Am fost într-un tur al Casei Poporului pentru străini ca să văd ce se spune despre Ceaușescu

​E vară și Bucureștiul s-a umplut de turiști străini. Îi vezi pentru tot, în Centrul Vechi, la terase și baruri, sau în grupuri organizate în fața Palatului Parlamentului. Când vine vorba de obiective turistice, fosta Casă a Poporului a lui Ceaușescu este în capul listei, cu aproximativ 200 de mii de turiști în fiecare an. Vrei-nu vrei, Palatul Parlamentului este locul unde străinii care vin în România își iau cele mai relevante informații despre trecutul nostru recent, despre dictatură, comunism, Ceaușescu etc. Mai în glumă, mai în serios, îmi imaginez ce responsabilitate au ghizii de la Centrul Internațional de Conferințe, ce aparține Camerei Deputaților, și care organizează tururile în Casa Poporului. Am fost curios să văd cum arată un tur al Palatului Parlamentului, făcut pentru turiștii vorbitori de limbă engleză.

Eram destul de îngrijorat având în vedere experiența mea de când aveam zece ani, când am venit aici cu învățătoarea și colegii de clasă. Îmi aduc aminte că ghida de atunci ne-a umplut capul cu informații despre dimensiunile Palatului Parlamentului, despre draperiile de peste zece metri lungime și o sută de kilograme greutate și alte chestii statistice.

Despre Ceaușescu am aflat atunci doar că a fost „un președinte” al României, nicidecum un dictator sângeros care și-a ținut poporul prizonier timp de mai multe decenii. Oare același lucru îl află și turiștii străini care vizitează acum Palatul Parlamentului? Musai trebuia să verific.

Cum poți să-ți faci rezervare pentru un tur al Casei Poporului

E suficient să cauți „tur turistic Casa Poporului” pe Google și apoi să dai click pe primul link, care va duce către site-ul Centrului Internațional de Conferințe. Tarifele arată cam așa: 40 de lei/adult funcțional pentru un tur standard, 45 pentru un tur standard + subsol, 600 de lei pentru un tur tip panoramă, rezervat grupurilor de maximum șase persoane care vor să iasă pe terasă și să circule cu liftul prin Parlament. Turul standard plus coborâre în adâncuri nu e valabil în această perioadă, așa că am rămas cu cel de 40 de lei. În engleză. Am fost rugat să am buletinul la mine și s-ajung cu 15 minute mai devreme, altfel expiră rezervarea. Ziua următoare m-am prezentat la Palatul Parlamentului.

Se intră pe intrarea rezervată vizitatorilor, peste drum de Parcul Izvor. Intrarea e semnalizată cum se cuvine, în română și-n engleză, e greu de ratat. Odată intrat înăuntru, am fost întâmpinat de mai multe panouri cu indicații: pentru bilete, mergeți la casa/ghișeul doi. Casa/ghișeul doi e, de fapt, un magazin de suveniruri care vinde și bilete, doar că înainte să le cumperi, trebuie să dai pe la ghișeul 1, unde sunt verificate rezervările. Zis și făcut, domnul de la suveniruri mi-a spus pe englezește cât face, „forty RON”.

După ce am efectuat plata, am așteptat lângă un panou cu instrucțiuni în engleză, română și franceză până a venit ghidul să ne preia pe mine și pe ceilalți turiști străini. Erau din Grecia, Malta, am auzit și ceva spaniolă.

Preț de câteva minute am studiat cu deosebită atenție și îngrijorare obiectele puse la vânzare de magazinul de suveniruri: multe ii, ceasuri în forma hărții României, carnețele de notițe pentru copii cu Vlad Țepeș („Vlăduț’s stories” scria pe ele), căni cu Castelul Bran și tăvi cu Palatul Parlamentului pozat în diferite ipostaze.

Prima întâlnire cu istoria României: cei doi domnitori care ne-au unit țara

Ghidul grupului meu a fost un domn bine pe la vreo 30 și ceva de ani, al cărui nume n-am apucat să-l rețin, pentru că nu l-a zis și legitimația îi era acoperită de o cravată vișinie. Din start s-a remarcat printr-o engleză fără reproș și încrederea de sine a unui om care face asta de mult timp. Ne-a trecut prin detectorul de metale, ne-a dat legitimațiile și apoi a început turul efectiv al clădirii. Ghidul și-a început prezentarea cu informații tehnice despre numărul de etaje și încăperi (aproximativ 1100), suprafață, poziționare în spațiu-timp și alte detalii care nu făceau obiectul investigației mele sub acoperire. Un lucru bine de știut e că turiștii pot face liniștiți poze cu telefoanele și aparatele personale, dar pentru o ședință foto profesională trebuie scoși din buzunar 300 de euro.

