Ucraina – Gaza: un singur război, mai multe fronturi

Există oare vreo legătură între războaiele din Ucraina şi Gaza? În caz afirmativ, care ar fi aceasta? De ce cele două războaie se desfăşoară simultan şi nu apar semne că se merge în direcţia dezescaladării? Vom încerca să răspundem la aceste întrebări, deşi la ora actuală nu sunt disponibile toate datele  care să permită o privire de ansamblu.

Dacă această întrebare ar fi fost pusă imediat după începerea ofensivei israeliene în Gaza ca urmare a atacurilor teroriste din 7 octombrie, răspunsul ar fi fost mai simplu: războiul din Ucraina este un război de uzură, iar războiul din Gaza părea a fi unul de manevră care ar fi urmat să se încheie în scurt timp. La început şi războiul din Ucraina părea a fi unul de manevră dar în prezent, la 2 ani si jumătate de la izbucnirea sa, în mod categoric avem de-a face cu un război de uzură. În acest moment, atât războiul din Ucraina, cât şi cel din Gaza, sunt războaie de uzură. Acest fapt se datorează diferenţelor ireconciliabile între părţile implicate, ceea ce duce la prelungirea sine die a ostilităţilor. Dacă se face o paralelă la nivel de ordine politică internă, apar şi mai multe asemănări. Războiul din Ucraina reprezintă o modalitate de legitimare a regimului autoritar al lui Vladimir Putin, orice contestare fiind imposibilă în timpul conflictului. La fel este şi situaţia din Ucraina: Volodimir Zelenski nu are rival atâta vreme cât războiul este în desfăşurare, iar amânarea sine die a alegerilor de la începutul anului 2024 a fost acceptată pe scară largă de societatea ucraineană. Surprinzător sau nu, în Israel este aceeaşi situaţie: un guvern de unitate naţională din care însă mai mulţi membri marcanţi şi-au dat demisia dar care rezistă, motivul invocat fiind desfăşurarea războiului. Beniamin Netanyahu s-a asigurat de prezenţa sa la putere, în ciuda protestelor în stradă sau a contestării din partea adversarilor politici. De partea cealaltă, Hamas a avut până de curând o conducere politică situată în afara Gaza – Ismael Haniyeh -, până când acesta a fost asasinat la Teheran. Imediat după dispariţia sa, Hamas a ales o altă conducere, în persoana lui Yahya Sinwar care se află în Gaza şi care era liderul de facto al grupării. Nu a fost nevoie de timp pentru a genera dezbateri sau a organiza alegeri: este război şi este nevoie de o conducere legitimă. Prin urmare, toţi cei patru actori majori ai celor două războaie  – Ucraina, Federaţia Rusă, Israel şi Hamas – sunt conduşi de lideri a căror legitimitate nu este contestată pe plan intern şi care privesc conflictele în desfâşurare ca pe o sursă a întăririi puterii lor. Nu putem compara desigur democraţia din Israel şi chiar pe cea din Ucraina cu modul autoritar de conducere al Federaţiei Ruse sau al Hamas dar nu putem să nu observăm această asemănare care face paralela Ucraina – Gaza deosebit de relevantă.

Ceea ce se discută mai puţin este gradul de întrepătrundere a celor două războaie, chiar dacă este vorba de conflicte aflate în desfăşurare la mii de kilometri distanţă. Federaţia Rusă consideră de foarte multă vreme că problemele sale de securitate în partea vestică trebuie tratate omogen, de la Marea Baltică la Marea Mediterană, iar continentul african este un apendice care poate asigura o mai bună dominaţie a acestui “arc de securitate”. Nu întâmplător, anexarea Crimeii în 2014 a fost urmată de intervenţia în Siria. În viziunea lui Putin, ambele acte au marcat revenirea Federaţiei Ruse la statutul de super-putere, atât în Europa, cât şi în Orientul Mijlociu. Invadarea Crimeii în 2014 a fost inspirată de felul în care Statul Islamic cucerise Raqqa în septembrie 2013 – cu doar 4 luni mai devreme. Faptul că tacticile Statului Islamic au fost o sursă de inspiraţie pentru Federaţia Rusă nu este o simplă speculaţie, ci este dovedit prin mărturii şi documente. În 2015 Federaţia Rusă a jucat cartea escaladării în Donbas pentru a arăta că orice dezescaladare este în puterea sa şi nu a unor terţi. Toate iniţiativele de escaladare din Donbas au avut loc simultan cu iniţiative identice în Siria – pentru ca Putin să se prezinte drept actorul indispensabil al unei păci durabile în Ucraina şi în Orientul Mijlociu. Atât în Donbas, cât şi în Siria, Federaţia Rusă a beneficiat de sprijnul tacit sau implicit al Iranului. Relaţia Federaţia Rusă – Iran a fost consolidată constant ulterior de cele două războaie, din Ucraina şi Gaza.

Mai mult, după începerea războiului din Gaza, Putin a primit o delegaţie a Hamas la Moscova, afirmând că noul conflict este un “cadou”. Putin avea dreptate – opinia publică occidentală avea să se concentreze mai mult pe Gaza, iar necesităţile militare ale Ucrainei aveau să fie puse pe picior de egalitate cu cele ale Israelului. Federaţia Rusă a devenit astfel principalul beneficiar al războiului din Gaza. În plus, pe planul propagandei, Federaţia Rusă a reactivat setimentele anti-coloniale din Occident dar şi antisemitismul, ceea ce a făcut ca războiul din Ucraina să nu mai beneficieze de atenţia cuvenită.

Din moment ce Federaţia Rusă a beneficiat de pe urma izbucnirii războiului din Gaza, întrebarea firească este dacă a contribuit la declanşarea acestuia. În acest punct avem mai multe întrebări şi mai puţine răspunsuri. Într-un interviu recent acordat cu ocazia vizitei în România, Garry Kasparov susţine existenţa unei asemenea legături. Principalul său argument este că organizaţiile palestiniene au beneficiat, încă de la formarea lor în 1964, de sprijinul KGB care dorea o implicare mai amplă a URSS în Orientul Mijlociu pentru a contracara influenţa SUA şi a Israelului în regiune. Aceste legături s-au păstrat – ceea ce explică şi contactele dese între Hamas şi conducerea de la Kremlin din ultimii ani. Dincolo de latura politică, mai există şi altceva? Se pare că da, afirmă Kasparov, considerând că reţeaua de tuneluri din Gaza nu este realizată de Hamas, ci de ingineri cu experienţă în construirea metroului, din Federaţia Rusă. Nu există până în prezent dovezi concrete în acest sens dar dă de gândit cum a fost posibilă construirea unei reţele atât de vaste de tuneluri care rezistă şi în prezent, la peste 10 luni de la declanşarea intervenţiei IDF în Gaza. Un alt aspect adus în discuţie de Kasparov este sprijinit de fapte care au putut fi documentate: hackerii ruşi au lansat un atac asupra infrastructurii critice israeliene cu câteva zile înainte de 7 octombrie.

Folosirea tunelurilor subterane în Gaza şi în Ucraina poate fi o sursă pentru o altă paralelă între cele două războaie. Ucraina a folosit tuneluri pentru a rezista la Mariupol, o infrastructură dezvoltată în timpul Uniunii Sovietice. La rândul ei, Federaţia Rusă a folosit o reţea vastă subterană pentru a cuceri Avdiivka, iar Soledar pare a fi fost capturat în 2023 într-un mod similar. Ucraina posedă faciltăţi de producţie militară aflate în subteran – tot o moştenire a obsesiei sovietice legată de un posibil atac militar devastator al NATO, faţă de care se poate rezista doar în subteran, după înfrângerea iminentă pe câmpul de luptă. Oare această obsesie militară pentru subteran să fi fost sursă de inspiraţie şi pentru Gaza? Sunt mai multe argumente în favoarea acestei ipoteze decât împotriva ei.

