Homo sapiens, Omul de Neanderthal și paradoxurile celei mai bizare extincții din istorie

​Dispariția Omului de Neanderthal, privită la nivelul geologic al trecerii timpului, este o anomalie. Și nu, nu a fost explicată până în prezent. Cel puțin cu o variantă care să poată răspunde tuturor întrebărilor. Este o dispariție fără un corespondent în istoria evoluției umane, sau chiar animale. Și asta pentru că s-a întâmplat atât de rapid, și pe un spațiu uriaș, încât cu greu poți găsi un răspuns mulțumitor pentru ceea ce s-a întâmplat acolo.

Să luăm în discuție doar datele principale ale ecuației, pentru a vă face o idee clară. De peste 400.000 de ani, Omul de Neanderthal își făcuse apariția în Europa. Ulterior, a ajuns să colonizeze vestul Asiei, să ajungă până în Siberia, să îl înlocuiasă pe Homo sapiens în Orientul Mijlociu, și să ocupe un teritoriu extrem de vast. Vorbim despre indivizi adaptați la clima relativ dură din emisfera nordică, indivizi care au văzut numeroase perioade de maximum glaciar, cel puțin trei perioade glaciare, și care supraviețuiseră tuturor acestor încercări.

Undeva acum circa 45.000 -50.000 de ani, pe teritoriul lor apare un individ de tip nou, Homo sapiens. Un individ care nu văzuse în toată existența sa ceea ce înseamnă o perioadă glaciară în Europa sau nordul și vestul Asiei. O specie adaptată mai degrabă la o climă blândă, temperată, așa cum era cea din sudul Asiei, din Orient sau din Africa.

Și brusc, în decurs de doar câteva milenii de conviețuire, locul neanderthalienilor este luat complet de Homo sapiens. Să ne gândim numai că și dinozaurii, cu tot asteroidul care i-a lovit acum 66 de milioane de ani, cu tot supervulcanul indian și cu răcirea globală cu care se confruntau concomitent, tot au mai rezistat câteva sute de mii de ani până să dispară complet. O dispariție bruscă, una care mai și cuprinde o populație întinsă pe milioane de kilometri pătrați, e greu de explicat altfel decât printr-un episod catastrofal. Sau, mare atenție, prin faptul că am interpretat noi greșit datele de până acum.

Cât de important a fost Homo sapiens în ecuația dispariției neanderthalienilor?

Prima explicație a acestei bizarerii a venit de la paleontologul francez Marcellin Boule în 1921. Tot el a fost primul cercetător care a analizat un schelet complet de Homo neanderthalensis, pe cel de la Chapelle-aux-Saints. Iar explicația sa a avut și are repercusiuni până astăzi.

Boule a văzut în Omul de Neanderthal o fundătură genetică. O anomalie fără legătură evolutivă cu Homo sapiens. O ciudățenie care, cumva ,parcă a și meritat să fie exterminată de strămoșii superiori ai speciei noastre. Cu anumite modificări, această abordare a fost preluată în 1988, de către britanicul Chris Stringer, în ceea ce avea să devină ipoteza „Out of Africa 2”. Conform ipotezei în cauză, omul anatomic modern a ieșit din Africa, superior, frumos și avansat, mai ceva ca rasa ariană din ideologii de tristă amintire și, într-un timp relativ scurt, a dus la exterminarea tuturor speciilor umane concurente, vreo cinci la număr, printre care și neanderthalienii.

Și aici e imposibil să nu îți ridici câteva semne de întrebare. Spre exemplu, cum de au reușit mici comunități, căci nici Homo sapiens nu venea cu o armată de ocupație, să ducă la dispariția unor specii de succes, adaptate mediului lor, pe care Homo sapiens nu îl cunoscuse niciodată? Ca un exemplu, estimările bazate pe numărul de situri aurignaciene din vestul Europei (una dintre culturile de început ale lui Homo sapiens în Europa), arată că numărul de indivizi nu ar fi depășit câteva mii. Practic, populația unei comune mai răsărite. Cumva, ceva nu se leagă.

Cât să vorbești de concurență pe aceleași nișe ecologice, când populațiile ambelor specii erau atât de rarefiate? Apoi, dacă a existat cu adevărat un conflict între cele două specii, Neanderthal și omul anatomic modern, unde sunt dovezile acestuia? S-a spus adesea că „i-am mâncat pe neanderthalieni”. Și totuși, nu există nicio dovadă, nici măcar una singură, a antropofagiei între cele două specii. Și unii, și alții, îi consumau ocazional pe ai lor. Dar nu au fost descoperite indicii că i-ar fi canibalizat pe ai celorlalți.

Revenind la ipoteza unor confruntări cu final dramatic între neanderthalieni și oamenii anatomic moderni, nu există decât două exemple, dar și acelea extrem de controversate. Primul, un craniu neanderthalian descoperit în 1979, în peștera franceză St. Cesaire 1. Craniul prezintă o rană creată de un obiect ascuțit, o lamă, obiect care nu se regăsește în arsenalul neanderthalienilor.

