Artistul cu matura in mana si Ultimul Samurai Violonist / "A blond girl on a horse" pe coperta unui disc cu Bach

Sonerii de mobil sunand in timpul pieselor, melodii ce suna ca pe vinil („Now you sound like George Enescu”), un artist urcat pe scena cu matura in mana, un pianist dormind in timpul pieselor sub instrumentul cu clape si cantand „cu susul in jos”, acelasi pianist – ramas fara o mana – interpretand piese doar cu stanga, un pian ce functioneaza pe baza de cartela, o vioara ce poate imita muget, oracait, mieunat, un arcus folosit ca sabie de samurai – sunt cateva dintre ghidusiile prezentate marti de Aleksey Igudesman si Hyung-Ki Joo, la Ateneul Roman, in cadrul evenimentului A Little Nightmare Music.

Incepe ca orice concert „scortos” de muzica clasica. Tacere, multe costume in public, seriozitate pe scena pe care au urcat Aleksey Igudesma (vioara) si Hyung-ki Joo (pian).

Soneria unui mobil incepe sa sune in mijlocul primei piese. Nimic neintalnit pana aici. Insolitul apare insa atunci cand pianistul incepe sa redea si el notele muzicale ale soneriei. Si asta spre deliciul publicului, care stie ca A Little Nightmare Music este o opera ce combina comicul cu muzica clasica. O spune, de altfel, chiar titlul spectacolului, un joc de cuvinte pornit de la celebra lucrare A Little Night Music a lui Mozart.

Urmeaza o serie de „scenete” si de situatii nemaintalnite la un concert de muzica clasica. Pianistul il terorizeaza pe violonist, punandu-l sa-si schimbe pozitia, vrea apoi sa mute pianul (misiune imposibila, desigur), ii cere colegului sa redea un La cu ajutorul pianului, dar fara sa-si paraseasca pozitia ideala, aflata la cativa metri distanta de instrument (inventivul Aleksey va reusi sa indeplineasca sarcina cu ajutorul arcusului).

Il pune sa isi deschida ceakrele (violonistul va asculta indicatiile, scotand limba, respirand zgomotos si strambandu-se ca un veritabil yoghin), pentru ca apoi sa ii ceara sa redea celebra Alla Turca a lui Mozart (Mars turcesc) in Si bemol, rezultand astfel o versiune nostima a melodiei.

„Oh, shit!” exclama Aleksey Igudesma, dupa ce tocmai s-a incurcat la un Adagio de Bach. Este pus in scena un nou scheci, de aceasta data Joo aflandu-se „in umbra” (omul din studio, dand mereu indicatii), iar Aleksey – artistul care urmeaza sa inregistreze un material.

Au ajuns astfel la a 735-a inregistrare in cadrul aceleiasi sesiuni, iar lui Joo ii vin idei ciudate: intai adauga peste vioara lui Aleksey un fundal muzical „antic” (violonistul se va conforma, distorsionand piesa asemeni unui disc stricat; rezultatul: „Now you sound like George Enescu”), apoi vrea un „natural reverb” („Start shaking, baby!”), o varianta scaccato, apoi un Primo Tempo din ce in ce mai rapid (caci „Fast sells, slow is boring”).

Se incearca apoi alegerea unei coperte pentru disc: „o poza cu Bach”, propune Aleksey, readus la realitate de un Joo mult mai practic, care ar vrea sa vada „a naked blond girl on a horse”.

O noua sceneta – noi motive de ras, caci cei doi artisti incep sa se certe asupra repertoriului pe care il vor canta in continuare. Argumentele pro Mozart: „it’s an intelligent public, a wonderful public, with taste, a beautiful public… ok, beautiful maybe not, but it’s an intelligent public and they wanna hear Mozart!” Un „Yes!” puternic se auda din randul spectatorilor, iar violonistul nu intarzie sa ii multumeasca: „Thank you, one person!” Urmeaza o mica cearta, caci Joo vrea tema muzicala din James Bond, dar divergentele sunt lasate deoparte si cei doi vor interpreta o mixtura de Mozart cu James Bond.

