Sari direct la conținut

De ce ignoră politicile publice intersecționalitatea?

De ce ignoră politicile publice intersecționalitatea?
De ce ignoră politicile publice intersecționalitatea? Foto: FDSC

În dezbaterile publice – duse în ultimii ani mai puțin la televizor și mai mult în mediul online – despre intersecționalitate s-a discutat foarte puțin și, în general, în termeni vagi. Deși în Vestul Europei, SUA și Australia este un concept relativ larg folosit – în studiile sociale, dar și în formularea politicilor publice – în România despre intersecționalitate vorbește doar o mână de specialiști – sociologi, politologi, experți în studii culturale și de gen. Atunci când termenul ajunge să fie invocat, stârnește uneori animozitate, ca și alte noțiuni încărcate politic și la fel de puțin înțelese, precum identitatea de gen.

Cum este definit conceptul?

Ce este totuși intersecționalitatea și la ce servește ea? Ce înseamnă acest concept, în ce contexte este folosit și în ce scopuri?

Conceptul de „intersecționalitate” a fost formulat prima oară în 1989 de către jurista americană Kimberlé Crenshaw, în prezent profesoară la Universitatea statului California din Los Angeles (UCLA) și la Universitatea Columbia, ambele din Statele Unite ale Americii.

În termeni simpli, intersecționalitatea este un concept din științele sociale care se referă la multiplele identități suprapuse pe care le dețin oamenii în cursul vieții lor: rasa, sexul, genul, clasa socială, etnicitatea, religia, limba maternă, orientarea sexuală, abilitatea/dizabilitatea, vârsta sau greutatea corporală.

Toate aceste identități multiple se suprapun – se „intersectează”, de unde și denumirea conceptului – și definesc poziția pe care o ocupă o persoană în raport cu sistemul de relații sociale și de putere de la un moment dat. Fiecare dintre noi, cu foarte puține excepții, se confruntă de-a lungul vieții cu diferite moduri de discriminare, provenite din interacțiunea sau „intersectarea” acestor trăsături ce ne alcătuiesc identitatea. 

De exemplu, o femeie de etnie romă în vârstă de 50 de ani, absolventă a opt clase, care își caută o slujbă nu are o situație comparabilă cu aceea a unui bărbat de etnie română în vârstă de 25 de ani, absolvent de facultate, dar cu handicap locomotor. De la bun început, femeia va avea acces doar la slujbe ce implică muncă fizică, de zilier sau cu salariul minim legal, deoarece discriminarea pe criterii etnice și de gen îngustează și mai mult plaja oricum redusă de opțiuni disponibile. De cealaltă parte, din cauza dizabilității bărbatul va avea probabil dificultăți chiar și mai mari de a-și găsi un loc de muncă, însă nivelul salarial de la care va pleca va fi aproape sigur mai ridicat. Ambele situații au particularitățile proprii și, dintr-o perspectivă intersecțională, nu pot fi tratate la fel. Cu alte cuvinte, ca acești oameni să poată fi ajutați este nevoie de instituții diferite, de instrumente de intervenție și abordări diferite.

Ideea de bază a abordărilor intersecționale este că toate aceste dimensiuni multiple funcționează în tandem și, prin urmare, soluțiile la problemele sociale trebuie să țină seama la rândul lor de specificul acestor interacțiuni. 

Toți suntem supuși unei forme de discriminare

În cele din urmă, toți oamenii ajung să fie supuși unei forme sau alteia de discriminare – cum ar fi de pildă scăderea angajabilității în funcție de vârstă. De obicei, în joc intră mai multe astfel de dimensiuni, deoarece odată cu vârsta apar diverse grade de boală, dizabilitate, supraponderalitate etc.

Modul în care diferitele identități care ne compun pe fiecare dintre noi nu este unul de tip „aditiv”. Nu ești în același timp „și” bărbat, „și” cu dizabilități, „și” supraponderal, ca un portret pictat în mai multe culori. Interacțiunea dintre variile caracteristici care ne definesc este de obicei mai complicată. 

Să luăm un nou exemplu. Copiii cu dizabilități locomotorii din mediul rural sunt în mod particular afectați de accesul limitat la educație. În multe locuri, drumurile sunt impracticabile pentru un cărucior, autobuzele școlare nu au rampe, iar clădirile nu sunt accesibilizate. Accesul la servicii de sănătate este la rândul său limitat. Discriminarea elevilor din mediul rural față de cei de la oraș – o problemă sistemică a educației din România – atunci când se intersectează cu discriminarea copiilor cu dizabilități, care începe chiar de dinaintea anilor de școală, conturează un tablou foarte complicat.

Din acest motiv, și intervenția celor responsabili trebuie să ia în calcul nu doar aceste aspecte multiple, ci și modul în care interacționează între ele. Soluțiile ar trebui să înceapă, de exemplu, cu garantarea accesului la educație pentru toți acești copii.

Ce înseamnă în practică intersecționalitatea

În România, experiența organizațiilor neguvernamentale confirmă importanța abordărilor intersecționale. „O fată romă dintr-o familie fără posibilități materiale, care trăiește într-o comunitate marginalizată, cum ar fi cele în care lucrăm noi – Castelu din județul Constanța sau Ponorâta din județul Maramureș –, se confruntă cu mai multe obstacole în calea accesului la educație decât un băiat din mediul urban care provine dintr-o familie cu o situație financiară stabilă. Fata poate întâmpina discriminare de gen, bariere culturale și lipsa de resurse materiale, toate acestea adăugându-se la provocările pe care le are din cauza apartenenței sale etnice și a precarității materiale a familiei”, spune Iolanda Burtea, coordonator de campanii de awareness și strângere de fonduri în cadrul organizației Reality Check, a cărei misiune este îmbunătățirea politicilor publice prin monitorizare aplicată pe teren.

„Din punctul de vedere al intersecționalității, copiii vulnerabili cu care lucrăm se confruntă cu mai multe tipuri de inegalități”, afirmă Iolanda Burtea. 

„În primul rând, ei sunt discriminați din cauza apartenenței lor etnice (romi în Ponorâta, romi-turci în Castelu) și sunt marginalizați din cauza statutului socio-economic: locuiesc în condiții precare, majoritatea în familii cu un nivel redus de educație. În al doilea rând, fetele din aceste comunități se confruntă cu o puternică inegalitate de șanse în comparație cu băieții. Ele sunt adesea constrânse să preia responsabilități domestice și să se căsătorească de la vârste fragede, ceea ce le limitează drastic accesul la educație și dezvoltare personală. În al treilea rând, copiii din aceste comunități sunt discriminați și din cauză că locuiesc într-o zonă care nu are un renume bun. În Ponorâta, întregul sat este considerat o comunitate paria. O situație similară se întâlnește și în Castelu, unde locuitorii străzilor Garoafelor, Văii și Fundătura sunt stigmatizați din cauza adresei.”

În cele două comunități, spune Iolanda Burtea, „există copii care provin din familii monoparentale, precum și copii cu diverse dizabilități, unii la rândul lor în familii monoparentale. Abordarea intersecțională ne permite să înțelegem complexitatea discriminării și marginalizării cu care se confruntă. Prin recunoașterea multiplelor niveluri de inegalitate, putem dezvolta strategii și intervenții eficiente și echitabile pentru a veni în sprijinul lor.”

Un astfel de exemplu este ceea ce s-a întâmplat la Ponorâta, unde în acest an școlar un grup de copii merg la liceu în Târgu Lăpuș, orașul cel mai apropiat de sat, unde localnicii din Ponorâta se duc să își facă cumpărăturile.

În perioada pandemiei, povestește Iolanda Burtea, primarul din Târgu Lăpuș „a emis un document oficial prin care cerea Poliției să nu permită accesul locuitorilor din Ponorâta în oraș, nominalizându-i în mod specific” și blocând astfel aprovizionarea unor familii foarte sărace cu puținele produse pe care își puteau permite să le cumpere. Abia după ce un grup de 22 ONG-uri a replicat public, administrația locală a bătut în retragere. În condițiile animozității evidente a administrației față de localnicii din Ponorâta, spune Iolanda Burtea, „este o realizare semnificativă că 11 copii merg la liceu. Acum 10 ani niciun copil din Ponorâta nu trecea de clasa a V-a, iar acum avem deja câțiva absolvenți de liceu.” Însă mai e mult de lucru. În Ponorâta sunt circa 400 de copii.

Recuperarea copiilor cu autism din mediul rural depinde și de acceptarea comunității

„Diagnosticul de TSA (tulburare de spectru autist, n.red.) încadrează copilul cu autism în categoria persoanelor cu dizabilități”, explică Andra Fedor, vicepreședintele asociației Zbor de Fluturi, care oferă servicii de recuperare și integrare prin terapie a copiilor autiști. „Pe lângă vulnerabilitatea determinată de dizabilitate, adesea se adaugă dificultăți ce țin de structura familiei, reședința (rurală sau urbană), statutul economic și nivelul de educație al familiei sau etnia. Sau chiar alte posibile diagnostice medicale ori dizabilități. Un exemplu de vulnerabilitate multiplă și de perspectivă intersecțională este un copil cu autism provenit dintr-o familie monoparentală, din mediul rural și cu posibilități financiare reduse. Alt exemplu este un copil cu autism de etnie romă, dintr-o familie cu un nivel de educație redus. Șansele acestora de recuperare și integrare sunt considerabil mai reduse față de un copil cu autism dintr-o familie tipică din mediul urban, cu un nivel de educație superior și un statut financiar solid.”

Cel puțin în ceea ce îi privește pe copiii cu tulburări de spectru autist, șansele lor de recuperare și deci la o viață independentă cresc odată cu statutul economic și nivelul de educație al familiei, apropierea de centrele urbane („specialiștii și serviciile de terapie sunt accesibile doar în zonele urbane mari”, spune Andra Fedor), dar și cu gradul de conștientizare și de acceptare a autismului de către comunitatea locală. Altfel spus, cu cât comunitatea e mai înțelegătoare, cu atât șansele acestor copii sunt mai bune. 

