Iliescu a actionat pentru apararea intereselor URSS-ului

In februarie 1991, regimul lui Ion Iliescu, contestat de Occident si de opozitia interna, inca mai spera ca Moscova isi va pastra influenta in fostul lagar comunist. Acolo isi vedea scaparea.

Pentru Cotroceni era vital ca locatarul de la Kremlin sa-i indice mai repede coordonatele orbitei pe care Romania ar fi trebuit sa se aseze.

Pentru a nota aceste coordonate a fost trimis la Moscova Ioan Mircea Pascu, consilierul de politica externa al presedintelui Iliescu. Discutia lui Pascu la Kremlin a fost rezumata

intr-o nota de convorbiri redactata de Vadim Zagladin, consilierul de politica externa al presedintelui Gorbaciov, un raport pe care il prezentam in premiera.

Documentul, scris pentru Gorbaciov, surprinde fara nici un dubiu, fara interpretari personale, esenta relatiilor dintre Iliescu si Kremlin, esenta mesajului cu care Ioan Mircea Pascu a fost trimis de Iliescu la Moscova si arata un regim care in 1991 isi vedea salvarea in mentinerea influentei Uniunii Sovietice in fostul lagar socialist si chiar pe plan mondial.

Dar conditia pentru a te invirti pe orbita in jurul Kremlinului era incheierea unui nou tratat politic cu URSS, tratat pe care Adrian Nastase l-a parafat la Moscova, la 22 martie 1991, iar presedintii Iliescu si Gorbaciov l-au semnat la 5 aprilie, tot la Moscova. Tratatul nu a fost ratificat de parlament. Petre Roman sustine ca s-a opus.

Pe atunci era prim-ministru si trebuia sa trimita parlamentului spre ratificare tratatul politic cu URSS.

Aportul Romaniei la mentinerea URSS a fost si politica antiunionista a guvernului de la Bucuresti in problema Basarabiei. O data mentinuta URSS, Moscova ar fi trebuit sa propuna “noi initiative cu caracter strategic” care sa inlocuiasca organizatia politico-militara a Tratatului de la Varsovia si CAER-ul care abia isi mai trageau sufletul.

Ion Iliescu dorea sincer sa ramina pe orbita Moscovei. Dar Mihail Gorbaciov avea alte prioritati, fiind prins intr-o disputa politica de proportii cu Boris Eltin. In acest documentar e surprinsa atitudinea

pro-sovietica a celor care in 1991, in regim de libertate, inca asteptau “noile initiative strategice ale Kremlinului, iar acum s-au rebotezat in “aliati” ai Statelor Unite ale Americii.

Credinciosi URSS

Pe 25 februarie 1991, la Hotelul Duna International din Budapesta, s-au pus semnaturile pe actul de desfiintare a structurilor militare ale Organizatiei Tratatului de la Varsovia. Decesul s-a produs citeva luni mai tirziu. La 1 iulie, la Praga, Pactul de la Varsovia a fost inmormintat oficial.

Pentru a compensa desfiintarea Tratatului de la Varsovia, Moscova a dorit incheierea unor tratate bilaterale de prietenie si cooperare cu fostii ei sateliti, tratate prin care aceste tari urmau sa fie tinute departe de NATO si de CEE. In cele din urma, Romania a fost singura tara care a dat curs scenariului sovietic.

Ion Iliescu – credea Mihail Gorbaciov – ar fi trebuit sa fie un exemplu si pentru ceilalti lideri central si est-europeni. Fostele tari socialiste urmau sa devina, potrivit prognozei unuia dintre cei mai cunoscuti analisti de la Moscova, Serghei Karaganov, o “zona-tampon” intre Occident si URSS. (“Mejdunarodnaia jizni”, nr. 6, 1990, p. 92)

Evenimentele din decembrie 1989 nu au avut un caracter antisovietic. Nimeni n-a ridicat din sprincene atunci cind, prin articolul 9 al comunicatului Consiliului Frontului Salvarii Nationale din 22 decembrie, noua putere de la Bucuresti a declarat ca ramine fidela Tratatului de la Varsovia. Mai mult chiar, Uniunea Sovietica a sprijinit politic schimbarea de regim din Romania.

Treptat, liderii comunisti reformisti – veniti la putere pe valul schimbarilor declansate de perestroika – la Berlin, Praga, Budapesta si, mai tirziu, Sofia au fost inlaturati.

Pentru fostii sateliti, abia eliberati din imbratisarea sovietica, prioritara a devenit relatia lor cu Occidentul, negocierile cu Moscova vizind, in primul rind, conditiile de retragere a trupelor sovietice stationate in unele din aceste tari.

Romania a facut oarecum exceptie de la regula, urmind un traseu invers, de apropiere de Moscova, pe fondul neincrederii Occidentului fata de noua putere instaurata la Bucuresti. Poate parea paradoxal, dar nu Iliescu a inaugurat aceasta politica, ci insusi Nicolae Ceausescu, in ultimii ani ai deceniului noua, cind a fost lasat din brate de Occidentul care acum paria pe cartea Gorbaciov.

Blocajele ivite cu ocazia vizitei lui Gorbaciov la Bucuresti (mai 1987) si a lui Ceausescu la Moscova (octombrie 1988) au fost inlaturate de vizita ministrului de externe sovietic, Eduard Sevardnadze, la 6 ianuarie 1990 (de exemplu, aprobarea pentru deschiderea centrelor culturale la Moscova si Bucuresti, pe care Ceausescu a tot intirziat-o; in cele din urma, acordul a fost semnat pe 10 octombrie

1990). Inainte de aceasta vizita, Ion Iliescu l-a numit ambasador in capitala sovietica pe fostul sau coleg de facultate de la Institutul Energetic din Moscova, Vasile Sandru.

Profesionalismul indiscutabil al lui Sandru, precum si relatiile pe care le avea la Ministerul de Externe sovietic si in lumea activistilor de la Sectia de relatii internationale a CC al PCUS erau o garantie pentru succesul mandatului sau.

In ciuda faptului ca Sandru participase in trecut, in calitate de adjunct al lui Stefan Andrei, care conducea Sectia de relatii internationale a CC al PCR, la mai multe runde de negocieri tensionate cu sovieticii, in cadrul Tratatului de la Varsovia, omologii sai moscoviti, in memoriile publicate recent, au numai cuvinte de apreciere la adresa lui.

Cintecul de sirena al Moscovei

In primele luni ale anului 1990, ministrii guvernului Petre Roman au descoperit drumul spre Moscova. Intensitatea contactelor romano-sovietice este cu totul exceptionala. Dupa vizita vicepremierului sovietic P.

Mastovoi din 13 februarie, se deschide o lunga lista cu ministri romani care au luat calea Moscovei, lista inaugurata de ministrul de externe Sergiu Celac (8 martie), continuata de ministrul culturii, Andrei Plesu (21 martie), de cel al apararii, Victor Stanculescu (9-10 aprilie) si de ministrul comertului exterior, Al. Margaritescu (26-27 aprilie) etc.

Unele vizite, cum e cazul celei facute de o mare delegatie militara in frunte cu ministrul Stanculescu, au fost foarte importante. Acum

s-a pus la cale trimiterea de ofiteri cursanti la marile academii militare de la Moscova pentru a pregati ofiterii de legatura din Tratatul de la Varsovia. Iar in momentul in care Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si-au retras studentii de la Institutul de Relatii Internationale de pe linga MAE al URSS, si-au facut aparitia primii studenti trimisi de Ministerul roman de Externe.

E limpede ca Romania isi pregatea serios cadre pentru o solida colaborare cu Uniunea Sovietica.

Pe 25 februarie 1991, la Budapesta, Adrian Nastase, pe atunci ministru de externe al Romaniei, semna pentru desfiintarea structurilor militare ale Pactului de la Varsovia. In acelasi timp, tocmai incheiase negocierile la Tratatul politic cu URSS, tratat care bloca pentru 15 ani aderarea Romaniei la alte aliante politico-militare.

In legatura cu negocierea acestui tratat, intr-un interviu acordat “Evenimentului zilei”, premierul de atunci Petre Roman afirma ca in Ministerul de Externe se pastrase un “tip de atitudine ceausista: oare nu putem sa ne punem bine cu toata lumea?”. Petre Roman sustine ca s-a opus ratificarii tratatului de catre parlament si l-a convins in acest sens pe Ion Iliescu.

Ce facem cu Tratatul de la Varsovia?

Organizatia Tratatului de la Varsovia (OTV) a fost infiintata pe 14 mai 1955, cu sase ani in urma NATO, ca raspuns la aderarea la Pactul Nord-Atlantic a Germaniei de Vest. A avut o istorie ceva mai putin agitata decit NATO. In deceniul noua, Tratatul de la Varsovia a fost si el afectat de perestroika lui Gorbaciov.

Dupa ce in mai 1987 s-a anuntat schimbarea doctrinei OTV, accentul punindu-se acum pe aparare, consfatuirea Comitetului Politic Consultativ de la Bucuresti (7-8 iulie 1989) marcheaza un moment de cotitura in istoria Pactului de la Varsovia.

Acum se pune apasat problema transformarii organizatiei dintr-una “militaro-politica intr-una politico-militara” (Raportul de activitate al MAE al URSS, aprilie 1985-octombrie 1989, in “Mejdunarodnaia jizni”, nr. 12, 1989).

Prabusirea regimurilor comuniste din fostele tari-satelit ale Uniunii Sovietice a generat, in rindul analistilor moscoviti, o dezbatere (redusa ca amploare, de altfel) asupra viitorului Tratatului de la Varsovia. Cel mai probabil scenariu era acela potrivit caruia s-a redus importanta militara a Pactului de la Varsovia, dar “se mentine valoarea lui politica”.

Mai mult chiar, Tratatul de la Varsovia “este necesar pentru a preintimpina aparitia unor elemente de “balcanizare” in Europa rasariteana” (S. Karaganov). Dar soarta pactului, si aici au fost de acord mai toti analistii, este pecetluita, Tratatul de la Varsovia urmind sa dispara “mai devreme sau mai tirziu”.

Acesta era tonul analizelor din primele cinci luni ale anului 1990.

La consfatuirea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ (7 iunie 1990), la care au participat Ion Iliescu, premierul Petre Roman, ministrul apararii Victor Stanculescu, secretarul de stat de la externe R. Neagu si ambasadorul V.

Sandru, s-a adoptat o declaratie oficiala prin care membrii pactului se angajau “sa revizuiasca caracterul, functiile si activitatea Tratatului de la Varsovia”. In acest scop au infiintat o comisie care urma sa prezinte Comitetului Politic Consultativ propuneri concrete in aceasta directie, pina la sfirsitul lunii octombrie 1990.

Restructurarea Pactului de la Varsovia insemna, in 1990, transformarea lui dintr-o organizatie politico-militara intr-una politica. (Raportul de activitate al MAE al URSS, nov. 1989-dec.1990, in “Mejdunarodnaia jizni”, nr. 3, 1991).

Tandemul Iliescu – Gorbaciov

Discutiile cu liderii central si est-europeni purtate pe 7 iunie 1990 nu puteau sa-i inspire prea mult optimism lui Gorbaciov in privinta viitorului Tratatului de la Varsovia. In afara de Gorbaciov, singurul interesat in restructurarea si mentinerea Pactului de la Varsovia a fost presedintele Romaniei, Ion Iliescu.

Potrivit comunicatului publicat in oficiosul Vestnik Ministerstva inostrannih del SSSR (15 iulie 1990), Gorbaciov si Iliescu “au confirmat interesul lor pentru restructurarea activitatii OTV si CAER, transformarea lor in institutii care sa contribuie activ la stabilitatea internationala”. Nici un alt lider est-european care a purtat discutii cu Gorbaciov pe 7 iunie 1990 (W.

Jaruzelski – presedintele Poloniei; L. de Maiziere – RDG; J. Antall – Ungaria; P. Mladenov – presedintele Bulgariei – in aceasta ordine au fost publicate comunicatele oficiale) n-a formulat – asemeni lui Iliescu – vreun interes pentru mentinerea Tratatului de la Varsovia.

De fapt, acesti lideri central si est-europeni nici macar n-au pus problema – in discutiile bilaterale cu Gorbaciov – viitorului Pactului de la Varsovia.

Amanunt care nu l-a impiedicat pe ministrul de externe, Sevardnadze, sa fie optimist in privinta viitorului organizatiei. El declara,

intr-un interviu publicat in “Novoe Vremea” (nr.

26, 1990), ca toti membrii pactului “sint de acord ca el trebuie sa devina o alianta de state suverane, egale in drepturi”, iar comisia creata va gasi cele mai bune solutii pentru a prelungi viata Tratatului de la Varsovia, care ar putea “juca inca un rol pozitiv in crearea noilor institutii si structuri general europene”. Sperantele lui Sevardnadze s-au risipit curind.

Actiunile tandemului Iliescu-Gorbaciov au fost blocate de hotarirea cu care premierul ungar Antall a cerut desfiintarea imediata a structurilor militare, anuntind ca, daca nu se va ajunge la un acord, Ungaria va parasi unilateral alianta pina la sfirsitul anului 1991. Ungariei i s-au alaturat imediat Cehoslovacia si Polonia (Raportul de activitate al MAE al URSS, nov. 1989-dec.

1990, in “Mejdunarodnaia jizni”, nr. 3, 1991). Comisia care pregatea recomandarile privind restructurarea Tratatului de la Varsovia s-a intrunit la Praga (iulie), Sofia (septembrie) si Varsovia (octombrie), dar nu a inregistrat nici un progres.

Mai mult, unificarea celor doua Germanii (octombrie 1990) a paralizat, practic, activitatea si asa redusa a structurilor militare ale pactului.

Astfel ca decizia luata la sfirsitul anului 1990, de a desfiinta structurile militare ale Tratatului de la Varsovia, pina la mijlocul anului urmator, a fost una cit se poate de logica.

Tratatul de colaborare, buna vecinatate si amicitie intre Romania si URSS, Moscova, 5 aprilie 1991

Art. 4: Romania si Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste nu vor participa la nici un fel de aliante indreptate una impotriva celeilalte.

Nici una din Partile Contractante nu va permite ca teritoriul ei sa fie folosit de catre un stat tert pentru comiterea unei agresiuni impotriva celeilalte Parti Contractante.

Nici una din ele nu va pune, in aceste scopuri, la dispozitia unui stat tert caile si mijloacele sale de comunicatie si alte infrastructuri si nu va acorda nici un fel de sprijin unui asemenea stat care ar intra intr-un conflict armat cu cealalta Parte Contractanta.

Romania, „prima tara care s-a aratat pregatita”

Semnarea tratatului a fost anuntata in ultimul moment. Chiar si fixarea datei de vineri, 5 aprilie, dinaintea Pastelui, genereaza suspiciuni. Presa centrala sovietica a pastrat o discretie desavisita in legatura cu semnarea tratatului, “Pravda” din 6 aprilie publicind citeva rinduri: “La invitatia presedintelui URSS, pe 4 aprilie a sosit la Moscova presedintele Romaniei, I.

Iliescu. A fost intimpinat la aeroport de vicepresedintele URSS, G.I. Ianaev, si de alte persoane oficiale”. Atita tot.

Strategia Moscovei pentru Europa centrala si de est incepea sa dea roade. Romania, spunea atunci Gorbaciov (foto), “a devenit prima tara care s-a aratat pregatita” pentru a incheia un tratat cu URSS dupa destramarea lagarului socialist. Ministrul sovietic de externe, A.A.

Bessmertnih, a fost si mai explicit, intr-un interviu acordat agentiei Itar Tass: “Noul tratat cu Romania deschide calea semnarii unor tratate asemanatoare si cu alte tari ale Europei de rasarit: Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia”.

Oare de ce s-a simtit Romania in pericol o data cu desfiintarea Tratatului de la Varsovia incit a fost singura tara din fostul bloc comunist care a semnat un tratat cu Uniunea Sovietica, valabil 15 ani, tratat care-i anula, practic, orice alta optiune de securitate? Daca s-ar fi ratificat acel tratat, Romania nu ar mai fi putut astazi fi membru NATO.

Poate ca liderii politici de la Bucuresti se simteau in pericol. “US News & World Report” si “Times” anuntau, la inceputul lunii ianuarie 1991, ca Iliescu va fi inlaturat de la putere de o “revolutie reala”.

Poate ca Trilaterala de la Visegr‡d, formata din Cehia, Polonia si Ungaria, care se constituise pe 15 februarie 1991, i-a convins ca asista neputinciosi la o noua reimpartire a lumii, iar singura umbrela sub care mai erau locuri libere era cea a Uniunii Sovietice.

Poate ca Iliescu era “dator” fata de Gorbaciov si s-a grabit sa incheie tratatul pentru a da exemplu si celorlalti lideri din fostele tari socialiste. Sau poate ca pur si simplu diplomatii, analistii, expertii romani au fost surprinsi de evolutia evenimentelor si n-au inteles ca URSS era cu un picior in groapa.

Iliescu si strategia sovietica

In 1990, analistii sovietici plecau de la premisa ca fostii sateliti ai Moscovei sint interesati in mentinerea unor structuri reformate ale Pactului de la Varsovia si CAER “pentru a avea posibilitatea de manevra in dialogul cu Occidentul”, Uniunea Sovietica fiind singura in masura sa le asigure un “sprijin politic”.

“Aici se vede ca ei (fostii sateliti ai Moscovei – n.r.) au mai multa nevoie de alianta cu URSS decit URSS de alianta cu ei, desi interesul, se intelege, este adinc si reciproc” – scria analistul S. Karaganov in vara anului 1990.

In ianuarie 1991 devenise insa limpede ca Moscova pierduse influenta in fostele tari socialiste.

Pe 22 ianuarie s-a redactat un raport la CC al PCUS, in care se tragea concluzia ca vechile structuri de putere s-au naruit, “fostele partide conducatoare au fost impinse la periferia vietii politice”, iar “politica externa a acestor tari se reorienteaza” (“Postanovlenie TK KPSS o razvitii obstanovki v Vostocinoi Evrope”, document publicat in Izvestia TK KPSS,

nr. 3, 1991 si reeditat in vol. Novie dokumenti po noveisei istorii, editor G.N. Sevostianov, Moscova, 1996).

Potrivit acestui foarte important document, Uniunea Sovietica trebuia sa acorde o mai mare atentie Europei rasaritene, Moscova fiind interesata ca fostii ei sateliti sa nu devina “surse ale antisovietismului” si “sa nu joace rolul de catalizator extern al separatismului national si al tendintelor centrifuge in Uniunea Sovietica”.

La punctul doi se prevede ca aceste tari nu trebuie sa devina in viitor “o amenintare reala sau potentiala pentru securitatea militara a Uniunii Sovietice”. De aceea “aceste tari trebuie sa ramina libere de baze si de forte militare straine”.

Documentul CC al PCUS, care trasa viitoarea politica fata de tarile Europei centrale si de est, contine mai multe puncte, insa primele doua intereseaza acum in mod special.

Romania era vizata de primul punct al raportului din 22 ianuarie 1991, din cauza presiunilor pe care opinia publica le facea in problema Basarabiei, Bucurestiul fiind somat de Moscova sa nu sprijine tendintele unioniste care se manifestau tot mai acut.

Cit despre cel de-al doilea punct, el era de mare actualitate in relatiile romano-sovietice de vreme ce, la 17-18 ianuarie 1991, la Moscova, s-a desfasurat o runda importanta de negocieri pentru incheierea noului tratat de prietenie si cooperare intre Romania si Uniunea Sovietica.

Daca problemele de securitate au fost fixate in articolul patru al tratatului romano-sovietic, semnat la Moscova, pe 5 aprilie 1991 de presedintii Iliescu si Gorbaciov, problema Basarabiei, a colaborarii economice dintre Romania si URSS, a tezaurului si a Insulei Serpilor vor figura pe agenda discutiilor dintre cei doi presedinti. Discutiile din 5 aprilie 1991 merita o analiza speciala.

Insa cu o alta ocazie.

Vizita la Moscova, la inceputul lunii februarie 1991, a lui Ioan Mircea Pascu, consilier de politica externa al presedintelui Iliescu, a avut loc intr-un moment crucial. Bucurestiul lua pulsul Moscovei prin intermediul consilierului Pascu, dorind sa stie daca Gorbaciov pregateste sa puna ceva in locul Pactului de la Varsovia.

Oricum, cu o intirziere suspecta, pe 6 februarie, Ministerul de Externe de la Bucuresti s-a declarat in favoarea desfiintarii structurilor militare ale Pactului de la Varsovia.

“Romania ramasese, de altfel, ultima tara din componenta blocului – daca excludem URSS, resemnata, probabil, mai mult cu ideea – care nu-si anuntase public intentia de a parasi aceasta anacronica alianta”, constata Dumitru Tinu, un bun cunoscator al relatiilor din cadrul Pactului de la Varsovia, la 8 februarie.

La Moscova insa, Ioan Mircea Pascu a calmat posibilele temeri ale interlocutorului sau, V. Zagladin, consilier al lui Gorbaciov pentru probleme internationale, asigurindu-l ca declaratia Ministerului roman de Externe “nu trebuie privita ca vreo schimbare a pozitiei, ca o tendinta de a slabi legaturile cu URSS”.

Dupa declaratia Bucurestiului din 6 februarie, purtatorul de cuvint de la Kremlin, Vitali Ignatenko, a putut sa anunte, pe 12 februarie, ca si Uniunea Sovietica este de acord cu desfiintarea Tratatului de la Varsovia.

Cu ocazia vizitei lui Ioan Mircea Pascu la Moscova, URSS si-a verificat validitatea noii strategii fata de tarile Europei centrale si de est. Peste doar doua saptamini, reprezentantii statelor Pactului de la Varsovia urmau sa semneze, la Budapesta, acordul de desfiintare a structurilor militare ale organizatiei.

In acel moment, Moscova negocia intens doar cu Romania incheierea unui nou tratat de prietenie. Negocierile cu Ungaria, Polonia, Cehoslovacia se blocasera in articolele care prevedeau retragerea trupelor sovietice din respectivele tari.

Pentru Moscova era foarte important ca, inainte de 1 iulie, cind fusese fixata data inmormintarii Tratatului de la Varsovia, diplomatia sovietica sa incheie tratatul cu Romania.

Semnarea unor tratate bilaterale cu fostii sateliti a fost o prioritate a politicii externe sovietice, confirmata de Raportul de activitate al MAE al URSS pe 1990, de sedinta Colegiului MAE al URSS din martie 1991, dedicata exclusiv problematicii relatiilor cu statele Europei centrale si de est, de interviul adjunctului ministrului de externe I.A.

Kvitinski (“Pravda”, 18 martie 1991) si de analizele tot mai numeroase publicate in presa de partid de la Moscova (cea mai consistenta apartine lui Valeri Musatov, in “Pravda”, 13 martie 1991).

Autoritatile romane asteptau in 1991, de la URSS: „Noi initiative cu caracter strategic”

Spre norocul Romaniei, sovieticii nu s-au ridicat la asteptarile lui Iliescu si Ioan Mircea Pascu

Joi, 7 februarie 1991, Ioan Mircea Pascu, consilierul de politica externa al presedintelui Iliescu, ateriza la Moscova, la ora locala 18.30. A doua zi, vineri, 8 februarie, la ora 12.30, Ioan Mircea Pascu si Eugen Dijmarescu, vicepremier si ministru al economiei si finantelor, erau primiti la Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Abia simbata, 9 februarie, Ioan Mircea Pascu, insotit de ambasadorul Romaniei la Moscova, Vasile Sandru, s-a intilnit cu Vadim V. Zagladin, consilierul de politica externa al presedintelui sovietic Mihail Gorbaciov. Ioan Mircea Pascu avea misiunea de a pregati vizita lui Ion Iliescu la Moscova si de a sonda intentiile Uniunii Sovietice fata de fostul lagar socialist, fata de Romania in special.

Peste doar citeva saptamini, la Budapesta, reprezentantii tarilor membre ale Tratatului de la Varsovia urmau sa semneze actul de deces al structurilor militare ale aliantei patronate de Moscova, iar liderii de la Bucuresti asteptau de la Mihail Gorbaciov “noi initiative cu caracter strategic”.

Vadim V. Zagladin a intocmit o nota pentru Gorbaciov, in urma discutiilor pe care le-a avut cu trimisul lui Iliescu – Ioan Mircea Pascu. Nota face parte dintr-un set de documente sovietice din anii 1988-1991, care mi-au fost puse la dispozitie de catre Vladimir Bukovski, pentru o carte in pregatire despre relatiilor romano-sovietice (decembrie 1989-decembrie 1991).

Raportul consilierului lui Gorbaciov despre discutiile cu Pascu ofera informatii despre adevarata strategie a lui Iliescu de la inceputul anilor Ô90 si despre mentalitatea celor care astazi se declara aliati fideli ai Statelor Unite ale Americii.

Nota consilierului sovietic dupa discutiile cu Pascu ne releva adevaratul portret al regimului Iliescu la inceputul lui 1991.

Un regim deranjat de “problema Basarabiei” si de activismul nationalist al guvernului Druc de la Chisinau, un regim care astepta mai multa initiativa din partea URSS pentru a echilibra o scena politica internationala dominata de Statele Unite, un regim care isi cauta legitimitatea la Moscova si tot de acolo astepta sprijin pentru contracararea PNTCD.

Potrivit notei lui Zagladin, Ioan Mircea Pascu s-a plins la Kremlin ca PNTCD, principalul partid de opozitie, creeaza greutati Frontului Salvarii Nationale. In spatele PNTCD-ului s-ar afla englezii. Concluzia lui Ioan Mircea Pascu era ca “anumite forte” din Occident sint vinovate de tensiunile politice interne din Romania.

Pentru a face fata “fortelor dusmanoase interne si externe”, Ioan Mircea Pascu a cerut sprijin economic din partea URSS, prin sporirea cantitatii de gaze naturale livrate Romaniei, ceea ce ar reprezenta “un ajutor acordat clasei muncitoare”.

Despre relatiile economice romano-sovietice din anii 1990-1991 si despre negocierile pentru infiintarea unei noi organizatii economice care sa ia locul CAER-ului veti putea citi intr-un alt documentar in “Evenimentul zilei”.

Crearea cadrului pentru o “autentica colaborare” romano-sovietica a fost cea mai importanta tema discutata de Ioan Mircea Pascu cu Vadim V. Zagladin.

De vreme ce, peste citeva saptamini, la Budapesta urmau sa se parafeze documentele prin care se desfiintau structurile militare ale Organizatiei Tratatului de la Varsovia, Ion Iliescu astepta din partea Uniunii Sovietice “noi initiative cu caracter strategic”. In februarie 1991, Ion Iliescu dorea sa afle ce urma sa puna URSS in locul Pactului de la Varsovia.

Cum semnarea unor noi tratate intre URSS si vechii sateliti i s-a parut o masura insuficienta, Ioan Mircea Pascu s-a gindit si la “unele intelegeri cu privire la colaborarea neformalizata”.

Oricum, si-a asigurat Pascu interlocutorul, declaratia facuta de Ministerul de Externe al Romaniei cu privire la desfiintarea structurilor militare ale Pactului de la Varsovia “cu nici un chip nu trebuie privita… ca o tendinta de a slabi legaturile cu URSS”.

La inceputul anului 1991, “problema Basarabiei” era una secundara pentru regimul Iliescu. Prioritatea numarul unu era mentinerea Uniunii Sovietice. Deci basarabenii puteau ramine in componenta URSS, de care ei oricum “sint foarte legati de o lunga istorie”, se arata in raportul lui Zagladin.

Totusi, Ioan Mircea Pascu a recunoscut, la discutia cu consilierul lui Gorbaciov, ca in Romania sint forte politice, precum PNTCD, care agita “problema Basarabiei”, dar a promis ca se va actiona asupra lor pentru a nu permite “aparitia unor probleme suplimentare” pentru URSS.

Romania lui Ion Iliescu a intors, asadar, spatele unionistilor de la Chisinau, intr-un moment de maxima tensiune si aprige confruntari declansate de separatistii de la Komrat si Tiraspol, care beneficiau de sprijin din partea Moscovei.

Potrivit notei lui Zagladin, Ioan Mircea Pascu a preluat teza sovietica potrivit careia, “pentru URSS, problema Basarabiei este la fel ca problema Transilvaniei pentru Romania”.

Este o teza mai veche, ale carei radacini coboara pina la sfirsitul secolului al XVIII-lea, cind s-a redactat faimosul fals testament al lui Petru cel Mare, in care se vorbea de specularea in folosul Rusiei a tensiunilor dintre etniile din Transilvania. Falsul testament pus in circulatie de Napoleon I, in 1812, cu ocazia campaniei din Rusia, a supravietuit in mintea unora pina in 1991.

Pe larg despre politica Romaniei fata de Basarabia in anii 1990-1991 si despre contactele romano-sovietice pe aceasta tema veti putea citi intr-un alt documentar in “Evenimentul zilei”.

Cit priveste situatia internationala dupa declansarea, pe 17 ianuarie 1991, a razboiului din Golf, aceasta s-ar putea imbunatati, se spera la Bucuresti, doar daca “URSS va prezenta un plan chibzuit de actiune in viitor”.

Petre Roman: „Tratatul a ajuns la mine. Si eu am spus: Nu!”

La intilnirea Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varsovia, din 7 iunie 1990, la care ati participat in calitate de prim-ministru, alaturi de Ion Iliescu, partea romana a sustinut ideea restructurarii acestei organizatii. Ce avea in vedere aceasta restructurare?

Nu. Eu nu-mi amintesc sa fi spus despre restructurare, imi amintesc ca opinia pe care am formulat-o acolo, si am afirmat-o si personal, a fost ca Tratatul de la Varsovia nu mai poate continua sa functioneze.

Si atunci de ce nu ati cerut desfiintarea structurilor militare ale Tratatului?

Toti cei de acolo, prim-ministri sau presedinti de stat, am spus acelasi lucru: ca structura aceasta a Pactului de la Varsovia nu va mai functiona, nu e vorba doar de structura militara.

In acest caz, cum ar putea fi explicat faptul ca Romania a anuntat oficial, pe 6 februarie 1991, la aproape un an de la intilnirea despre care vorbim, retragerea din Tratatul de la Varsovia, fiind, practic, ultima dintre tarile socialiste care a iesit din aceasta combinatie?

Eu nu stiu cind anume au renuntat celelalte tari sau cind si-au anuntat retragerea. Nu uitati ca Pactul de la Varsovia s-a desfiintat oficial abia in iunie 1991, la Praga, si atunci au fost de fata toti reprezentantii tarilor care faceau parte din organizatie, la cel mai inalt nivel.

Intrebarea era de ce Romania a fost ultima care a iesit din aceasta organizatie?

Romania nu a fost deloc ultima…

Bineinteles, daca nu punem la socoteala URSS…

Dar nu e corect ce spuneti. Pentru ca in 24 iulie 1990, eu i-am scris lui Manfred Wörner, secretarul general al NATO, o scrisoare prin care ii spuneam ca, fara sa fac precizarea ca sintem inca in Tratatul de la Varsovia, ceea ce era o realitate, Romania doreste sa acrediteze o misiune diplomatica la NATO. Era o pozitie, daca vreti, chiar mai radicala decit a altor tari.

Atunci cum a fost posibil balansul spre Moscova?

Daca eu as fi observat la domnul Iliescu o anumita orientare pro-sovietica, el ar fi avut in mine un adversar de neimpacat. Or, eu nu am constatat asa ceva, cel putin in relatiile directe pe care le-am avut cu Ion Iliescu. Deci Romania a facut acesti pasi spre Occident si i-a facut intr-un ritm foarte bun.

Cum s-a pozitionat Adrian Nastase, care atunci era ministru de externe?

A existat din partea Ministerului de Externe o varianta care vorbea despre desfiintarea simultana a Pactului de la Varsovia si a Tratatului NATO. Aceasta varianta cred ca a fost conceputa pe vremea cind era Sergiu Celac ministru de externe si a reaparut dupa ce eu am avut intilnirea cu secretarul general NATO, cind ministru de externe era Adrian Nastase.

Singurul subiect care ramine intr-un fel controversat, sau in orice caz nepotrivit, a fost semnarea Tratatului bilateral cu URSS.

Romania a fost singura tara care a semnat un tratat cu URSS, pe 5 aprilie 1991. De ce?

Nu e adevarat. Toate au semnat, si Ungaria, si Polonia. Noi am fost ultimii care am semnat acest tratat. Chiar statele occidentale ne indemnau sa facem acest lucru pentru ca ele aveau o pretuire mare fata de Gorbaciov – omul care a deschis calea spre inlaturarea Cortinei de Fier. Toate fostele tari socialiste au semnat tratate cu URSS.

Problema este alta: principiile care au stat la baza acestui tratat.

Conteaza foarte mult care este mandatul echipei care negociaza, eu pe acest mandat i-am scris, cu mina mea, lui Adrian Nastase, fiindca el era ministru de externe, urmatoarea rezolutie, pe care nu cred ca ar refuza sa v-o dea: “Romania va negocia acest tratat exact in termenii in care au negociat si Polonia, Cehoslovacia, Ungaria”.

Pentru ca eu stiam foarte bine ca acei termeni ne dezlegau de obligativitatea aliantei cu URSS.

Adica n-ar mai fi aparut acel articol din tratat prin care Romania se angaja sa nu intre in aliante ostile URSS, cum era considerata NATO?

Exact. Din pacate, am constatat, cind a semnat Iliescu acel tratat, ca a aparut. Deci in Ministerul de Externe s-a pastrat acel tip de atitudine ceausista: oare nu putem sa ne punem bine cu toata lumea?

Deci dvs. ati vazut o alta varianta de proiect decit ceea ce fusese dus la semnat si anterior parafat de Ministerul de Externe?

Nu, eu scrisesem pe acel mandat ce v-am spus. Acolo erau si datele comparative cu tratatele semnate de Cehoslovacia, Polonia si Ungaria cu URSS, stiam foarte bine care era tema, era si notat “vezi articolul”.

Adrian Nastase era la curent cu negocierile…

Era doar ministru de externe. In orice caz, ne-am trezit ca Ion Iliescu, cu Nastase linga el, a semnat un tratat in care, la unul dintre articole, aparea o restrictie in ceea ce priveste libertatea de alianta, ceea ce nu exista in tratatele semnate de celelalte state foste socialiste.

De ce nu s-a ratificat acel tratat cu URSS?

E o lege de tip constitutional care prevede ca tratatele si acordurile internationale ale Romaniei se semneaza de catre presedinte si se ratifica de catre parlament, la propunerea primului-ministru. Deci tratatul a venit la mine pentru a-l trimite legislativului.

Si eu am spus: Nu! Am discutat cu presedintele Iliescu, i-am explicat ca acest lucru ne creeaza o diferentiere periculoasa si, in acelasi timp, ne creeaza o imagine contrara fata de ceea ce am zis ca vrem sa facem. I-am spus ca eu, ca prim-ministru, nu-l supun ratificarii parlamentului si in acest fel tratatul devine caduc. Si Ion Iliescu a fost de acord cu mine.

Altii erau cu ochii la NATO

In vreme ce Ion Iliescu si Mihail Gorbaciov au cerut restructurarea si mentinerea Tratatului de la Varsovia, presedintele Cehoslovaciei, V‡clav Havel, a anuntat intr-un interviu la Radio Praga, la mijlocul lunii octombrie 1990, ca va propune, la inceputul lunii noiembrie, la Budapesta, la urmatoarea reuniune a pactului, “lichidarea comandamentului militar comun”.

Potrivit presedintelui Havel, Tratatul ar fi putut supravietui, un timp limitat, doar ca partener al NATO in cadrul negocierilor pentru dezarmare.

Nici nu se luase decizia de desfiintare a structurilor militare ale Tratatului de la Varsovia ca au si inceput sa circule, in media internationala, zvonuri privind o viitoare aderare a Cehoslovaciei, Poloniei si Ungariei la NATO.

Diplomati din cele trei tari au trebuit sa dezminta viguros zvonul ca la Visegr‡d, la mijlocul lunii februarie 1991, s-ar fi discutat posibilitatea aderarii celor trei tari la NATO.

In iulie 1991, imediat dupa desfiintarea Pactului de la Varsovia, presedintele Comisiei parlamentare de politica externa, Gyula Horn, comunist-reformat, liderul Partidului Socialist din Ungaria, a cerut NATO garantii de securitate pentru tara sa.

In acel moment, nici macar Manfred Wörner, secretarul general al NATO, care pina atunci negase categoric posibilitatea ca Alianta sa se extinda spre estul Europei, nu a mai exclus posibilitatea aderarii fostelor tari din lagarul comunist la Pactul Atlanticului de Nord. Intrebat daca tarile din Est vor putea intra in viitor in NATO, Wörner a declarat: “Raspunsul la intrebarea dvs.

va depinde de evolutia sistemului de securitate europeana. Deci nu este posibil, in prezent, sa dau un raspuns precis intrebarii dvs.” (interviu realizat de Corneliu Vlad, publicat pe 5 iulie 1991).

In toata aceasta perioada, presa de partid de la Moscova, dar si anumite ziare de la Bucuresti au scris ca desfiintarea Tratatului de la Varsovia va fi urmata de dizolvarea NATO.

Despre convorbirea cu consilierul presedintelui Romaniei

La 9 februarie 1991, la Kremlin, Vadim Valentinovici Zagladin, consilierul pe probleme de politica externa al primului si ultimului presedinte sovietic, Mihail Gorbaciov, i-a primit in audienta pe Ioan Mircea Pascu, consilier de politica externa al presedintelui Ion Iliescu si purtator de cuvint al presedintiei, si pe ambasadorul Romaniei la Moscova, Vasile Sandru.

In urma discutiilor, Zagladin a publicat nota pe care v-o prezentam.

La 9 februarie m-am intilnit, la cererea lui, cu consilierul Presedintelui Romaniei, Ioan Mircea Pascu (care a venit pentru inminarea mesajului Presedintelui I. Iliescu lui M.S. Gorbaciov).

In cursul convorbirii, care a avut loc intr-o atmosfera foarte, foarte calduroasa, de incredere, I.M. Pascu, inainte de toate, a informat despre motivele care l-au obligat pe Presedintele Romaniei sa trimita mesajul lui M.S. Gorbaciov. Prezentind continutul Mesajului, el a facut apoi o scurta caracterizare a situatiei interne din tara sa, evidentiind doua momente esentiale.

Pe de o parte, in plan economic, situatia ramine foarte complicata, in parte datorita lipsei de resurse energetice. O parte considerabila a intreprinderilor se opresc (complet sau partial), ceea ce provoaca incordarea relatiilor cu clasa muncitoare.

Oamenii muncii inteleg ca guvernul actual, spre deosebire de regimul Ceausescu, prefera sa reduca alimentarea cu energie a intreprinderilor, decit sa nu incalzeasca locuintele, scolile, gradinitele, si acest lucru este intimpinat cu aprobare. Cu toate acestea, intreruperea productiei, insotita de pierderile din salarii si asa mai departe, nu poate sa nu provoace nemultumire.

Daca nu se indreapta situatia, macar si partial, va fi o explozie (sociala – n.r.).

Pe de alta parte, inceperea razboiului din Golf a atenuat intrucitva impotrivirea opozitiei. In fond s-a ajuns la un fel de armistitiu. E clar ca Frontul (Salvarii Nationale – n.r.) acum incearca sa se foloseasca de situatia creata pentru a-si intari propriile rinduri. Se apropie congresul Frontului care va adopta, dupa exprimarea interlocutorului, “o orientare social-democrata”.

Desigur ca, daca acum ar avea loc alegerile, Frontul nu ar mai primi tot atitea voturi ca anul trecut. Dar, in mare, pozitiile lui arata bine. Iar asta se leaga si de ameliorarea situatiei in economie.

Fireste ca opozitia vede tot ce se intimpla, dar deocamdata nu se decide sa incalce “armistitiul”. Desi fortele externe, in primul rind englezii, fac presiuni foarte active asupra ei (in special asupra partidului taranesc), o cheama sa manifeste “mai mult spirit activ”, sa emita cereri noi catre conducerea tarii.

Date fiind toate cele spuse, cererea de livrare catre Romania in cursul urmatoarelor luni a unei cantitati suplimentare de gaz este dictata nu doar de ratiuni economice, ci si politice. Livrarea suplimentara de gaz ar fi, inainte de toate, un ajutor acordat clasei muncitoare, dar si conducerii tarii in confruntarea ei cu fortele dusmanoase interne si externe.

In ce ne priveste, am exprimat convingerea ca cererea lui I. Iliescu va fi analizata cu atentie; se va face tot ce se poate. Dar tinind seama de propria noastra situatie grea.

2. Au fost desigur abordate problemele relatiilor sovieto-romane. I.M. Pascu a vorbit despre faptul ca Presedintele I. Iliescu este pe deplin satisfacut de dezvoltarea lor. Totodata, dupa parerea lui, posibilitatile de aprofundare a lor nu s-au epuizat nici pe departe, atit in plan politic, cit si in plan economic.

In plan politic, dupa parerea lui I.M. Pascu, inca nu este pusa la punct o “autentica colaborare” cu Uniunea Sovietica. Vechiul sistem de legaturi deja nu mai functioneaza, iar noul inca nu s-a organizat. Potrivit impresiei interlocutorului, relatiile dintre URSS si tarile Europei Rasaritene in mare se dezvolta extensiv, iar in multe (privinte – n.r.) lipsit de planificare.

Cu toate acestea, nu se poate intirzia infiintarea unei noi, pe cit posibil organice, structuri de colaborare. Este nevoie de aceasta si din punctul de vedere al constructiei europene, si din punctul de vedere al influentei asupra evenimentelor interne in unele tari sau in altele.

Antisovieticii actioneaza peste tot, ajutati de anumite forte in Occident – desi, a spus Pascu, nici pe departe de toate (fortele – n.r.). In decembrie si ianuarie, de la Paris, Roma si de la Bonn li s-au dat sfaturi romanilor: nu faceti nimic care ar putea dauna lui Gorbaciov. Pascu stie ca sfaturi similare au primit polonezii si ungurii.

Inertia conceptuala a partii sovietice, care se ocupa deocamdata doar cu problemele curente, conjuncturale, vine in sprijinul dusmanilor Uniunii Sovietice.

I.M. Pascu a spus ca declaratia conducerii romane privind necesitatea de a rezolva mai repede problema Tratatului de la Varsovia cu nici un chip nu trebuie privita ca vreo schimbare a pozitiei, ca o tendinta de a slabi legaturile cu URSS. Pur si simplu, a spus el, noi n-am dorit sa trecem sub tacere o problema devenita evidenta.

Dar, la Bucuresti, dupa spusele lui Pascu, se crede ca desfiintarea OTV (Organizatia Tratatului de la Varsovia – n.r.) va fi insotita de “noi initiative cu caracter strategic” din partea sovietica.

Raspunzind la intrebarea la ce fel de initiative se gindeste el personal, Pascu a spus: trebuie, mai intii, o grabnica reinnoire a sistemului tratatelor dintre URSS si tarile Europei Rasaritene, aici exista deja o intirzire; in al doilea rind, sint necesare unele intelegeri cu privire la colaborarea neformalizata (in orice caz, in prima perioada), care atinge probleme general europene si in

special est-europene. Aceste probleme sint similare pentru toate tarile membre ale regiunii, dar deocamdata fiecare le rezolva pe cont propriu. Chiar schimbul de experienta ar fi oferit multe lucruri utile. Poate chiar s-ar fi reusit organizarea unor mecanisme provizorii de ajutor reciproc in rezolvarea celor mai urgente probleme, intre care si cele economice.

Si, desigur, trebuie luate in considerare si greutatile interne, care sint suficiente in fiecare tara, deci si in Romania, incluzind si dificultatile in rezolvarea problemelor nationale.

Desigur, a incheiat aceasta tema I.M. Pascu, in definitiv, importanta decisiva pentru evolutia evenimentelor din Europa Rasariteana, si pe intregul continent, au acele procese care se desfasoara in Uniunea Sovietica.

Din pacate, in afara de dificultatile justificate si inevitabile chiar si in URSS, nemaivorbind de tarile din afara granitelor ei, nu sint remarcate acele adinci mutatii care s-au petrecut sau se petrec acolo si care au cu adevarat o insemnatate revolutionara pentru viitorul Europei. Prezentarea bilantului acestor mutatii ar avea o mare importanta pentru noi toti. Poate ca, daca M.S.

Gorbaciov va veni la sedinta OTV, ar putea sa “limpezeasca situatia pentru toti”?

3. Profitind de ocazie, l-am rugat pe I.M. Pascu sa-mi vorbeasca despre pozitia conducerii tarii (sale – n.r.) fata de procesele care se desfasoara in Moldova.

I.M. Pascu a spus ca in conducere, la Presedintele I. Iliescu, s-au discutat de mai multe ori aceste probleme. Parerea generala si unica a fost ca nu trebuie facut nimic care sa complice pozitia conducerii sovietice, personal a lui M.S. Gorbaciov. Desigur, moldovenii sint fratii nostri, a spus Pascu.

Totusi nimeni nu ne impiedica sa dezvoltam relatiile noastre fratesti, daca ei vor ramine in componenta URSS, de care ei sint foarte legati de o lunga istorie. “Nu trebuie ca fratii sa locuiasca obligatoriu intr-o singura casa”. A mentine Uniunea Sovietica, in orice caz sa nu impiedicam mentinerea ei, in asta vedem obiectivul nostru.

Fiindca veni vorba, a spus Pascu, acele dificultati care au aparut in Moldova, inclusiv ca rezultat al actiunilor conducerii acestei republici, in fond doar impiedica dezvoltarea normala a relatiilor Romaniei cu Moldova si cu intreaga URSS. Asa incit, de pe aceste pozitii, Romania nicidecum nu este interesata in adincirea acestor dificultati.

Avind in vedere acest lucru, a spus interlocutorul, intr-un discurs recent, tinut din insarcinarea Presedintelui I. Iliescu la Timisoara, am spus ca, pentru URSS, problema Basarabiei este la fel ca problema Transilvaniei pentru Romania. Si, daca nu dorim sa ne facem singuri rau, atunci nu trebuie sa cream greutati pentru URSS.

Desigur, nu se poate sa nu recunoastem ca in Romania sint forte care se straduiesc sa aprinda “problema moldoveneasca”. Dar acestea, marea majoritate a acestor forte, se manifesta impotriva Frontului (Salvarii Nationale – n.r.), impotriva actualei conduceri a tarii. “Se distinge” in acest cadru partidul taranesc, in spatele caruia se afla englezii.

Conducerea tarii are in vedere continuarea muncii cu aceste forte, straduindu-se sa nu permita aparitia unor probleme suplimentare pentru Uniune.

Prezent la discutie, Ambasadorul Romaniei V. Sandru a adaugat ca el, din insarcinarea conducerii, s-a intilnit cu conducatorii Moldovei si le-a adus la cunostinta punctul de vedere al lui I. Iliescu, despre care a vorbit I.M. Pascu.

4. A fost abordata problema evaluarii cursului si perspectivelor razboiului din Golf. I.M. Pascu, referindu-se la discutiile care au fost organizate in anturajul Presedintelui si la MAE al Romaniei, a spus ca in acest moment multe detalii ale perioadei post-razboi inca nu sint clare, insusi razboiul poate lua intorsaturi diverse si neprevazute.

Un lucru este clar: dupa razboi lumea nu va fi aceasi ca inainte de 2 august 1990.

Potrivit prognozei specialistilor romani, pozitiile SUA vor fi caracterizate de contradictii: SUA se vor infatisa ca un stat in stare ca, pe cale militara, sa impuna propria vointa, dar ele au aratat deja incapacitatea lor de a obtine solutii favorabile lor cu mijloace politice.

Asta e periculos si pentru SUA fiindca imaginea “jandarmului” nu va fi nici pe placul Europei, nici al restului lumii.

Pe urma, dificultati in relatiile cu Sudul vor suferi toate tarile care au trimis trupe in Golf. Dimpotriva, cele care nu au facut asa ceva si cele care au stiut sa se abtina de la a participa la operatiile militare vor putea sa-si sporeasca rolul lor in lume. Inainte de toate, acestea sint Germania si Japonia.

Marea Britanie ajunge intr-o situatie originala. Acum ea incearca sa “incetineasca” formarea Europei Unite (UE), sperind intr-un parteneriat cu America.

Dar ce ii va oferi ei acest parteneriat in viitor? Nu se va intimpla oare ca Marea Britanie se va pomeni izolata in Europa, iar parteneriatul cu SUA ii va aduce mai multe neplaceri decit foloase? Cu atit mai mult cu cit, pentru SUA, rolul Marii Britanii ca “portavion invincibil” slabeste.

Potrivit ipotezei lui I.M. Pascu, la urmatoarea sedinta a Consiliului de Securitate, SUA pot face incercarea de a interpreta extensiv mandatul ONU, adica, daca este cu putinta, sa obtina acordul pentru prelungirea operatiunii pina la lichidarea actualului regim irakian.

Ce-i drept, e putin probabil ca va da rezultate, dar despre astfel de intentii au comunicat reprezentantii romani de la Washington. Razboiul, a spus Pascu, a iesit deja din limitele mandatului ONU. Si acum Washingtonul are nevoie de un “paravan”.

Un rol special in aceasta incurcata situatie internationala il poate juca URSS – singura mare putere care a avut pina la sfirsit o pozitie principiala. La Bucuresti se spera ca, la momentul potrivit (de exemplu, imediat dupa eliberarea Kuweitului), URSS va prezenta un plan chibzuit de actiune in viitor – planul restabilirii pacii si de constituire a unui sistem de securitate in regiune.

Vadim Valentinovici Zagladin (foto mijloc), consilierul pentru politica externa al lui Gorbaciov, este un excelent cunoscator la Europei centrale si de est. S-a nascut pe 23 iunie 1927 la Moscova si a absolvit prestigiosul Institut de Relatii Internationale de pe linga MAE al URSS. De formatie, istoric, specializat in relatiile internationale.

Si-a inceput cariera ca ziarist in presa de partid la “Novoe Vremea” (1954-1960) si la “Problemi mira i sotializma” (Praga, 1960-1964), dupa care a lucrat in aparatul CC al PCUS, de unde in 1988 a fost luat de Gorbaciov pentru a-l consilia pe probleme internationale. A publicat mai multe carti in URSS si in strainatate, toate dedicate problematicii internationale.

A fost presedintele Comitetului Sovietic pentru Securitate si Cooperare Europeana, membru al prezidiului Comitetului sovietic de aparare a pacii, co-presedinte al Centrului pentru studierea civilizatiei europene.

Dupa destramarea URSS a colaborat cu Fondul Gorbaciov din Moscova.

Sabina Fati,

Armand Gosu