Ghidul a continuat să-și turuie poezia în funcție de lucrurile și locurile pe lângă care treceam. Acolo e statuia lui Michael the Brave, care a unit principatele românești în 1600, acolo e lui Alexandru Ioan Cuza, care a unit principatele pentru prima oară în 1859. Cam ciudat să spui că le-a unit pentru prima oară după ce adineaori ai afirmat că fuseseră deja unite cu două secole în urmă, dar asta e doar observația mea de Gică-Contra.

Sacrificiile prin care a fost clădită Casa Poporului

Următoarea destinație a fost sala C.A. Rosetti, aflată la nivelul S1, unde ghidul nostru ne-a explicat ce fel de materiale au fost folosite-n construirea încăperii și din ce parte a României provin. Apoi a început partea interesantă a turului: ghidul a povestit, fără ocolișuri, despre faptul că, înainte ca palatul megaloman al lui Ceaușescu să răsară din neant, aici exista un cartier întreg, cu o populație de aproximativ 50 de mii de oameni. Aproape tot ce era în zonă – case, clădiri administrative, biserici, mânăstiri – a fost distrus. Doar câteva mânăstiri au fost cruțate, fiind mutate de ingineri în alte zone ale Capitalei (biserica Mihai Vodă, de exemplu). Totul la ordinul Ceaușeștilor și sub supravegherea arhitectei-șef, Anca Petrescu, care a avut birou în Palatul Parlamentului până-n 2013, când Domnul a chemat-o la el să-i explice care-i faza cu toate bisericile alea demolate și mutate.

Am urcat un etaj, la P, pe ale cărui holuri găsești studiourile improvizate ale principalelor televiziuni de știri, dar și tablourile pictorului Sabin Bălașa, cunoscut în perioada comunistă pentru portretele făcute soților Ceaușescu în anii ‘70. Din fericire, holurile Casa Poporului nu găzduiesc și aceste opere ale sale, deși probabil ar fi făcut-o, dacă n-ar fi avut loc revoluția din ‘89.

Ghidul nu s-a sfiit să vorbească despre istoria neagră a clădirii: cei peste 20 de mii de muncitori care au lucrat zi și noapte, în condiții grele (pentru regim nu conta dacă e caniculă sau ger), dintre care unii au pierit în accidente de muncă sau au rămas schilodiți pe viață. Din păcate, ne-a mai spus gazda, nu mulți vorbesc (nici măcar nu există date oficiale) despre aceste aspecte când se mândresc cu a doua cea mai mare clădire administrativă din lume.

Întâlnirea cu dictatorul Ceaușescu

Ghidul ne-a vorbit și despre ambiția lui Nicolae Ceaușescu de a fi văzut drept un mare negociator internațional și de a câștiga premiul Nobel pentru pace. Nu l-a primit, nici măcar după ce s-a inserat în negocierile de pace dintre Israel și Egipt din anii ‘70, dar de-a lungul domniei sale s-a împrietenit cu dictatori din toată lumea (Africa, Asia, Orientul Mijlociu), totul pentru a se simți un jucător important pe scena politică mondială.

Cu acest prilej, ghidul a vorbit și despre felu-n care fostul dictator al României a fost inspirat de vizitele sale în Coreea de Nord, dar a repetat și marote nostalgice cu Ceaușescu chemat în vizită și plimbat cu trăsura de marile puteri occidentale. Când citești că vecinul Tito a făcut același lucru fără a ține un popor întreg prizonier între granițele statului, faptele diplomatice ale fostului dictator nu mai par la fel de impresionante.

Am mai aflat și că toate materialele cu care a fost clădit Palatul erau din România, cel puțin până în ‘89, când ambiția lui Ceaușescu era să nu importe nimic.

„Ar fi fost prea costisitor pentru economia slabă a României să importe materialele. Exporturile erau mai mari decât importurile atunci, complet pe dos față de cum sunt lucrurile astăzi. Nu că ar fi fost o economie funcțională, dar măcar produceam mult și exportam în afara țării. Produceau chiar și mașini Renault ce erau exportate în toată lumea, tractoare, camioane, au încercat să producă inclusiv avioane de pasageri, doar că nu au avut succes. (…) Foloseau materiale locale și ca să demonstreze că România e cu adevărat independentă, că nu are nevoie de ajutor”, a subliniat ghidul nostru, pe un ton de „nu era bine, dar…”.

Orice suspiciune că domnul ghid ar fi un nostalgic al vechiului regim a fost însă spulberată când ne-a vorbit despre soldații și călugărițele care au muncit aproape pe gratis la ridicarea Casei Poporului. Pentru că așa se făcea treabă în așa zisele dictaturi ale proletariatului: exploatând proletarii.

„Toată țara trebuia să contribuie la construirea și amenajarea clădirii, pentru că era numită Casa Poporului. Se presupunea că românii o construiesc pentru ei înșiși, dar nu era adevărat nici atunci, nici azi: a fost construită pentru politicieni.”, și-a continuat ghidul prezentarea.

Din „curiozitățile” Casei Poporului: șase milioane de euro pe an, factura de întreținere

Pentru următoarele 40 de minute, turul a continuat în același registru, cu informații tehnice despre dimensiuni, numere și materiale, plus date istorice și povestioare despre regimul de tristă amintire. Dintre ele, cele mai prețioase momente și informații pentru turiștii străini care erau cu mine au fost cam următoarele:

Caloriferele și restul instalațiilor se strică des, iar costurile de întreținere sunt enorme. Anual se cheltuie șase milioane de euro doar pentru facturi, mai ales cele pentru electricitate. Potrivit ghidului, doar o cincime din aceste costuri sunt acoperite cu banii veniți din turism, închirieri de săli pentru evenimente și alte activități comerciale. Restul vin din sacul fără fund numit „bugetul statului”.

Multe lucrări ale Consiliului Uniunii Europene au avut loc în Palatul Parlamentului în cele șase luni în care România a deținut președinția instituției.

Pe holurile Casei Poporului au fost filmate câteva scene din filmul horror The Nun.

Pe vremuri, când încă nu fusese interzis fumatul în spațiile publice, se fuma intens pe holurile Palatului. Încăperea numită astăzi Sala Drepturilor Omului fi trebuit să găzduiască întrunirile Comitetului Politic Executiv al PCR, partid nu tocmai prietenos cu drepturile omului.

În fața vechiului sediu al Comitetului Politic Executiv, unde a ținut Ceaușescu ultimul său discurs, tronează un monument închinat victimelor Revoluției care arată ca un cartof tras în țeapă (vorbele ghidului). Mulți turiști nu păreau să fi înțeles despre ce e vorba, probabil n-aș fi înțeles nici eu dacă n-aș fi cunoscut contextul.

Multe uși ce străjesc holurile înalte ale Parlamentului sunt din lemn de mahon, primit cadou de la un prieten de-ai lui Ceaușescu, Mobutu, fostul dictator militar al Zairului (actualmente Congo), pe care ghidul turului l-a descris drept „un dictator probabil mai necruțător decât Ceaușescu care a murit pașnic, nu executat, ca Ceaușescu”.

Pe vremuri, România avea specialiști buni și Ceaușescu îi trimitea să caute gaze și petrol pentru dictatori africani sau din Orientul Mijlociu. Astăzi specialiștii pleacă singuri, doar că-n Vest, fără să-i trimită cineva..

Lângă Casa Poporului șade cea mai mare catedrală ortodoxă din lume (ca înălțime și volum), fapt ce l-ar face pe Ceaușescu să se răsucească în mormânt, pentru că „n-a crezut în nimic, avea propria ideologie, era ateu”, potrivit ghidului.

O turistă din Grecia n-a părut deloc încântată când a auzit că a fost construită și cu (mulți) bani proveniți din bugetul statului, ghidul nu părea nici el încântat, dar a închis finuț subiectul: „e o chestie de opinie personală”.

Terenul de lângă, unde a răsărit Catedrala, ar fi trebuit să conțină grădini ca la Versailles și heliporturi pe care să fie aduși lideri străini direct de la aeroport.

În ‘96, Michael Jackson a vizitat Palatul în timpul celui de-al doilea concert al său în România. Doamna din Grecia, care era cu un copil după ea, n-a părut prea încântată la auzul numelui.

După Revoluție puterea a fost preluată tot de comuniști, iar protestele împotriva lor au fost înăbușite violent, cu bastoane de mineri și jandarmi. Prilej numai bun pentru turiștii străini să afle despre Mineriade.

O concluzie fericită: lucrurile s-au schimbat din vremea copilăriei mele

Per total, turul s-a dovedit informativ, cu mici momente de nostalgie pentru vremurile în care România producea, dar fără a aluneca pe panta spălării vechiului regim. Ceaușescu era dictator, clădirea a fost ridicată pe spinarea a mii de români, unii dintre ei morți sau schilodiți pe șantier, alții evacuați abuziv din case în care trăiau de generații, întreținerea ei costă poporul român o grămadă de bani, iar după ‘89 puterea a fost preluată tot de comuniști – lucruri cunoscute în România, pe care ghidul nu s-a sfiit nicio clipă să le prezinte turiștilor străini. Surprinzător, aș zice, având în vedere preocuparea actualei puteri ca imaginea României să nu fie întinată în vreun fel în afara țării.

Iar turul meu n-a întinat nimic, pentru că, la final, un turist din Malta mi-a mărturisit c-a fost foarte impresionat de clădire. L-am întrebat dacă, totuși, nu-i prea mult. A spus că tocmai asta-i place, că e prea mult și la el în Malta nu găsești așa ceva. Și nu l-am putut contrazice, pentru că acolo sigur nu găsești clădiri care să consume curent cât un oraș de 100 de mii de locuitori, adică aproximativ un sfert din populația țării.