Are Kasparov dreptate? Hamas a acţionat la 7 octombrie cu ajutor din Federaţia Rusă? Nu avem foarte multe date pentru a oferi un răspuns dar analiştii militari au remarcat faptul că Brigăzile Al-Qassam au efectuat o operaţiune complexă pentru a penetra teritoriul Israelului şi a anihila răspunsul din partea spionajului militar israelian. NATO a teoretizat strategia SOSRA (supress = suprimă, obscure = întunecă, secure = securizează, reduce = reduce, assault = asaltează). O asemenea strategie este concepută şi aplicată de NATO dar este cunoscută de Federaţia Rusă. Foarte probabil, Brigăzile Al-Qassam au fost instruite în SOSRA – iar iniţierea nu putea fi făcută decât de un stat membru NATO (total exclus) sau de Federaţia Rusă. Atacul asupra Israelului a fost executat simultan pe uscat, din aer şi maritim, prin folosirea de metode neconvenţionale şi a avut o precizire uimitoare. Cine a gândit acest atac rămâne o întrebare legitimă. Nu este exclus ca Sinwar să fie un geniu al strategiei dar nu avem probe în acest sens. Cert este că un asemenea atac are nevoie de coordonare venită din partea cuiva care a mai executat astfel de operaţiuni combinate, cu mult peste ceea ce Hamas sau Hezbollah efectuaseră până la fatidica dată de 7 octombrie.

De cealaltă parte, Ucraina a început să aplice aceeaşi strategie a Federaţiei Ruse: de la Marea Baltică până la Marea Mediterană, acolo unde există interese ruse, ele trebuie atacate deoarece confruntarea militară nu se duce doar pe teritoriul Ucrainei sau al Federaţiei Ruse. Cheia de boltă a strategiei ucrainene actuale este că forţele militare ruse trebuie anihilate oriunde se află – în Ucraina, în Federaţia Rusă, în Siria sau în Africa. Această strategie, gândită de Kirilo Budanov, şeful spionajului militar ucrainean, a fost aplicată prima dată chiar de el însuşi, trimis de multe ori în misiuni în Crimeea ocupată după 2014 pentru a anihila activitatea FSB. Treptat, Ucraina a realizat la nivelul conducerii militare şi politice că Federaţiei Ruse i se poate opune doar o strategie similară – teatrul de război este mult mai vast decât se vede din afară. Budanov declara în martie 2024 într-un interviu acordat Washington Post “efectuăm operaţiuni cu scopul de a reduce capacitatea miltară rusă oriunde este posibil în lume”.

În 2023 s-a discutat destul de intens despre iniţiativa Ucrainei de a ataca forţele ruse în Siria, cu ajutorul unui ajutor clandestin din partea kurzilor. Obiectivul acestei operaţiuni era de a muta trupe ruse din Ucraina în Siria. Informaţia a apărut printr-un document top secret al SUA scurs în presă – mai mult ca sigur intenţionat, pentru a zădărnici intenţia Ucrainei de a avea iniţiative proprii în Orientul Mijlociu. Nu este nici acum clar dacă acea operaţiune a început şi nici cum s-a încheiat  – dacă a început. Acelaşi document făcea referire la intenţia Ucrainei de a antrena reprezentanţi ai opoziţiei din Siria, Forţele Democratice Siriene, în utilizarea dronelor pentru a ataca ţinte ruse. Nici acest aspect nu este pe deplin elucidat, cert este că până acum regimul de la Damasc nu a raportat asemenea atacuri. Federaţia Rusă deţine un avanpost militar important în Siria, prin baza de la Tartus şi pierderea sa ar cântări foarte mult în echilibrul general al poziţionării forţelor sale armate.

Spre deosebire de 2023, când probabil că intenţia Ucrainei de a se implica în Siria era în stadiul incipient, în 2024 colaborarea între unitatea condusă de Budanov şi rebelii sirieni a evoluat, aşa cum a dezvăluit Kyiv Post, ducând la atacuri directe asupra forţelor ruse staţionate în apropiere de Înălţimile Golan, ocupate de Israel în 1967. Arnata rusă a instalat 10 posturi de observaţie de-a lungul frontierei între Siria şi Înălţimile Golan. Aceste posturi au fost şi sunt vizate de forţele ucrainene. Ele sunt expresia colaborării între Siria, Federaţia Rusă şi Iran. Iranul are astfel acces la intenţiile Israelului, înainte ca acesta să lanseze un atac aerian asupra teritoriului său, iar Federaţia Rusă poate observa muniţia folosită de Israel în Siria. Motivul? Acelaşi tip de muniţie este oferită de aliaţii occidentali şi Ucrainei. Maurizio Molinari are meritul de a fi făcut cel dintâi această paralelă care  a devenit o cheie de înţelegere a interdependenţei dintre cele două războaie, din Ucraina şi Gaza. A devenit vital pentru Ucraina ca Federaţia Rusă să nu aibă acces la acest gen de informaţie, în timp ce a devenit la fel de vital pentru Federaţia Rusă să-şi intensifice colaborarea cu Iranul şi Siria la graniţa cu Israelul.