„Dificultățile apar în zonele rurale mai izolate, unde accesul la specialiști și programe de terapie este imposibil. Sau în cazul familiilor din mediul rural cu un nivel de educație scăzut și cu dificultăți financiare”, explică Andra Fedor. „Etnia nu este neapărat relevantă. Într-adevăr, copiii de etnie romă sunt dezavantajați prin prisma nivelului de educație și a capacității financiare a familiei. Însă am avut adesea dificultăți mai mari în interacțiunea cu părinții copilului cu TSA, cu cadrele didactice sau comunitatea în general, și mai puțin în lucrul direct cu copilul cu autism.”

Și băieții sunt victime ale traficului de persoane. Iar statisticile îi ocolesc

În alte cazuri, lucrurile sunt chiar și mai grave. Există băieți minori victime ale traficului de persoane, însă aceste cazuri sunt mult mai puțin cunoscute, potrivit Ianei Matei, fondatoarea organizației Reaching Out Romania, organizație care oferă servicii de asistență și advocacy în beneficiul victimelor traficului de persoane. „În general, copiii proveniți din centrele de plasament sau din familii disfuncționale din comunități vulnerabile sunt cei mai expuși riscului de a fi exploatați sexual”, explică Iana Matei.

Însă, deși aceste cazuri există și sunt documentate, despre băieții traficați se vorbește foarte rar. „Din cauza stigmei asociate acestui fenomen, sunt foarte puțini băieți identificați ca victime ale traficului”, spune Iana Matei. În cazul acestor minori, faptul de a fi băiat este, dimpotrivă, un alt motiv de discriminare, nicidecum un avantaj.

De ce îi spunem intersecționalitate și nu discriminare multiplă?

„În domeniul discriminării există mai multe tipuri și doar ca să facem distincție între discriminarea multiplă și cea intersecțională, cea mai bună imagine este cea a unei piscine unde, privit din perspectiva discriminării multiple, un înotător este văzut când pe culoarul discriminării de gen, când pe cel de dizabilitate, când pe culoarul de vârstă etc. E ca și cum înotătorul respectiv ar putea fi cu o anumită identitate specifică, pe un anumit culoar. În general, decidenții judecă lucrurile așa și generează politici pe baza unor analize a acestor culoare separate și care dau rezultate tot pe aceste culoare. Dar cum identitățile noastre funcționează ca un vârtej, noi suntem cu toate identitățile noastre în jurul nostru și ne vom afla în toate culoarele din piscină în același timp. Ca să găsești soluții, să poți remedia lucruri, trebuie să vezi că ele funcționează concomitent, se suprapun”, spune Emanuela Ignățoiu-Sora, lector asociat la Universitatea București, Facultatea de Științe Politice, care alături de Claudia Petrescu, cercetător în cadrul Institutului de Cercetare a Calității Vieții, a facilitat recent workshop-ul pe tema intersecționalității – „Lumea prin lentile”, organizat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC).

Emanuela Ignățoiu-Sora

Emanuela Ignățoiu-Sora crede că o parte din ONG-urile din România și finanțatorii lor strategici și-au dat seama că este nevoie de abordarea intersecțională, fiind cu pași buni înaintea decidenților și a instituțiilor. Care sunt pașii următori pe care îi vede expertul: dezbaterea pe subiect, lansarea unor platforme dedicate, generarea resurselor și pregătirea specialiștilor în domeniu și apoi advocacy și schimbare în politici publice.

„Intersecționalitatea trebuie să intre ca principiu transversal în politici publice. În loc să vorbim

de vulnerabilitatea multiplă când lucrăm pe politicile publice, e de preferat să mergem pe intersecționalitate. Deoarece cei care fac legislația, de pildă, ar trebui să se uite nu doar la vulnerabilități, ci și la modul în care relaționează aceste vulnerabilități. După ce conceptul este introdus ca principiu, urmează notorietatea conceptului – azi puțin cunoscut. Vorbim de foarte mult timp de servicii integrate, dar pe care le acordăm celor vulnerabil pe rând: azi, serviciu social, mâine, medical etc. Iar ei au nevoie de această abordare intersecțională prin care au acces concomitent la aceste intervenții care li se adresează și care pot rezolva problemele mai ușor, mai eficient”, spune cercetătorul Claudia Petrescu, care folosește deja aceste „lentile” în zona de cercetare.

Claudia Petrescu

Workshop-ul pe tema intersecționalității, „Lumea prin lentile”,  face parte din studiul “Intersecționalitatea între concept și practică. Cum este înțeles și implementat conceptul de intersecționalitate în rândul organizațiilor neguvernamentale românești”, realizat de cercetătoarele Emanuela Ignațoiu-Sora și Claudia Petrescu și va putea fi accesat din iulie 2024 pe pagina https://instaredebine.ro/. Studiul face parte în din programul În Stare de Bine, susținut de Kaufland România și implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile. 

Articol susținut de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC)