Fratii gemeni: Despre fascism si comunism
Discutiile despre anticomunism si antifascism sunt mai actuale decat oricand, si nu doar in Romania. Aici insa lucrurile sunt poate mai complicate, intrucat in ultimele sale decenii de existenta comunismul s-a ingemanat cu un fascism atent camuflat, insa nu mai putin real. Sigur, la televiziune se dadea filmul propagandistic al lui Eugen Mandric, „Impotriva intunericului verde”, Manole Marcus regiza „Actorul si salbaticii” (pe un scenariu al romancierului ideolog Titus Popovici, membru al CC al PCR si dacolatru cu voie de la partid), Institutul de Studii Istorice si Social-Politice de pe langa CC al PCR scotea volume despre fascismul contemporan. Dar exact la acel institut se formase o pepiniera de admiratori ai lui Iosif Constantin Dragan care, luptand, spuneau ei, impotriva cominternismului plasmuiau o ideologie nu mai putin intoleranta decat stalinismul de trista memorie. Un bombastic nationalism instrumentalizat, desfigurat si manipulativ era pus in miscare spre a justifica excesele cele mai naucitoare ale cultului „Conducatorului” care, vorba lui Adrian Paunescu, „stia ca sufletele noastre nu-s niste vami pustii”.
In acelasi timp, ideologia oficiala incorpora subreptice dar consecvent teme, motive, fobii si obsesii ale extremei drepte, se constituia intr-un sincretism sui generis pe care l-am numit barocul stalino-fascist. Aceste lucruri au fost notate de Monica Lovinescu inca din anii 70. Atacurile furibunde ale gruparii E. Barbu-C. V. Tudor-Artur Silvestri-M. Ungheanu impotriva cartilor Ilenei Vrancea proveneau tocmai din alergia factiunii xenofobe din lumea scriitorilor in raport cu o serie de analize care demonstrau convertirea comunismului in fascism. Mai mult, miza era recuperarea unei linii de gandire din anii interbelici care se opunea in chip egal celor doua totalitarisme.
De fapt, era vorba de conexiuni si afinitati mai vechi intre comunism si fascism. Miscari transformiste, obsedate de necesitatea a de indeplini „imperativul epocii” (ori, altfel spus, „porunca vremii”), ambele formule revolutionare detestau valorile burghez-liberale, traditia Ratiunii in sensul ei pro-european, deschis, critic. Comunistii si fascistii erau orbiti de chemarea apocaliptica a unei rupturi absolute cu veche ordine. Demonismul nihilist facea parte din codul genetic al ambelor miscari. De aici si atacurile impotriva junismismului si lovinescianismului, anti-parlamentarismul visceral si anti-intelectualismul lor frenetic. Pentru Monica Lovinescu aceste lucruri erau limpezi, cum limpezi erau ele si pentru un N. Manolescu, Mircea Zaciu, E. Negrici si alti exponenti ai directiei rationalist-moderniste din Uniunea Scriitorilor.
Dictatura pornise pe o cale pe care o descria foarte precis Norman Manea in volumul sau „Plicuri si portrete” (Polirom, 2004): „Regimul evolua spre o otravita tocanita national-socialista, in premisa bizantina”. Trecutul stalinist era repudiat doar in masura in care putea fi denuntat ca „opera veneticilor”. Monica Lovinescu a explorat ceea ce ea numea „inmanuncherea dintre fascism si comunism” in numeroase texte de dinainte si de dupa 1989. Multe dintre aceste eseuri pot fi citite in antologia pe care am alcatuit-o din opera Monicai Lovinescu, intitulata „Etica neuitarii” (Humanitas, 2008). Cand o cita pe Jeanne Hersch, discipola lui Karl Jaspers, ea accentua faptul ca fascismul continea indelebile propensiuni de stanga, ca nu putea fi automat clasificat ca fiind de dreapta, ca era vorba de o miscare revolutionara, nu de una „reactionara” cum afirmau comunistii. Atunci cand pleda pentru o focalizare pe analiza ultimelor patru decenii si jumatate, ganditoarea nu intelegea o diminuare a intensitatii critice la adresa fascismului.
Defascizarea nu putea, nu poate fi separata, de decomunizare (si invers). Dar ar fi o eroare istorica, sociologica si psihologica sa uitam ca vreme de 45 de ani Romania a suferit efectele modelului comunist de impunere a utopiei colectiviste. Rana este departe de a se fi inchis, cum deschisa ramane si rana Holocaustului. Anticomunismul nu este o ideologie omogena, cum nu este nici antifascismul. Important este sa vedem legitimitatea anticomunismului liberal care, asemeni anifascismului liberal, este fundamentul vital al unei democratii care recuza si refuza amnezia. Stiu, exista unii care s-au plictisit, au obosit, privesc anticomunismul ca pe un capriciu, un moft, ori chiar mai grav, o „sinecura”. Se poarta astazi, intre junii si mai putin junii neo-stangisti, anti-anticomunismul. Nu despre ei este vorba aici, ci despr cei care vor sa trateze aceste lucruri cu indispensabila gravitate, deci cei care nu abandoneaza, ci dimpotriva cultiva imperativul solidaritatii anamnestice, al empatiei pentru victime. Om intr-adevar anti-totalitar, nu doar post-totalitar, Andrei Plesu a scris in „Adevarul” din 19 ianuarie 2011 un articol de o luminoasa deschidere etica despre aceste teme si pagubitoarele neintelegeri ce se nasc adeseori in jurul lor.
INTERVIURILE HotNews.ro