rar câte un vizitator se aventurează să le viziteze. Drumul de la Olăneşti la Călimăneşti, peste munţi, este o adevărată încântare. Dar câţi vizitatori ai unei staţiuni fac excursiuni în cealaltă, altfel decât cu maşina la Râmnicul Vâlcii şi de acolo pe şoseaua naţională la Călimăneşti? Doar câteva duzini pe an, pentru că nu există un drum cum se cade. Însuşi drumul de la gara R.-Vâlcea la Olăneşti, este o şosea hodorogită, care te face să regreţi că n-ai rămas acasă”.

Autorul reportajului a explicat faptul că în fiecare localitate balneo-climaterică românească funcţiona un oficiu de turism care „în afară de încasarea taxelor în timpul sezonului, el nu face nimic (subl.n.)”. Pentru a se obţine totuşi anumite câştiguri financiare suplimentare pentru statul român în vara anului 1948, Gr. Graur a propus ca oficiile menţionate „să îndepărteze bolovanii din drumul vizitatorilor, să ridice gunoaiele de pe maidane, să cureţe malurile şi chiar albiile râurilor din staţiuni, să facă poteci practicabile la punctele de interes turistic etc. […] Dincolo, de pildă la Mangalia, să se sece puţinele bălţi şi băltoace pentru a se stârpi malaria şi a se evita pe viitor crima (cuvântul nu-i prea tare) de a se chema oameni sănătoşi din ţară şi chiar din străinătate la băi de mare, pentru ca să plece acasă contaminaţi de malarie (subl.n.)”.

Precizăm că staţiunile balneo-climaterice existente în România la 18 aprilie 1948 şi deţinute de către statul român erau următoarele: Băile Herculane, Ocna Sibiului, Slănic Moldova, Moneasa Arad, Eforie Constanţa, Bazna, Lacu Sărat, Amara şi Slănic Prahova.

În staţiunile menţionate au ajuns, anual, sub 5000 de cetăţeni prin intermediul Asigurărilor Sociale (în perioada 1945-1947). Autorităţile de la Bucureşti erau conştiente de problemele grave care existau şi sperau ca în anul 1948 să crească până la 15.000 numărul de persoane asigurate care ajungeau în staţiunile balneo-climaterice din România.

Într-o situaţie extrem de dificilă se afla staţiunea Lacu Sărat, care a fost distrusă aproape complet în timpul primei conflagraţii mondiale. De aceea, în perioada interbelică, foarte puţini cetăţeni au ajuns în această staţiune – în marea lor majoritate fiind brăileni. În primăvara anului 1948, Ministerul Sănătăţii a preluat întreaga staţiune (pentru doi ani) şi a dat-o în custodia prefecturii judeţului Brăila, pentru ca autorităţile locale să se ocupe de refacerea drumurilor, aleilor, parcurilor, instalaţiilor de la băi, precum şi de electrificarea localităţii.

Conform documentelor descoperite până în prezent, reînfiinţarea O.N.T. la 18 august 1955 s-a făcut deoarece autorităţile de la Moscova (concret, întreprinderea „Inturist”) aveau nevoie urgent de un partener de negocieri în România. Nu cunoaştem încă cine anume a propus adăugarea cuvântului „Carpaţi” la numele întreprinderii româneşti, însă considerăm că suntem pe drumul cel bun şi vom putea să descoperim în curând noi informaţii despre iniţiativa sovietică şi despre obedienţa politicienilor de la Bucureşti faţă de liderii de la Moscova.

Subliniem toate aceste aspecte deoarece Gheorghe Gheorghiu-Dej a inclus în „Planul de stat al R.P.R. pe anul 1949”, expus la 27 decembrie 1948 în faţa membrilor Marii Adunări Naţionale, următoarea frază: „În cursul anului 1949 vor fi reorganizate staţiunile balneo-climaterice, pentru a fi folosite pe cât posibil pe toată durata anului în vederea ameliorării îngrijirii oamenilor muncii (subl.n.)”.

