Une histoire a l’americaine

Despre străbunicul meu, Stan Bădici, se povestea că umbla desculț vară sau iarnă și că avea tălpile atât de bătătorite încât se rupea ghimpele când călca pe el. N-avea carte, avea ceva pământ cam ca toți mârșănenii ( Mârșaniul era un sat de oameni liberi, unele păreri zic că ar fi fost înființat de o familie din preajma lul Mihai Viteazul, căpitani de-ai lui . Mârzeștii apar în cronica lui Neculce, dar am unele dubii legate de ipoteza asta, pentru că nu prea se susține nici etimologic și nici onomastic nu știu nici un Mârza prin sat. Totuși, profesorul meu de biologie din liceu, numindu-se Mârzan, cunoștea teoria asta, deci poate că ceva o fi adevărat. Arhiva primăriei a fost arsă de primul primar comunist „pentru că încep vremuri noi”, o fi avut și el niscai datorii la stat ca tot omul, deci prea multe nu mai putem afla) . În fine, nefiind moșia nimănui, și dealtfel având pământurile nisipoase – „Sahara Olteniei” mai scriu jurnaliștii în pană de metafore – fiecare avea ceva pământ. Străbunicul mai avea și niște grădini cu pruni și un cazan cu țuică, ceea ce făcea din el un om relativ înstărit. Gurile rele spun că uneori mai vindea și grâu de furat ( taica-meu, căruia îi plăcea să demitizeze lucrurile ca să nu ne ambalăm prea tare povestea asta, dar n-ar fi de mirare, epoca haiducilor nu se terminase de prea multă vreme în zonă); cert este că era gospodar. Prin anii ‘70 am găsit printre hârtii vechi o diplomă primită la un târg pentru „cel mai frumos porc” ; a stat multă vreme într-un dulap de-al bunicii, acum nu mai știu pe unde a ajuns după ce ea s-a dus și casa a trecut prin niște renovări.

Bunicului îi plăcea să cânte la vioară. Își lua vioara și fugea după lăutari să cânte împreună cu el (majoritatea celor de aici sunt povestiri de-ale bunică-mii, soția lui, cea cu care am copilărit). Devenise atât de celebru în sat, încât una din întrebările standard pe care le puneau toți cei care veneau la noi, aflând că am fost botezat cu numele lui era: „și cântă?” Eu nu prea cântam, dar nici Enrique nu e Julio…. Dar asta mai târziu.

Se zice că talentul lui pentru muzică a fost remarcat și că ar fi primit o invitație la o bursă în Italia pentru a continua studiile. Soarta a vrut să nu fie așa: când fratele cel mare, Gheorghe, a murit de dălac, „bâtu” Stan a pus piciorul în prag: tu rămâi în casă să conduci gospodăria.

Așa că bunicul n-a avut încotro și s-a înscris la școala de învățători.

Povestea zice că, într-o vară, fiind el împreună cu fratele lui ( student la Drept în București) acasă la cules cânepa, străbunicul i-a arătat unui localnic pe ambii cu mândrie:

„ Cel din baltă e învățător, cel de pe uscat e avocat” ; o vorbă rămasă în patrimoniul familiei, ca dovadă clară că un țăran analfabet intuia că învățătura e o formă perifrastică a diavolului însuși.

Bunicul a ajuns învățător, stră-unchiul a ajuns avocat ( o altă poveste de familie spune că străbunicul l-a încuiat în casă la „rebeliune” salvăndu-i probabil viața și cariera; după cum se știe mulți din studenții de la Drept simpatizau în vremea aia cu legionarii). „Unchiul Petre” avut o casă frumoasă în Craiova și a dus o viață conform statutului social până la venirea comuniștilor, când a fost exclus din barou.

Bunicul a luat în serios datoria de șef al casei, ca și pe cea de învățător. S-a raliat curentului de propășire a țărănimii care circula în epocă, înscriindu-se la țărăniști, a fost și viceprimar în timpul guvernării acestora ( după cum știți, primarii erau în epocă numiți). A cumpărat pământ, ceva pădure. A construit în curte niște „grajduri model” după cele mai noi idei din epocă, grajduri care aveau să fie distruse curând într-un incendiu. A învățat copiii să cânte la vioară, inclusiv pe tatăl meu. Culegea cântece, încă mai am prin pod niște caiete de muzică cu scrisul lui caligrafic. Visa să scrie cândva o monografie a satului.

Sora lui s-a căsătorit cu ceea ce s-ar numi acum un „întreprinzător local”. Nea Dreiu ( Andrei) Ștefănache avea atelier de fierărie, făcea căruțe și trăsuri și tot ce se mai cerea pe atunci ( căruțele de Mârșani erau un brand în epocă) . A avut 11 copii ( bunica comenta cu un zâmbet malițios: „unii zic că a făcut copii ca să nu angajeze ucenici”. Fuseseră de fapt 13, doi au murit la naștere) . Atelierul era mare, iar el era priceput – am apucat să îl cunosc, a murit prin anii ‘80 cred, atelierul fusese deja luat la CAP, dar reușiseră să încropească altul. Oameni de nădejde, înrudiți și cu uriașul Gogea Mitu.

Nu prea a avut noroc bunicul. Prima soție i-a murit după o naștere. Bunica a fost a doua soție, învățătoare din Apele Vii ( „nu mă mai lua nimeni dacă nu mă lua tactu’mare”, glumea ea uneori) Apoi a venit războiul, a ajuns, ca locotenent – fiind învățător a primit grad de ofițer – până la Odessa. S-a ales cu o rană și cu un picior mai scurt . Ăsta putem spune că a fost oarecum un noroc, după cum se va vedea.

Taica-meu îmi povestea cum împărțea fluturași cu PNȚ; cum era născut în ‘32 nu cred că ar fi avut când decât la alegerile din ‘46. Din păcate, nu a ieșit după ei, ci după armata sovietică.

În prima tentativă de cooperativizare, activistul le-ar fi zis „ faceți o cooperativă cum zicea Mihalache”. Bunicul n-a zis nu, era deschis la astfel de idei, numai că eram în perioada cotelor și grâul pentru sămânță n-a mai fost de ajuns și pentru cooperativa țărăniștilor…

O altă poveste le înfățișează pe bunică-mea și pe fiica vitregă plângând în curte. „-Veniră cotarii și ne luară tot” „-vioara o luară?” „-Nu” . „Ad-o încoace”.

Toate poveștile despre perioada de până în ‘56 îl înfățișează dealtfel aruncând ironii „peste gard” în vreme ce comuniștii îi iau tot ( până prin ‘80 am tot mers cu prinele la cazanul CAP-ului, care era de fapt al nostru).

În ‘56 când aproape părea că urgia a trecut, Dej face o mutare politică în urma căreia are nevoie de noi victime. Bunicul e arestat ( chiar așa scrie în document: „ a comentat favorabil evenimentele din Ungaria”) și nu se va mai întoarce viu de la Botoșani. Părinții mei îi vor aduce mai târziu oasele, îndrumați de un preot binevoitor spre locul înhumării. Aici intervine rana din război: după piciorul mai scurt au fost convinși că e el.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro