De ce o domnisoara sensibila a devenit medic de urgenta?

Exista minuni mici in Romania. Nu le vedem la televizor si nici nu se fac emisiuni despre ele. Uneori sunt chiar langa noi, dar nu le vedem. Sunt mici. Lavinia Orac este un medic specialist de 33 de ani care lucreaza, la Targu Mures, intr-o specialitate despre care toata lumea i-a spus ca nu i s-ar potrivi. Pentru ca e femeie. Pentru ca e prea sensibila. Dar ea ales-o.

Lavinia Orac s-a nascut in 1979 la Galati si a terminat rezidentiatul la Spitalul Judetean din Targu Mures. Timp de sase luni a lucrat ca medic intern in spitalul “Alberte Calmette” din Lille, Franta. S-a intors la Targu Mures unde este in prezent specialist in medicina de urgenta.

A participat la doua misiuni umanitare in cadrul organizatiei “Medecins Sans Frontieres”: in Burkina Faso (6 luni) si in Haiti (8 luni). Din 2013 este Fellow al German Marshall Fund of the United States.

UN MISTER

“In 2004, cand am ales-o eu la rezidentiat, medicina de urgenta nu prea era cunoscuta si popularizata. Toata familia mea a fost impotriva alegerii acestei specialitati. Dintre profesori, o doamna pediatru aproape m-a rugat cu lacrimi in ochi sa nu cumva sa aleg medicina de urgenta, sa aleg dermatologie sau ceva mai usor, mai pentru femei.

E intr-adevar greu sa te imaginezi medic de urgenta pana la pensie. Dar a fost momentul in care eu, copil cuminte, m-am revoltat. Asta vroiam sa fac. Si am avut curaj: curajul de-a alege si de a te opune sfaturilor celorlalti. Acesta este, poate, testul pasiunii.”

“La inceput nu m-am simtit in stare sa fac asa ceva si, initial, mi-am propus sa incerc doar un an si, daca sunt prea sensibila si incarcata de responsabilitate, sa renunt. Ma hotarasem din anul 3 cand, intr-o practica de vara, am fost la Targu Mures. Urgentele mi s-au parut atunci mai mult decat medicina. Sa resuscitezi pe cineva caruia nu-i mai bate inima, sa fie mort si tu sa-l aduci la viata… Mi se parea ca esti un mic Dumnezeu, ca te joci oarecum la limita dintre viata si moarte. Abia ulterior am inteles ca intervin si multi, multi alti factori, care nu depind neaparat de ceea ce facem noi. Poti sa ai o interventie perfecta si cand tratezi un batran si cand tratezi un tanar, dar tanarul sa moara si batranul sa supravietuiasca.

Acesta este unul dintre mistere medicinei de urgenta: desi faci acelasi gest, aplici acelasi protocol, dai aceeasi medicatie, vorbesc de exemplu despre stopul cardio-respirator, desi ajungi in primele 5 minute si sansele sunt teoretic egale la ambii pacienti, tanarul e cel care moare. Nu poti sa pariezi niciodata. Uneori nu intelegi ce s-a intamplat. Ai vrea din tot sufletul ca acel copil pe care te chinui sa-l resuscitezi sa supravietuiasca. E un mister al vietii care ne scapa.”

TEMERI, MULTE TEMERI

“Viata de student nu te pregateste absolut deloc pentru ce inseamna sa fii medic. Stagiile sunt numai asa, de forma. La garzi, mergi sau nu mergi, tot nu conteaza. Nu esti foarte responsabilizat ca student si asta este un mare pacat. Dincolo de faptul ca nu exista un curs de etica sau un curs de comunicare cu pacientul: nu stii cum sa abordezi pacientul, cum sa dai o veste proasta.

A fost dur la inceput. Sunt o fire mai sensibila si colegii mei pariau ca nu voi rezista. Si asistentii se intrebau: “De ce o fi venit fetita asta sa faca medicina de urgenta, cand putea foarte bine sa faca pediatrie sau orice altceva?”

Daca ar fi numai adrenalina as face bungee jumping la fiecare sfarsit de saptamana. Nu e doar asta. Apare un fel de legatura intre tine si acel om care e la limita. Stii ca trebuie sa iti depasesti anumite temeri. Desi lucrez de aproape zece ani, cand am un caz critic imi bate inima foarte tare, transpir, ma tahicardizez. Pentru fiecare pas facut stiu ca, daca decizia e una gresita, omul ala poate muri.

Dar atunci cand ai reusit sa iei decizia corecta, minutele sau secundele acelea decisive iti dau o senzatie extraordinara. Rasplata nu se compara cu nimic, cu niciun ban, cu nicio felicitare, cu nimic. Cand cineva din familia pacientului te priveste, cu niste ochi asa… uneori nici nu pot sa-ti multumeasca, atat de coplesiti sunt. Acel moment conteaza extraordinar de mult. Si faptul ca am o fire sensibila nu m-a deranjat, ba cred ca m-a ajutat foarte mult.

Nu este adevarat ca suntem niste duri. Esti fortat de imprejurari sa actionezi rapid. Cand coordonezi o echipa trebuie sa detii controlul, nu trebuie sa-ti tremure vocea, nu trebuie sa-ti tremure mana. Mi-a fost greu sa fac asta la inceput. Daca ceilalti vad ca tu eziti si ei vor ezita. Si atunci jocul e pierdut. In situatii in care altii isi pierd controlul, tu esti obligat sa ti-l pastrezi. Printre colegii mei sunt oameni de o mare sensibilitate, care in timpul liber asculta muzica, citesc carti, scriu poezie.”

CAND NU REUSESTI SA-L SALVEZI

“Ar fi o minciuna sa spun ca ii salvam pe toti. De o mie de ori mi-i amintesc mai bine pe cei pe care nu i-am salvat. Imi amintesc nume, varsta, patologie, absolut tot. Indiferent ca e din Romania, Africa sau oriunde altundeva. E greu sa traiesti cu ideea ca poate ai gresit, ca poate daca faceai altfel. E greu sa traiesti cu intrebarile astea.

Iti trebuie curaj. Am anumite convingeri religioase, nu sunt fanatica, dar chiar cred ca vom raspunde pentru tot ceea ce am facut aici. Si cred ca raspunsul meu va fi: ”am facut tot ceea ce am putut la momentul respectiv.” Si asta traieste fiecare medic, nu doar specialistul in urgente. Fiecare traieste cu mortii lui. Dar asta te responsabilizeaza, te maturizeaza si te forteaza sa fii mai bun, sa citesti, sa inveti cat mai mult.

Imi place ca in Romania pacientii incep sa-si cunoasca drepturile. Asta nu trebuie sa ne sperie. Faptul ca pun intrebari despre actul medical, daca a fost corect sau nu, chiar si, paradoxal, faptul ca am inceput sa avem procese de malpraxis. Pe de o parte poate fi ingrijorator, dar pe de alta parte este un semn de insanatosire din punctul meu de vedere. Inseamna ca oamenii isi cunosc drepturile si ca noi trebuie sa ne facem datoria cat mai bine posibil.

Am avut o intalnire in SUA cu directorul medical al unui spital si cauza cea mai frecventa a plangerilor adresate de catre pacienti impotriva medicilor, imi spunea, e lipsa de comunicare. Faptul ca medicul nu sta sa explice ce s-a intamplat, are o atitudine superioara. Si de aici un intreg lant vicios. Totul porneste de la lipsa de comunicare.

Oricat de infuriat ar fi pacientul, daca te duci si ii explici, „hai sa vedem ce s-a intamplat”, poti sa aplanezi conflictele. Dar Doamne fereste sa intre in mentalul colectiv al medicilor ideea ca pacientul este dusmanul nostru, ca pacientul vrea sa ne dea in judecata. Asta se numeste medicina defensiva si, cand incepi sa o practici, este grav.”

MEDIC IN AFRICA

“Eram cu o bursa in Franta si acolo l-am ascultat pe fostul presedinte al asociatiei “Medici Fara Frontiere”. A vorbit foarte frumos despre medicina umanitara, dar in acelasi timp nu a idealizat-o deloc. Imi voi aminti toata viata o fraza pe care mi-a spus-o. La sfarsit, foarte emotionata, m-am dus si i-am spus ca si eu vreau sa fac asta.

Cu un zambet usor in coltul buzelor mi-a raspuns: „Foarte bine ca vrei sa faci asta dar sa nu crezi ca asta te va face mai buna sau ca te vei transforma intr-un erou deasupra tuturor celorlalti. La fel de bun, poate mai bun decat tine, e si cel care sta acasa, cel care nu face medicina, cel care are grija de mama sa, de un copil bolnav sau chiar patiserul care, pur si simplu, face paini bune.”

Eram in anul IV si rezidentiatul in urgenta este foarte greu la Targu Mures. Aveam foarte, foarte multe garzi in primii ani si am ajuns la un sindrom de burn-out. Eram teribil de obosita si pierdusem satisfactia profesionala. Atunci a venit posibilitatea unei misiuni umanitare in Africa. A fost o provocare extraordinara. E greu de cuantificat cu ce m-am ales de acolo.

M-am ales cu cei mai frumosi si cei mai extraordinari pacienti pe care i-am avut vreodata: copiii sub 5 ani. Am infiintat acolo primul centru de terapie antiretrovirala pentru HIV la copii si la femeia gravida si am descoperit ce inseamna boala asta pentru Africa, dar din pacate si in Romania zilelor noastre. In Romania, daca spui cuiva ca este HIV pozitiv, practic i-ai distrus viata. Desi exista terapia antiretrovirala, marea majoritatea a populatiei nu stie si exista si oameni educati care cred ca inca se mai moare de SIDA.

Nu ma pregatise nimeni pentru realitatea din teren. Toata lumea a pariat ca nu voi rezista mai mult de o luna. Ca e cald, ca sunt tantari. A fost greu: e o saracie incredibila, nu aveam electricitate, apa ne era adusa cu magarusul la fiecare doua zile. Dar acolo am redescoperit medicina si asta a compensat toate neajunsurile externe. Sunt copii in Africa care traiesc pentru ca a fost si un roman acolo si asta este un lucru extraordinar. Oamenii imi spuneau “nasarra”, care inseamna “straina” in Burkina Faso, sau “la Blanche” (Alba).

O RATARE

“Nu regret ce am facut. Stiu ca suna aiurea, dar banii nu vor reprezenta niciodata principalul motiv pentru care voi face sau nu anumite lucruri. Aici, in Romania, am multi colegi care isi fac treaba cu modestie, din umbra, dar o fac foarte bine. E cumva nedrept ca apar eu aici, in interviul asta, si nu ei.

Caci eu sunt doar un om obisnuit, o femeie care nu a ales cu capul, ci cu inima. Nu e un drum drept, ci o carare sinuoasa pe care merg din convingere, din pasiune, din recunostinta (pentru ca sunt constienta ca sanatatea mintala si fizica este un mare cadou) si mai ales pentru ca sunt convinsa ca fiecare avem un anume drum de urmat. Mi s-a spus ca daca voi alege medicina de urgenta, ma voi rata. Ca om si ca femeie. Si mi-am spus, gandindu-ma la Cioran, ca daca oricum fiecare viata este istoria unui esec, si ca finalul va fi oricum acelasi, macar sa imi aleg o ratare frumoasa.

Si descopar ca multi medici tineri si studenti pornesc in viata cu acest ideal extraordinar de a face bine. Privesc medicina mai mult decat o sursa de venit, privesc medicina ca pe o aventura umana. Si este foarte rau daca, in timpul facultatii sau dupa facultate, acesti oameni se pierd pentru ca intalnesc profesorii nepotriviti sau oamenii nepotriviti care in loc sa-i sprijine, ii descurajeaza. Daca nu esti idealist atunci cand esti tanar, cand sa mai fii?”

Nota:„De profesie medic in Romania” esteo serie de articole HotNews.rocare descriu viata mai multor medici care, in ciuda conditiilor, raman sa lucreze in Romania, oricat de incredibile ar putea parea motivele lor.Campania “de profesie medic in Romania” este initiata si sustinuta de Consiliul Investitorilor Straini.