Israelul a manifestat de la începutul războiului din Ucraina o atitudine destul de ambiguă, având pe teritoriul său o importantă comunitate evreiască de origine rusă. Atunci când Ucraina a cerut Israelului sistemul Iron Dome, Israelul a fost ezitant, pe motiv că nu doreşte ca eventuale componente ale acestui sistem să intre în posesia forţelor armate ruse. Dupâ începutul războiului din Gaza şi situarea Federaţiei Ruse de partea Hamas, precum şi debutul operaţiunilor de tip război hibrid în Occident prin sprijin acordat cauzei palestiniene şi declanşarea unor acte de antisemitism prin persoane aflate în solda Kremlinului, atitudinea Israelului faţă de Ucraina s-a schimbat dar nu decisiv: Ucraina este competitor direct în ceea ce priveşte ajutorul militar occidental. Totuşi, Israelul a ajutat discret Ucraina, în măsura în care acest ajutor i-a fost sieşi profitabil. Imediat după 7 octombrie, Israel a început să atace ţinte iraniene în Siria, ori de câte ori Iranul intenţiona să ofere partenerilor săi din Hezbollah muniţie cu ajutorul regimului de la Damasc. Iranul deţine capacităţi de produce a dronelor Shahed pe teritoriul Siriei. La câteva zile de la 7 octombrie, aviaţia israeliană a distrus o parte din aceste faciltăţi, pentru a se proteja pe sine dar aducând astfel un ajutor nepreţuit şi Ucrainei, victimă a atacurilor cu aceste drone iraniene. Ulterior nu au mai apărut iuformaţii în această direcţie. A anihilat total Israelul aceste capacităţi de producţie? A intervenit Federaţia Rusă pentru ca Israelul să nu se mai atingă de aceste capacităţi de producţie, oferind la schimb informaţii despre Hamas sau/şi Hezbollah? Nu se pot face decât speculaţii deocamdată în această direcţie dar cert este că acest subiect a dispărut brusc de pe radarul media, la fel de brusc cum a apărut. Întregul episod este relevant pentru întrepătrunderile dintre cele două războaie, iar informaţiile în această direcţie, chiar şi limitate, confirmă că ele nu pot fi tratate în niciun caz separat.

Ironia istoriei este că pe data de 13 aprile, atunci când Iranul a atacat Israelul, printre altele şi cu drone Shahed, acelaşi tip de drone erau folosite de Federaţia Rusă pentru a ataca Kyiv. Nu pare a fi fost o întâmplare – Federaţia Rusă a arătat că poate acţiona “în umbra” sau mai exact “sub radarul” conflictelor din Orientul Mijlociu.  

Ce s-a întâmplat după 7 octombrie este foarte relevant din perspectiva conexiunilor între războiale din Ucraina şi din Gaza. Hamas este parte a unei vaste reţele de proxy dezvoltată de Iran în regiune, alături de Hezbollah şi rebelii Houthi. Încă din data de 7 octombrie, toţi aceşti proxy au acţionat simultan, aparent fără o coordonare. Hezbollah a atacat Israelul din Liban, Houthi din Yemen, Hamas din Gaza. A avut loc ceea ce în literatura de specialitate se numeşte “escaladare orizontală”, Surprinzător sau nu, Ucraina a început să aplice, începând cu toamna anului 2023, aceeaşi strategie a “escaladării orizontale”, intensificând operaţiunile din Africa sau Siria împotriva Federaţiei Ruse, aparent fără o coordonare cu felul în care evoluează războiul din Ucraina. În mod categoric, comandanţii militari ucraineni urmăresc ce se întâmplă în Gaza şi preiau tactici din toate taberele implicate. Incursiunea în regiunea rusă Kursk, începută la 6 august, urmează – deşi această conexiune nu a fost făcută până acum, cu toate că este evidentă – unui incident în care rebelii tuaregi, cu sprijin  ucrainean, au înfruntat cu succes la sfărşitul lunii iulie forţele paramilitare ruse (Africa Corps, fost Grupul Wagner) care oferă sprijin juntei militare de la Bamako. În Mali, Federaţia Rusă şi Ucraina s-au confruntat pentru prima oară prin proxy – rebelii tuaregi vs. Africa Corps.

