Tobosarul Epocii de Aur: Mostenirea rosverde a lui Adrian Paunescu

Adrian Paunescu a fost si este plans de toti cei care regreta frigul, foamea, cozile, supravegherea universala, domnia suspiciunii si a minciunii, infernul cotidian dintr-o Romanie jignita si umilita. Cand Ion Iliescu afirma ca Paunescu nu a fost un poet de curte al dictaturii lui Ceausescu, el comite o frauda istorica. O face cu buna (adica rea) stiinta. Ca fost secretar al CC al PCR insarciant cu propaganda, Ion Iliescu stie perfect ca Paunescu a fost un ultra-zelos constructor al cultului familiei Ceausescu, ca s-a prosternat fara jena in fata „geniului Carpatilor”. Cine va rasfoi „Antologia rusinii” de Virgil Ierunca va gasi probe irefutabile ale degradarii intelectuale si morale a lui Adrian Paunescu. Au aparut pe forumuri sute, poate mii de versuri scris de Paunescu intru gloria „eroului intre eroii neamului”. Nu erau tributuri conjuncturale, ci fibra insa si a poeziei paunesciene de dupa 1972-73. A fost oracolul, profetul, pontifex maximus al cultului personalitatii.

Cand Victor Ponta a cerut sa se instituie doliu national pentru apologetul comunismului dinastic, el ii jignea pe revolutionarii din 1989, pe minerii grevisti din Valea Jiului din august 1977, pe protestatarii de la Brasov din 1989, pe toti cei care au suferit din cauza regimului comunist. Au aparut cateva articole exceptionale despre mistificarile mediatice macabre din weekend. Este limpede ca s-a incercat de fapt reabilitarea discursului revansard, a retoricii unei restauratii comunisto-fascizante. Adrian Paunescu nu a fost nici rosu, nici verde, a fost roşverde, ca si comunismul ceausist pe cale l-a servit cu unic, neconditionat devotament. Miercuri si joi, in EvZ, apare articolul meu despre tobosarul „Epocii de Aur”. Ca si „tobosarul timpurilor noi”, stalinistul Mihai Beniuc, pe care l-a admirat, Paunescu a fost un artist inregimentat in favoarea totalitarismului, a pretins ca iubeste libertatea, insa i-a sustinut zelos si adeseori pervers pe inamicii ei. A facut-o voluntar, sugrumandu-si de bunavoie talentul, demnitatea si onoarea.

Criticul Paul Cernat avea dreptate sa scrie in studiul sau „Imblanzitorul Romaniei Socialiste” din volumul colectiv scris impreuna cu Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir, „Explorari in comunismul romanesc” (I) aparut la editura Polirom in 2004:

„Nici o istorie institutionala a Romaniei Epocii Ceausescu nu poate face

abstractie de personalitatea masiva si acaparatoare a lui Adrian

Paunescu, fie si pentru faptul ca, pe durata existentei Cenaclului

Flacara (si mai ales intre 1976 si 1985, cand cenaclul a intrat sub

umbrela Festivalului National „Cantarea Romaniei” ) poetul a fost, de

facto, al patrulea om in stat ca influenta publica, dupa cuplul

prezidential si mezinul lor Nicu. Reprofilat ulterior ca portavoce a

„orfanilor tranzitiei”, prezent in miezul tuturor evenimentelor „

majore” spre a le versifica, jurnalistic, in nasfarsite poeme-lamento

sau vaticinare puse pe muzica folk, Paunescu se afla, de fapt, in

cautarea monopolului poetic pierdut. … O nevoie expansionista si

totalitara de a fi permanent in centrul atentiei, venita, probabil, si

din nevoia vitala de a-si conjura spaima de efemeritate… (op. cit., p.

241). Cutie de rezonanta a complexelor, resentimentelor si orgoliilor

locale, poet comunitar etatizat, Paunescu este produsul paranoic al

imposturii unui sistem autoritarist si discretionar pe care l-a

sustinut, insuflandu-i, pana la urma, autenticitate si credibilitate

populara. (ibidem, 242).”

Studiul demitizant al lui Paul Cernat ar trebui sa fie citit de toti cei care, in aceste zile, s-au grabit sa-l proclame pe Paunescu drept egalul lui Eminescu si au contestat importanta (nefasta, fireste) a textelor sale delirant-encomiastice. Pe directia luciditatii analitice, iata un fragment din excel”Iar dacă această neomistică ar fi avut măcar un sens pozitiv, eliberator, Păunescu ar fi meritat poate elogii. Dar ea a ţintit la înrobirea minţilor celor tineri, la dogmatizare şi autosuficienţă naţionalistă şi şovină. S-a spus că Păunescu a fost un mare patriot român. Fals. Nu e patriot acela care, cu ştiinţă, face rău ţării sale, iar Păunescu ştia desigur despre ruinarea României practicată de regimul Ceauşescu, ştia de Securitate, ştia de înjosirea culturii, a ştiinţei autentice, ştia de distrugerea bisericilor şi a satelor, de controalele ginecologice forţate. Iar adulaţia disgraţioasă practicată de el pentru Ceauşescu şi „spălarea pe creier“ a tinerilor, obţinută prin muzică folk, poezie şi urlete la ceremoniile Cenaclului Flacăra erau răspunsul său de mistagog obsedat de putere la toate aceste nefericiri ale ţării sale, căreia nu i-ar fi putut face mai mult rău nici dacă ar fi urât-o.

Şi când te gândeşti că azi unii îl mai şi consideră un fel de dizident! Nu e patriot, de asemenea, omul care, după 1989, a continuat să laude „realizările“ unui regim care a sfârşit prin a-şi împuşca propriul popor. El, care a militat în partidul naţional-comunist al unui fost prim-ministru al lui Ceauşescu, a arătat că nu a învăţat nimic.

Dar nici noi (mulţi dintre noi) nu dăm impresia de a fi învăţat ceva. Privim pasivi, anesteziaţi, dezgustaţi la televiziuni, ascultăm muţi elogiile deşănţate ale comilitonilor lui Păunescu, ale unor politicieni interesaţi de puncte în sondaje, ale celor cândva „spălaţi pe creier“, ale naivilor care confundă poezia cu versificaţia. Neglijăm să ne opunem prin cuvântul nostru şi prin memoria noastră. În ce punct al laşităţii generale am ajuns, dacă, la numai cinci ani de la rostirea Raportului Tismăneanu în Parlamentul României, în care Păunescu era nominalizat printre susţinătorii declaraţi ai regimului „criminal şi ilegitim“, nu ne strigăm public indignarea împotriva expunerii acestui catafalc, fie şi pentru câ­teva ore, la Ateneul Român? Cum de nu protestăm împotriva înmormântării acestui suprem manipulator de mase între Eminescu şi Nichita Stănescu? Da, am ajuns iarăşi complici tăcuţi cu Răul, aşa cum ne-a văzut Herta Müller. Da, am rămas în continuare „un popor vegetal“, aşa cum ne-a descris Ana Blandiana. Numai că, spre ruşinea noastră, azi nici măcar frica de represalii de pe timpuri nu o mai avem drept alibi…

Comenteaza pe Contributors.ro