Fur Elise-ul lui Beethoven este prilejul unei prezentari a la Animal Planet: „similar to a goldfish, a pianist has a memory of only 30 second. Soon after practise, the pianist is rather tired and lies to take a little power nap under his instrument”, explica Aleksey, in timp ce Joo se intinde sub pian fara a inceta sa apese clapele. Casca adanc intre note, mimeaza apoi un mic pui de somn si in cele din urma se trezeste, pentru a canta „cu susul in jos”. Concluzia mini-documentarului: „The concert pianist is the arogant version of a house pianist”.

Concertul continua cu linii melodice din opera lui Rachmaninov, cu versuri ca „When I was young / I never needed anyone / And making love was just for fun / Those days are gone” (All By Myself), motiv pentru Joo de a plange cu „lacrimi de crocodil”.

Si pentru ca este partea trista a spectacolului, cei de pe scena tin sa precizeze ca sunt tristi si din cauza ca nu au urmatorul cantec, pregatit special pentru Bucuresti. Motivul: diferenta de fus orar („we lost one hour because of you!”). Rezolvarea: „if you don’t mind, we’ll quickly rehearst it now”.

Pianistul canta acum despre „my favourite cow”, fiind ajutat de Igudesma, care imita cu vioara sa mugete, oracait („it’s a frog!”), mieunat („that’s a little pussy!”) sau sunete ce amintesc de scenele din Psycho („it’s the cow getting killed”). Si termina „apoteotic” cu un „muuuu” transformat in „Moooon river / wider than a mile” (Moon River).

Urmeaza un solo de vioara, cu pasaje rapide, anarhice, insotite de miscari unduitoare ale violonistului, pentru ca apoi Igudesma sa-si prinda un deget in arcus. „Many people say the viola is bigger than the violin. It is not true. It is an optical illusion. The viola is not bigger! It is the head of the viola player which is smaller!” glumeste pianistul.

Un mic pasaj din Smoke On The Water (Deep Purple), apoi zeci de pasaje de piese clasice la vioara sunt intrerupte de Joo, care apare pe scena cu o matura si face curatenie peste tot, inclusiv intre partituri.

Dupa o pauza de 20 de minute, pianistul revine pe scena, dar constata ca nu isi poate folosi instrumentul decat introducand o cartela speciala: o voce de asa-zis „robot” ii va face viata un calvar, intrerupandu-i interpretarea la fiecare cateva secunde („for English – press A”, „for country and western music – please go home”, „for the modern classical music – please press all the shark keys at the same time”, „for heavy metal – please smash the piano”).

Va ramane apoi chiar fara mana dreapta, din cauza capacului de pian ce va fi trantit, dar va reveni mai tarziu (mimand inca lipsa mainii) pentru o mostra de virtuozitate si va canta singur, cu stanga, o piesa.

„In a world where art of violin no longer exists, our hero stands alone. We bring you the story of a lonely warrior. The Last Samurai Violinist!” anunta Joo, in acorduri grave de pian, iar Aleksey apare imbracat in samurai, cu arcusul pe post de sabie.

Pe Rachmaninov Had Big Hands, violonistul ii arunca lui Joo diverse bucati de lemn special create, cu ajutorul carora sunt apasate concomitent anumite clape, pentru ca mai tarziu sa vina iarasi randul lui Mozart, ale carui acorduri sunt insa cantate la nesfarsit (pianistul prelungeste de fiecare data melodia cu parti deja redate, spre disperarea violonistului). De fapt, pana la sfarsitul concertului.

Pentru ca e un spectacol foarte bine primit, nu se poate fara bis. Iar pentru ca e muzica clasica, nu se poate fara Bach. Asa ca lui Aleksey i se cere o interpretare mai religioasa (caci „Bach was a very religious composer. He had 20 children!”): astfel ca violonistul incepe sa faca inchinaciuni si se apleaca in timpul piesei la podea. I se va cere apoi o interpretare „ingereasca”, determinandu-l sa se ridice pe varfuri, pentru a trece aproape firesc, in cadrul aceleiasi piese, de la Bach la acordurile mult mai vesele ale lui Astor Piazzolla (Liber Tango).

Si tot la bis sunt oferite I Will Survive si o melodie hibrid intre coloanele sonore ale celebrelor West Side Story si The Simpsons, cu dedicatie pentru o „Marie” cu mustata din public.​