„Da, fetița mea nu are tată! Societatea mă privește cu milă, dar eu mă privesc cu mândrie”

Îmi place distincţia pe care o fac americanii (şi pe care, în contextul ăsta, noi nu o facem) între single şi alone. Îmi place la fel de mult pe cât dispreţuiesc eticheta de “mamă singură”. Ca şi cum o mamă ar putea fi vreodată singură.

OK, sunt una dintre acele femei care îşi cresc copilul departe de tată. Al copilului, dar, în cazul meu, departe şi de cel propriu. Recunosc, în familia mea nu sunt foarte mulţi taţi. Iar cei care sunt… nu sunt foarte apropiaţi de mame. Dar nu mai sunt aşa de sigură că e neapărat problema familiei mele, cât mai ales a societăţii de astăzi.

O poveste complicată

Realitatea este că fetiţa mea nu are tată. Punct. A existat un bărbat cu care m-am cuplat într-o vară, a cărui sămânţă a reuşit în mod inexplicabil să anihileze bariera de latex, a cărui moştenire genetică este dusă mai departe de fetiţa mea, dar al cărui nume nu se află pe certificatul ei de naştere şi a cărui prezenţă în viaţa noastră este egală cu zero. Fireşte că lucrurile au fost mai complicate, fireşte că povestea e mult mai lungă şi mai dureroasă şi că două-trei fraze nu vor putea niciodată să cuprindă situaţia în adevarata ei lumină. Însă, pentru pentru mine, după câţiva ani de la întâmplare, asta a ramas realitatea. Şi e o realitate seacă, pe care deocamdată ea nu are nevoie să o cunoască.

Ştiu cum priveşte societatea mamele “singure” – cu tristeţe, cu milă, poate cu un pic de respect şi apoi iar cu milă. Ştiu cum îşi privesc părinţii copiii care devin părinţi “singuri” – cu dezamăgire, cu regret, uneori cu furie şi apoi iar cu regret. 

Citește continuarea pe site-ul nostru de parenting www.totuldespremame.ro