Conexiunile dintre cele două războaie nu se rezumă doar la elemente de strategie militară. Războiul din Ucraina are în comun cu războiul din Gaza faptul că elementul central în dispută este suveranitatea asupra unor teritorii. Un alt punct comun este implicarea Iranului. În ambele cazuri, ONU este paralizată de exercitarea dreptului de veto în Consiliul de Securitate.În ambele cazuri, reţelele globale de distribuţie a gazelor au avut de suferit: prima oară în cadrul relaţiei dintre ţările occidentale şi Federaţia Rusă, apoi prin intrevenţia rebelilor Houthi în Marea Roşie care a afectat transportul gazului lichefiat. În ambele cazuri, China s-a erijat în rolul de mediator: a propus un plan de pace în cazul Ucrainei, a chemat la Beijing pentru un acord toate facţiunile palestiniene. De asemenea, în ambele cazuri ţările din Golf doresc să se implice pentru găsirea unei soluţii – în special Qatar. Însă cel mai important efect al acţiunii în paralel al celor două războaie este extinderea sprijinului SUA în materie de securitate pentru Israel şi Ucraina – la care se alătură şi Taiwan. Pentru prima oară s-a realizat la Washington că există o alianţă strânsă Federaţia Rusă – Iran – Coreea de Nord care acţionează concret împotriva intereselor occidentale, mai ales americane, în orice parte a lumii, Drept rezultat, Ucraina, Israel şi Taiwan au fost tratate la pachet în ceea de priveşte asistenţa militară aprobată de Congresul SUA. Va rămăne această abordare valabilă şi după alegerile prezidenţiale din toamna acestui an? Deoacmadtă nu putem decât specula pe acest subiect.

Din moment ce Federaţia Rusă a început să acţioneze fără scrupule împotriva Israelului, iar taberele pro şi contra Israel s-au radicalizat, Ucraina s-a trezit într-o situaţie pe care nu a anticipase: apropierea de Israel a prezentat unele avantaje dar şi foarte multe dezavantaje, din moment ce ţările din Sudul Global au început să se îndepărteze de Kyiv. Odată cu blocarea exporturilor ucrainene de grâu prin Marea Neagră, Ucraina reuşise cumva să câştige simpatia unor ţări în curs de dezvoltare, beneficiare ale acestor exporturi. După 7 octombrie, aceste legături au căpătat o altă dimensiune. India a început să întărească relaţia cu Federaţia Rusă, mai ales odată cu vizita premierului Modi la Moscova din 9 iulie 2024. În noiembrie va avea loc summit-ul G20 în Brazilia, iar preşedintele Lula nu l-a invitat pe preşedintele Zelenski, Putin în schimb este invitat. Turcia a devenit foarte vocală împotriva Israelului, ceea ce este în interesul Federaţiei Ruse şi în dezavantajul Ucrainei. Izbucnirea războiului din Gaza a făcut ca Iranul să devină un partener şi mai important pe plan militar al Federaţiei Ruse. Astfel, BRICS s-a îndepărtat de Ucraina odată cu începutul războiului din Gaza. Ucraina a realizat acest aspect şi a început să desfăşoare o amplă ofensivă diplomatică în aceste ţări. Conducerea de la Kyiv a realizat că în războiul împotriva Federaţiei Ruse nu este suficient să ai uşa deschisă permanent la Bruxelles şi întredeschisă la Washington, este nevoie şi de sensibilizarea unor ţări care au fost tradiţional pe orbita Uniunii Sovietice şi continuă lupta anti-colonială prin a fi pe orbita Federaţiei Ruse. – Citeste continuarea articolului pe Contributors.ro