Şase ani mai târziu, acelaşi politician român a inclus în „Raportul de activitate al C.C. al P.M.R. la Congresul al II-lea al partidului”, pe care l-a prezentat la 23 decembrie 1955, o altă frază demagogică: „Astăzi clasa muncitoare beneficiază de concedii plătite, de case de odihnă, asigurări sociale, îngrijire medicală şi de un vast sistem de protecţie a muncii. În 1951-1955 2.000.000 de persoane – 1.500.000 de adulţi şi o jumătate de milion de copii – au fost trimişi, prin sindicate („Confederaţia Generală a Muncii”, care s-a transformat în Consiliul Central al Sindicatelor – nota P. Opriş), la odihnă şi cură în staţiunile balneo-climaterice, cheltuindu-se în acest scop 900.000.000 de lei. Pentru pensii s-au acordat în această perioadă peste 3,6 miliarde de lei; pentru ajutorul familial de stat – 374.000.000; în total, pentru asigurările sociale, s-au cheltuit aproape 6,5 miliarde de lei (subl.n.)”.

După cum se poate observa, discuţiile din luna august 1955 dintre reprezentanţii întreprinderii „Inturist” şi cei ai Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi” au fost omise complet de politicianul comunist român la Congresul al II-lea al P.M.R., deşi avea cunoştinţă despre acestea şi semnase două hotărâri în acest sens la 18 august 1955. De asemenea, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a îndrăznit să amintească despre desfiinţarea la 11 iunie 1948 a tuturor societăţilor de turism din România şi înfiinţarea în locul acestora a Asociaţiei „Turismul Popular”. Scopurile ideologico-propagandistice ale acelei asociaţii, constituită după modelul colectivist sovietic, erau de „a pune turismul în serviciul poporului” şi de a oferi „o armă în mâinile poporului”. Oficiul Naţional de Turism a continuat să funcţioneze până la 8 martie 1949, când toate atribuţiunile şi bunurile sale au fost preluate de către organizaţia sindicală „Confederaţia Generală a Muncii”, iar oficiul a fost desfiinţat.

Atitudinea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej poate să fie înţeleasă (nu şi acceptată) dacă ţinem cont de faptul că militarii Armatei Roşii continuau să fie prezenţi în număr foarte mare pe teritoriul României, iar rolul lor şi al tancurilor cu care se deplasau zilnic nu era unul turistic – de admirare a frumuseţilor naturale ale ţării pe care au invadat-o şi au ocupat-o în anul 1944. În altă ordine de idei, chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej a colaborat permanent cu autorităţile sovietice, împreună cu alţi politicieni români, pentru a impune şi a menţine ideologia marxist-leninistă la Bucureşti – cu toate consecinţele dezastruoase pentru naţiunea din care făcea parte şi pe care o conducea.

Deşi în presa vremii, apărută sub controlul autorităţilor comuniste de la Bucureşti, nu s-a menţionat nimic despre cele două hotărâri semnate la 18 august 1955 de Gheorghe Gheorghiu-Dej, referitoare la înfiinţarea Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi”, în următoarea zi a fost publicat în ziarul „Scânteia” un comunicat al agenţiei sovietice de presă TASS, care a avut următorul conţinut:

„MOSCOVA 18 (Agerpres). – TASS

Într-o convorbire cu un corespondent al revistei „Timpuri Noi”, V. Ankudinov, preşedintele conducerii societăţii „Inturist”, a vorbit despre măsurile adoptate în ultimul timp în vederea extinderii legăturilor de afaceri cu firmele şi organizaţiile turistice din alte ţări. Ca urmare a încheierii de contracte cu firme şi organizaţii străine, a arătat V. Ankudinov, Uniunea Sovietică va fi vizitată până la sfârşitul sezonului anului 1955 (noiembrie) de câteva mii de turişti din Statele Unite, Franţa, Anglia, Suedia, Polonia, Republica Democrată Germană şi Republica Federală Germană, Norvegia, Finlanda, Belgia şi din alte ţări. Totodată, societatea „Inturist” duce tratative cu birourile de voiaj din străinătate în vederea extinderii schimbului de turişti în anul 1956.

În încheierea convorbirii, V. Ankudinov a declarat: Slăbirea încordării internaţionale după conferinţa de la Geneva (18-23 iulie 1955 – nota P. Opriş) a creat condiţii favorabile pentru vizitarea U.R.S.S. de către turişti străini. Aceasta este una din formele extinderii legăturilor culturale şi de afaceri între Răsărit şi Apus”.

