Destin spaniol

„Toata familia mea este in Madrid”

Universitatea Bacau are la cursuri doi tineri spanioli, Aranzazu Martin Martin si Daniel Dominguez Castro, de la Universitatea Valladolid din Madrid. Aranzazu a venit pentru a-si pregati proiectul de licenta cu un profesor din cadrul Facultatii de Inginerie. Iar Daniel urmeaza cursurile de Matematica ale Facultatii de Stiinte.

Daca Aranzazu are familia departe de Madrid, Daniel a trait adevarate momente teribile de ingrijorare pentru cei dragi, aflati in apropierea Madridului. El spune chiar ca ar fi preferat sa infrunte primejdia alaturi de ei, decat sa stea la mii de kilometri departare, cu grija in suflet.

Daniel Dominguez Castro (Madrid):

„Toata familia mea este in Madrid, parintii, fratele, bunicii. S-a intamplat ca exact atunci sa vina o prietena din Spania la mine si eram impreuna la Sinaia. La 10.00 dimineata m-au sunat ai mei si mi-au spus ca a fost un atac terorist in Madrid dar ca ei sunt bine. Si familia prietenei mele a sunat si a trimis o multime de mesaje. Au spus: Nu puteti crede ce s-a intamplat aici.

Am urmarit pe CNN si intr-adevar nu am putut sa cred. Cand am vorbit cu mama am simtit ca e foarte suparata de ce se intampla acolo. Sunt trist ca nu sunt impreuna cu ei. Mi-as dori sa fiu impreuna cu ei. Mi-ar fi mai bine, chiar daca acolo pericolul e mai mare. La inceput, cand am aflat de atac, am crezut ca autoarea este ETA pentru ca suntem obisnuiti la Madrid cu atacurile lor.

Era bine pentru partidul aflat la putere sa fi fost ETA. S-a demonstrat insa ca a fost vorba de al-Qaida, si fostul partid de guvernamant a avut de pierdut. Poporul spaniol a interpretat ca Guvernul a bagat Spania intr-un razboi care nu e al lor si astfel a atras asupra unor oameni nevinovati furia teroristilor al-Qaida.

Prin urmare, la alegerile care au fost chiar duminica, poporul spaniol nu a mai votat cu conservatorii care au fost la putere din 1996. Nu cred ca acest atac a fost anume programat cu scopul de a schimba cursul alegerilor dar cred ca a fost oricum in cel mai potrivit moment pentru ca impactul sa fie si mai mare.

Familia lui Aranzazu este mai departe de Madrid si sunt OK dar si ea a fost socata cand a auzit vestea”. (Laura HUIBAN)

Studenti bacauani la Madrid

Sase studenti de la Universitatea Bacau au plecat in cursul acestui an in Spania, cu bursa Socrates-Erasmus. Trei sunt in Saragoza (Ioan Jigau, Cezar Lazar, Emilian-Florin Mosnegutu), ceilalti trei, insa, sunt chiar in Madrid ( Bogdan Ionut, Ion Roman, Alina Zabrautanu).

De la Departamentul de Relatii Internationale al Universitatii Bacau ni s-a spus ca studentii plecati cu bursa in Spania au telefonat sau au trimis e-mail-uri prin care au transmis ca sunt sanatosi si ca asteapta sa-si poata relua cursurile, la care n-au reusit sa ajunga zilele acestea din cauza protestelor stradale (e cazul celor din Madrid).

Familiile studentilor bursieri trec in aceasta perioada prin aceleasi (cel putin) emotii, care oscileaza intre teama sau incredere in Dumnezeu si in destinul fiecarui om.

„Alina a plecat din Romania chiar in ziua in care a avut loc atentatul, deci nu am avut motive de ingrijorare” – ne-a declarat Mitica Zabrautanu, tatal studentei Alinei Zabrautanu. A asteptat-o cineva la aeroport. Sta la o familie mixta, ea romanca, el spaniol. Alina si-a dorit mult sa ajunga acolo. Nici prin cap nu-i trece sa renunte la bursa din cauza acestor atentate.

Alina a dorit sa studieze intr-o tara straina. Nici in continuare nu am motive de ingrijorare. Eu am fost militar. Vad altfel lucrurile. Ca barbat si ca fost militar vad lucrurile altfel. Am avut si multe necazuri. Desigur, este un lucru groaznic sa te razbuni pe niste oameni nevinovati.

Dar consider ca n-ai cum sa te aperi de ce ti-e scris si poti sa mori oriunde ai fi, in Spania, printre atacuri teroriste, sau in Romania, cand mergi pur si simplu pe strada”. Pe de alta parte, bunica Alinei era destul de ingrijorata si cand am luat legatura cu familia Zabrautanu prin telefon, am simtit tremurul din vocea bunicii. „Ati vorbit cu Alina?!…”(Laura HUIBAN)

„Cand am auzit la televizor «Atentate in Spania», mi s-au taiat picioarele”

Pe 9 februarie si Ion Roman, care frecventeaza cursurile Facultatii de Inginerie Economica din cadrul Universitatii Bacau, a fost ales pentru o bursa de studii in Spania. Am stat de vorba cu Maria Roman, mama lui, care inca mai retraia emotiile zilei de joi, 11 martie. „Cand am auzit la televizor «Atentate in Spania» mi s-au taiat picioarele.

Desi stiam ca baiatul meu era la 120 de kilometri de Madrid, aveam impresia ca il vad pe el acolo, in acele imagini de groaza. Nu puteam sa iau legatura cu el pentru ca nu are telefon, la televizor se transmintea continuu de la Madrid, la stiri se anuntau mereu numele mortilor si ranitilor. A fost groaznic, eram disperata, nu stiam cum sa reactionez, ce sa fac.

Apoi mi-a venit ideea sa-i contactez pe colegii lui de aici, din Bacau, cu care stiam ca mai corespondeaza pe Internet si dupa ce am aflat ca Ion este bine, m-am linistit. Nici acum nu am luat legatura cu el, dar sunt sigura ca nu a patit nimic pentru ca, inainte de a pleca, am convenit impreuna ca daca este sa i se intample ceva, ma va suna de oriunde ar fi. Or acum nu m-a sunat, deci e bine.

Mi-o spune si sufletul meu de mama! Oricum, nu am cuvinte pentru ce s-a intamplat acolo si acum simt nodul acela in inima pe care l-am simtit in momentul in care am aflat de atentatele sinucigase. Chiar daca par egoista fata de trairile celor care au suferit atunci, nu pot sa spun decat ca ma bucur enorm ca fiul meu nu a patit nimic”. (Roxana NEAGU)

Condoleancias para Espana!

Javier, Fernando, Juan, Jose Alberto, Ana, Sefanda, Carlos, Sergio. Sunt numele unora dintre cei care alcatuiesc ceea ce am putea numi comunitatea spaniola din Bacau. Numeric nu se compara cu italienii, turcii sau arabii. Viata o traiesc insa la aceeasi intensitate. O comunitate mica – nu mai mult de 15 oameni – dar poate de aceea mai unita.

Cu siguranta mai unita acum, dupa ce Madridul, capitala lor, a fost lovit de cel mai groaznic atentat din istoria Europei. Sunt si acum ingroziti, sunt mai ales revoltati. O revolta surda mai mult, pentru ca, departe de casa, se simt legati de maini si de picioare fata de…

si aici isi cauta cuvintele, pumnii li se strang, pentru ca nici o limba din lume nu este intr-atat de bogata pentru a descrie o picatura din ce poate simti un om in astfel de momente.

Cei mai multi dintre spaniolii adoptati de Bacau lucreaza la Diana Forest. Sunt directori, sefi de departamente, fac parte din personalul tehnic. Altii sunt studenti, veniti in cadrul unui program de coperare intre Universitatea din Valladolid si cea din Bacau. Comunitate pot fi numiti mai mult in weekend. Atunci se strang toti, joaca fotbal, stau impreuna la masa.

Uneori merg la discoteca, dar sunt nelipsiti de la karting, „fanatici” dupa cum spun chiar ei. Le place sa petreaca mult timp cu prietenii lor romani. „Daca stam numai intre noi, spaniolii, nu mai invatam romaneste, si noi vrem sa invatam romaneste” – marturiseste Javier, interlocutorul nostru, un spaniol tipic: brunet, focos, volubil, deschis, cu o romaneasca aproape fluenta.

„Acum a fost altfel”

„Acum a fost altfel” – marturiseste, coborand privirea. In spatele biroului, pe perete, are un afis cu funda aceea neagra, simbolul doliului pentru cei ucisi in atentate. Dealtfel, toti spaniolii au acel afis, in birouri, pe masini, acasa. „E tot ce putem face aici, departe de casa. {tim ca e putin, dar e din suflet”. Apoi nu se mai poate stapani.

„Spune-mi, ce sens are?! Daca Al-Qaida vrea razbunare, de ce se razbuna pe oamenii nevinovati care sunt intr-un tren?! Ce vina are fetita aceea de sapte luni, sfartecata de bombe, pentru ca prim-ministrul a vrut sa fim alaturi de americani?! Ce vina au strainii care au murit?!”. {tie ca atentatele au facut victime din 11 tari. {tie ca, dupa spanioli, romanii sunt natiunea cea mai afectata.

„… a fost altfel”. Spaniolii din Bacau n-au mai jucat fotbal, n-au mai fost la karting, de discoteca nici nu mai putea fi vorba. Joi dimineata, Javier era, ca de obicei la birou. A intrat un coleg, tot spaniol, care i-a spus ca a auzit la radio de un atentat la Madrid. Au cautat impreuna stiri pe Internet. Primele informatii vorbeau de „numai” cateva zeci de morti.

„Nu credeam ca-i asa grav – povesteste Javier. Noi, in Spania, suntem deja obisnuiti cu atentatele ETA”.

„Toti prietenii din Bacau mi-au transmis condoleante”

Dar in scurt timp au realizat grozavia. Dupa serviciu, s-au strans acasa, in fata televizorului, pentru a vedea ce spun televiziunile spaniole. Au fost innebuniti fiindca n-au putut lua legatura cu cei de acasa decat vineri seara. Toate comunicatiile cu Spania erau blocate. Au inrosit telefoanele, priveau neputinciosi cum calculatoarele nu vroiau sa trimita e-mail-urile.

Abia dupa doua zile groaznice, intr-o tensiune trecuta dincolo de paroxism, au inceput sa se soseasca mesajele de la rudele si prietenii din Madrid. Din fericire, toate aveau cam acelasi continut: „Suntem bine! Suntem in viata! Stati linistiti!”. Dar linistiti nu puteau fi, cand poporul lor era in doliu. Si-ar fi dorit un loc de pelerinaj, cum a fost in Bucuresti Ambasada Spaniei.

Sufletele lor au simtit insa apropierea si sprijinul romanilor, bacauanilor in primul rand. „M-a emotionat ca toti prietenii din Bacau m-au sunat de mai multe ori, mi-au transmis condoleante pentru poporul spaniol, m-au intrebat daca vreo ruda ori vreun cunoscut al meu sunt printre victime. I-am simtit pe toti langa sufletul meu.

Faptul ca romanii sunt a doua natiune care a suferit in aceasta tragedie ne-a apropiat si mai mult”.

„Ne ajuta sa stim ca toata lumea ne este alaturi”

Spaniolii au simtit solidaritatea noastra si cand au trecut prin centrul orasului. „Eram impreuna cu un prieten si nu pot sa exprim ce am simtit cand, pe catargul din fata Prefecturii, am vazut drapelul tarii voastre coborat la jumatate” – marturiseste Javier. Apoi, si pe alte cladiri din Bacau, steagul Romaniei avea o esarfa neagra.

„Ne ajuta sa stim ca toata lumea ne este alaturi” – si aici Javier isi cauta cuvintele in limba romana, cu toate ca nici spaniola si nici o limba din lume nu este intr-atat de bogata pentru a descrie o picatura din ce poate simti un om in astfel de momente.

Ne luam ramas bun de la cei pe care acum ii putem numi prietenii nostri spanioli, pentru ca am simtit ceva care ne-a unit. Ne-a unit in durerea sfasietoare si revolta surda a celor care, spanioli si romani deopotriva, i-am pierdut pe cei dragi, chiar daca nu i-am cunoscut pana nu le-am vazut numele pe listele durerii.

Condoleancias para Espana! Condoleancias para Javier, Fernando, Juan, Jose Alberto, Ana, Sefanda, Carlos, Sergio. (Aurelian CHISCOP)

Destin spaniol

Violeta, singurul copil al Constantinei Voicu, este in Spania. De aproape cinci ani. Studenta la Facultatea de Stomatologie in Bucuresti, s-a inscris si la cursurile de spaniola de la Institutul Cervantes. „Voia neaparat sa ajunga in Spania, ne marturiseste mama acesteia.

Avea un prieten din copilarie acolo si a fost fascinata de cele povestite de el despre cum e in Spania, ce posibilitati de afirmare sunt, cat de minunata e tara”. Asa ca, in anul 1999, dupa ce si-a terminat studiile, Violeta a ajuns in Spania, in orasul Murcia. A lucrat mai intai intr-un bar, apoi a cantat la pian intr-un restaurant unde se intalneau elitele zonei.

Abia dupa un an si-a gasit un post de asistent medical, iar imediat dupa aceea a reusit sa-si profeseze meseria, cea de medic stomatolog, in mai multe clinici particulare. „I-a fost greu, dar a reusit. Dupa doi ani, a cunoscut un spaniol, doctor in stiinte, s-a casatorit si si-a urmat cursul firesc al vietii”.

„Mi-a dat imediat telefon. Plangea”

O viata linistita, plina de reusite, fara prea multe sincope. Intr-o tara, cu oameni civilizati si ospitalieri, intr-un oras linistit. Liniste care a fost spulberata in data de 11 martie. „Este groaznic ce s-a intamplat atunci, acolo, continua Constatina Voicu. Nu puteti sa va dati seama ce am simtit in momentul in care am vazut acele imagini oribile la televizor.

Chiar daca o stiam pe Violeta departe de orasul Madrid, pana am reusit sa iau legatura cu ea, nu mi-am gasit linistea. Stiam ca de multe ori merge in capitala pentru rezolvarea unor probleme si ca im aceasta perioada trebuia sa se prezinte la Ambasada sa-si prelungeasca viza. A fost groaznic”. Numai ca Violeta a sunat imediat. A simtit in sufletul ei bataile disperate ale inimii mamei sale.

„M-a sunat sa ma linisteasca. Plangea. Imi spunea ca toata lumea e speriata, socata, fara cuvinte si in orasul unde locuieste. Cu cateva zile in urma si acolo fusese un incident asemanator, o bomba intr-o statie de autobuz, dar totul a fost izolat, fara victime. Acum cele patru atentate a dat lumea peste cap. Televiziunile locale au transmis continuu imagini din acea gara.

Spunea ca a fost un adevarat macel. Durere mare, lacrimi, disperare. Era foarte revoltata, la fel ca si sotul ei. Din fericire, nimeni din familia lor nu au patit nimic. O durea sufletul. Avea impresia ca, indirect, prin acele atentate, au fost loviti romanii ei. Auzea la stiri ca in acel tren au murit si au fost raniti romani.

Plangea si ma intreba pe mine «De ce? De ce au fost alesi chiar ei, oameni nevinovati si simpli?»”.

Nepotul ei trebuia sa fie in „trenul mortii”

„Am avut emotii cumplite si pentru nepotul meu, Florin Bancila, care de doi ani munceste chiar la Madrid, in constructii, mai adauga doamna Voicu. Am sunat pe sotia lui, care sta in Braila, ea il suna pe el la Madrid, fata mea la fel. Au fost legaturi incrucisate. Dar nu a patit nimic.

Trebuia sa fie in trenul groazei, dar spre norocul lui in dimineata aceea nu s-a trezit la timp si asa a scapat. Va dati seama. Nu am putut sa luam legatura imediat cu el, ci cu un coleg de munca de-al lui. Dar pana nu i-am auzit vocea nu am crezut ca totul e in regula”. Florin Bancila e casatorit si are o fetita in clasa a IX-a. A fost mai intai in Alicante si apoi s-a transferat la Madrid.

Ca multi alti romani, a plecat acolo pentru bani, pentru a oferi familiei o viata mai buna. De fata cu noi, Constantina Voicu a sunat-o din nou pe sotia lui Florin. „Acum totul e mai bine, ne-a explicat aceasta. Toata lumea face eforturi disperate sa reintre in normal, dar este inca foarte speriata. Oamenii si-au reluat lucrul doar ca se circula pe alte trasee cu metroul.

Zona atentatelor a ramas inchisa. Multi dintre cei care au fost acolo erau tineri. Toti sunt inca socati. Au ramas cu acele imagini de cosmar prin care au trecut”. Verisoara lui Florin, Iulia Bancila, este si ea plecata in Spania, de doi ani. Din fericire, sta alaturi de Violeta Voicu, in orasul Murcia. „Nici ea nu a patit nimic, doar ca este foarte socata”, mai spune Constantina Voicu.

„Am calatorit si eu cu acel tren”

Pentru ca a fost invitata la nunta fetei, Constantina Voicu isi aminteste ca a fost nevoita sa calatoreasca cu „acel tren al durerii”. „A venit fata si m-a luat de la aeroport, dar pentru a ajunge la casa ei trebuia sa ne deplasam cu trenul. Acum realizez ca era chiar acel tren al groazei. Realitatea este ca totul a fost cumplit si crud. Am cunoscut oamenii de acolo.

O luna, cat am stat in Spania, am vazut numai oameni fericiti, civilizati, ordonati si siguri pe ei. Totul in jur era curat si linistit. Nu cred ca meritau ei un asemenea macel, un asa chin, o astfel de batjocura, un destin asa de crud. A fost o nedreptate platita din plin cu sange nevinovat”.(Roxana NEAGU)