Al doilea caz, un schelet neanderthalian descoperit în anii `60 în Irak, la Shanidar, care prezintă o urmă intercostală. Și în acest caz, pare a fi vorba de urma unui proiectil care a urmat o rută balistică, probabil o suliță. Dat fiind faptul că Homo sapiens folosea așa ceva, s-a mers iar pe ipoteza că ar fi fost vorba de un conflict cu ai noștri. Cum spuneam însă, ambele cazuri sunt extrem de controversate, iar interpretările expuse mai sus au fost contrazise în mai multe rânduri. Să zicem însă că e vorba de cazuri reale de interacțiune violentă. Se poate vorbi de un conflict global, atunci când ai doar două cazuri, unul în Franța și unul în Irak, separate de 30.000 de ani? Greu de crezut.

O alternativă la cele expuse mai sus a venit în anul 2015, ca urmare a unui volum publicat de o cercetătoare americană, Pat Shipman pe numele ei. Și, spunea Shipman, domesticirea câinilor de către Homo sapiens, acum circa 40.000 de ani, ar fi avut un efect devastator asupra mediului eurasiatic. Nu doar că i-a permis omului anatomic modern să vâneze la un nivel fără precedent, dar l-a mai și ajutat să scape de concurență, recte de neanderthalieni, că despre ei este vorba astăzi.

Subliniem însă că este vorba de o ipoteză. Una care nu a fost demonstrată în vreun fel. Pe urmă, iar e greu de crezut că pe un areal de milioane de kilometri, împărțit între câteva mii sau zeci de mii de indivizi din cele două specii, să se fi ajuns la scenarii uniforme de exterminare cu câini.

Culmea, ca să pună capac acestor ipoteze cu iz războinic, un studiu recent, pe care l-am analizat și noi, spune că neanderthalienii au persistat cel mai mult în locurile în care au interacționat cu Homo sapiens. Nu invers. Și iată doar unul dintre paradoxurile de care pomeneam.

Unde ar trebui căutat răspunsul dispariției neanderthalienilor?

De-a lungul timpul au fost expuse atât de multe ipoteze care să explice brusca dispariție a neanderthalienilor, care de care mai dubioasă, încât cu greu poți să le grupezi pe toate într-un scenariu decent. De la tiparul creșterii copiilor, la dieta diferită, la capacitatea cognitivă, la tiparul de vânătoare și până la o epidemie globală, asta ca să enumerăm doar câteva explicații, au venit să justifice un episod greu de înțeles. Nici nu mai trebuie subliniat că niciuna dintre explicațiile astea nu a fost dublată de dovezi care să o facă general acceptată.

Ipoteza vulcanului Campi Flegrei, care ar fi erupt acum circa 40.000 de ani în Italia, dublată de o altă erupție vulcanică din Caucaz, a intrat o perioadă în atenția cercetătorilor. Numai că, pe măsură ce dovezile s-au adunat, ea a picat în desuetudine. O să spunem numai că nimeni nu a putut justifica modul în care un atare cataclism a putut duce la o dispariție selectivă. Adică doar a neanderthalienilor.

Și aici, mergem la o altă ipoteză, una care își are rădăcinile în 1908, în studiul unui etnolog danez, Hans Peter Steensby. Omul vorbea atunci de o hibridizare între specii, iar noi, cei de azi, am fi produsul încrucișării acestora. La vremea lui, Steensby a fost luat în derâdere. Nimeni nu putea accepta așa ceva. Azi e un fapt dovedit că avem gene neanderthaliene. Da, dar ei tot au dispărut, nu au fost asimilați brusc, în doar câteva mii de ani.

O explicație interesantă a fost oferită de unul dintre „greii” cercetării paleolitice, Clive Finlayson. Omul a săpat o viață în ceea ce s-a dovedit ultimul refugiu neanderthalian din lumea asta, Gibraltarul. Și el a adus în discuție câteva idei ce contrazic cumva premizele de la care se pleacă în studiul cercetării dispariției neanderthalienilor.

Spre exemplu, spune omul că, dată fiind distribuția locuirilor la nivel sedimentologic (cu neanderthalienii în nivelurile inferioare și cu sapiens în cele superioare), ai spune că „ai noștri” au venit și i-au eliminat pe primii, apoi le-au luat locul. De fapt, asta e ideea generală. Dar dacă, se întreabă Finlayson, ne imaginăm că Homo sapiens nu a pătruns în peșterile neanderthaliene tocmai pentru că a fost ținut pe afară, că a fost împins la periferii de un adversar superior din multe puncte de vedere, și că nu a pătruns în acele peșteri decât atunci când Omul de Neanderthal dispăruse deja? E o interpretare a datelor care se bazează, ca și cea anterioară, strict pe aceleași dovezi.

Iar asta, dacă privești acea distribuție a nivelurilor de locuire din peșteri, arată că, în majoritate covârșitoare a siturilor, între Neanderthal și Sapiens există un hiatus sedimentologic, uneori de mii de ani. Pe românește, peșterile fuseseră părăsite chiar de milenii, înainte ca Homo sapiens să ajungă acolo.

Astfel, Finlayson, și nu e singurul care susține așa ceva, vine cu o ipoteză mai mult decât interesantă. Una care, în accepțiunea personală, tinde să răspundă celor mai multor întrebări legate de acest scenariu. Și, spune britanicul, episoadele climative severe din intervalul de acum 36.500 – 40.000 de ani nu au dus doar la dispariția neanderthalienilor. Ci, foarte interesant, a ambelor specii. Vorbim strict de Europa și vestul Asiei. Și aici e cazul să intervenim cu niște explicații.

În ciuda imaginii de supraviețuitor în mediul glaciar, de individ perfect adaptat ghețurilor veșnice, Omul de Neanderthal era la polul opus față de această imagine.

Analizele siturilor care îi trădează prezența prin Germania, nordul Franței, Câmpia Rusă și alte zone cu un climat dur, arată că acesta apărea acolo doar în perioadele cu temepraturi blânde. Singurele zone în care se poate vorbi de o continuitate a locuirilor neanderthaliene sunt cele mediteraneene. Pe scurt, tot un individ căruia îi plăcea căldura era și el. Spre exemplu, Homo neanderthalensis nu a ajuns niciodată în apropiere de Cercul Arctic, acolo unde Homo sapiens se avântase încă de acum cel puțin 30.000 de ani.

Misterul unei dispariții

În perioadele de oscilație climatică dură, atunci când temperaturile se schimbau radical, oamenii de Neanderthal dispăreau din siturile menționate mai sus. Fie se retrăgeau în refugiile mediteraneene, cele de la Marea Neagră sau de prin alte părți, fie dispăreau. Alte posibilități nu există. De abia acum 60.000 de ani se poate vorbi de o evoluție cognitivă și o schimbare a tiparelor de vânătoare la acești indivizi, care le permit să subziste în zonele dificile, chiar și în perioadele reci. Iar un exemplu elocvent vine chiar din România, din situl de la Ripiceni, acolo unde regăsim comunități care trăiau în aer liber, în perioade de răcire accentuată.

E cert că astfel de schimbări de temperatură, care veneau la pachet cu dispariția florei și faunei, veneau la pachet și cu extincția unei părți a comunităților neanderthaliene. E imposibil să fi fost astfel. Imaginați-vă numai ce ar fi însemnat să te deplasezi împreună cu copiii, cu bagajele, cu armele, la temperaturi extreme, pe sute sau chiar mii de kilometri. Nu toți puteau rezista.

Ei bine, zice Finlayson, asta s-ar fi întâmplat și acum 40.000 de ani, pe fondul unor schimbări climatice severe. Neanderthalienii, câți mai trăiau în refugiile geografice, erau deja niște „morți-vii”.

Comunitățile de Homo sapiens care pătrunseseră în Europa în intervalul care precede acest episod climatic ar fi dispărut și ele. Nu erau nici ei supra-oameni. În mod normal, conform unei tradiții ancestrale, neanderthalienii ar fi trebuit să își refacă numărul, pe măsură ce vremurile deveneau mai bune pentru ei. Dar nu au mai făcut-o. De ce? Pentru că, între timp, bazinul din care Homo sapiens putea aduce alți indivizi care să le ia locul celor dispăruți în Europa era uriaș. Neanderthalienii nu aveau acest avantaj.

Da, dar nu uitați un aspect pe care nici Clive Finlayson nu uită să îl sublinieze! Faptul că găsim atât de multe urme ale neanderthalienilor acum 40.000 de ani arată că erau suficient de numeroși încât să le și lase. Și apoi, chiar suntem siguri că au dispărut acum 40 de milenii? Ideea asta nu e mai veche de cinci ani de zile și a venit pe fondul unor metode noi de decontaminare a materialului organic care trebuie datat, metodă inventată la Oxford, dar nu lipsită de controverse.

Până atunci, toate datele arătau că neanderthalienii supraviețuiseră până acum 27.000 de ani (România, Ucraina, centrul Europei și chiar vestul continentului). În Gibraltar și alte zone din partea sudică a Peninsulei Iberice, ei ar fi rezistat până acum 24.000 de ani. Odată cu redatarea prin noile metode a mai tuturor siturilor importante, data dispariției neanderthalienilor a fost dusă la 40.000 de ani. 37.000 în Gibraltar.

Dar asta nu ne ajută cu nimic ca să înțelegem ceea ce s-a întâmplat cu verii noștri evolutivi. Putem spune că suntem încă în etapele oarecum incipiente ale cercetării. În fond, studiul paleonatropologiei sau al evoluției omului are mai o istorie de circa 150-200 de ani. Matematică, în schimb, facem de 6.000 de ani. You do the math!