Tot la 19 august 1955, Alexei Alexeevici Epişev a sosit cu un avion sovietic pe aeroportul Băneasa, în calitate de nou ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Uniunii Sovietice în Republica Populară Română. În ziua următoare, acesta a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P. Române, dr. Petru Groza.

În paralel, autorităţile comuniste de la Bucureşti au anunţat, printre altele, faptul că „Vineri seara (19 august 1955 – nota P. Opriş) a sosit în Capitală un grup de 5 turişti suedezi care ne vor vizita ţara. Oaspeţii au fost întâmpinaţi de reprezentanţi ai Institutului romîn pentru relaţii culturale cu străinătatea (subl.n.)”. Totodată, „turiştii din Anglia care vizitează ţara noastră au fost sâmbătă dimineaţa (20 august 1955 – nota P. Opriş) oaspeţii colectiviştilor din Hărman (o localitate situată în prezent în judeţul Braşov – nota P. Opriş). Tot în cursul dimineţii, oaspeţii au vizitat S.M.T. Hărman (staţiunea de maşini agricole şi tractoare – nota P. Opriş). După-amiază, grupul de turişti a vizitat Poiana Stalin (actuala staţiune Poiana Braşov – nota P. Opriş)”.

Acestea au fost două dintre rezultatele obţinute în august 1955, în domeniul turismului internaţional, de autorităţile de la Bucureşti. Ele se mândreau cu faptul că au primit un grup de englezi şi cinci suedezi care au avut curajul să viziteze România – deşi cunoşteau că era un stat ocupat de trupele sovietice, condus de politicieni comunişti români sprijiniţi de Armata Roşie.

La 18 august 1955, Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi” a fost înfiinţat şi subordonat Ministerului Comerţului Exterior, exact aşa cum era întreprinderea „Inturist” în Uniunea Sovietică. Patru ani mai târziu, O.N.T. „Carpaţi” a devenit o instituţie economică lucrativă, cu o largă autonomie. În plus, pe lângă sarcinile pe care le avea pentru organizarea şi coordonarea activităţilor turistice ale României cu state şi cu organizaţii din străinătate, oficiul respectiv a preluat şi atribuţiunile de organizare a activităţii turistice pe plan intern (februarie 1959).

Informaţii despre debutul cooperării dintre întreprinderea „Inturist” şi Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi” pot fi găsite tot în presa din acea perioadă. Mai întâi, însă, era nevoie de anunţarea existenţei oficiului. Acel eveniment a avut loc la 7 septembrie 1955, prin publicarea pe prima pagină a ziarului „Scînteia” (central) a unui articol nesemnat şi intitulat „Înfiinţarea Oficiului naţional de turism «Carpaţi»”.

O săptămână mai târziu, agenţia română de presă „Agerpres” a dat publicităţii un comunicat în care preciza că O.N.T. organiza excursii în Uniunea Sovietică. Acestea urmau să se desfăşoare în lunile septembrie şi octombrie 1955, timp de 10 zile (din care patru erau alocate călătoriei cu trenul), „în cadrul unui schimb de turişti romîni şi sovietici, pe baza convenţiei încheiate cu Întreprinderea de turism „Inturist”-Moscova (subl.n.)”.

În prima zi de vizitare a Moscovei se efectua un tur general al oraşului cu autocarul. Pentru Expoziţia agricolă unională erau fixate două zile. Palatul Universităţii Lomonosov şi staţiile de metrou puteau să fie văzute în cea de-a patra zi a excursiei. Palatul Kremlin şi mausoleul Lenin-Stalin erau vizitate în penultima zi, iar Galeriile Tretiakov şi marile magazine din oraş în ultima zi a excursiei. Pentru toate aceste servicii, pentru cazare, întreţinere, masă la hoteluri şi pentru călătoria cu trenul, un cetăţean român trebuia să achite 2600 de lei, iar viza pentru călătorie era obţinută de O.N.T. pe baza buletinului de identitate al excursionistului.

La rândul lor, cetăţenii sovietici care soseau în România, în aceeaşi perioadă, aveau în program vizitarea capitalei ţării şi a împrejurimilor sale, a oraşului Braşov (Stalin, la acea dată) şi a câtorva staţiuni situate pe Valea Prahovei.

Deplasarea turiştilor români până la Moscova şi înapoi s-a realizat cu vagoane de dormit şi în acelaşi mod au ajuns la Bucureşti cetăţenii sovietici. Înscrierile pentru prima excursie organizată de O.N.T., care trebuia să înceapă pe 25 septembrie 1955, se puteau efectua chiar de la data publicării comunicatului agenţiei „Agerpres” (14 septembrie 1955). Deoarece nu au existat, probabil, cereri suficiente, aceasta a fost anulată.

Ulterior, autorităţile române au publicat în scop propagandistic, tot pe prima pagină a ziarului „Scînteia”, un scurt articol privind plecarea la Moscova a primilor 27 de turişti români, însoţit de o fotografie (Gara de Nord, 27 septembrie 1955, ora 09.40). Printre excursionişti erau inginerul reşiţean Nicolae Agachi, „Dan Ionescu – cercetător ştiinţific la un institut al Academiei R.P.R., V. Sandovici – medic, Alexandru Stan – electrician din Rm. Vîlcea, Istrate Ionescu – strungar, Nicolae Drăgan – inginer agronom”.

Primul grup de turişti sovietici, alcătuit din 43 de persoane care locuiau la Moscova, a sosit în Gara de Nord din Bucureşti în seara de 15 octombrie 1955. Ştirea agenţiei „Agerpres” a fost publicată a doua zi în ziarul „Scînteia”, tot pe prima pagină. Printre excursionişti s-au aflat „Alexandr Sevţov, arhitect, Galina Jarova, muncitoare într-o uzină de automobile, Konstantin Tarasov, aspirant în ştiinţe geografice, Zina Daskovskaia şi Alexandra Gherasimionka, cercetătoare ştiinţifice, medici, funcţionari, ziarişti etc.”.

La sfârşitul anului 1955, autorităţile de la Bucureşti au constatat că România a fost vizitată de mai puţin de 200 de turişti străini în acel an. Situaţia respectivă s-a îmbunătăţit vizibil în următorul an, când au ajuns în ţară aproximativ 5000 de excursionişti, proveniţi din 13 state (mai ales din cele comuniste).

Rezultatele financiare pozitive în turismul internaţional românesc nu au întârziat să apară. La 21 august 1957, Marcel Popescu l-a informat pe premierul Chivu Stoica despre faptul că O.N.T. „a reuşit să contracteze suplimentar – peste sarcinile sale de plan – un important număr de turişti, majorând în acest fel intrările de devize şi în acelaşi timp, îmbunătăţind cursul de revenire planificat”. Excedentul comercial în devize, pe care O.N.T. trebuia să îl obţină în 1957 (873.830 de ruble), a fost îndeplinit la 15 august 1957 şi ministrul Comerţului preconiza atingerea nivelului de 2,7 milioane de ruble la sfârşitul acelui an (cu intrări totale de devize de aproape 4 milioane de ruble).

În cazul operaţiunilor necomerciale ale O.N.T. „Carpaţi”, intrările de devize în acelaşi an urmau să fie „de ordinul a Rb. 1.400.000 – faţă de prevederile iniţiale de Rb. 877.500”.

Marcel Popescu a precizat în nota sa din 21 august 1957: „În total deci se vor realiza peste cifrele iniţial planificate intrări de devize de ordinul a mii rbl. 5.400”.

Având aceste rezultate financiare pozitive şi cunoscând estimările de creştere a activităţilor pe care O.N.T. „Carpaţi” urma să le organizeze în anul 1958, ministrul Comerţului a solicitat aprobarea lui Chivu Stoica pentru completarea parcului auto al societăţii cu „10 autocare Chausson, cu piesele şi accesoriile de schimb aferente” (600.000 ruble), precum şi achiziţionarea din străinătate de utilaj special pentru deservirea turiştilor străini care soseau în România în următorii ani (200.000 ruble) şi a unor utilaje pentru întreţinerea mijloacelor auto pe care O.N.T. „Carpaţi” le punea la dispoziţia turiştilor străini (100.000 ruble).Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro