Italia: studiu de caz pentru criza Uniunii Europene?

Optzeci și nouă de zile – trei luni. Atât a trebuit pentru a forma un guvern în Italia. Un rezumat foarte bun și scurt al crizei italiene ar fi: «În urma ultimelor alegeri din Italia, în urma cărora nici un partid nu a obținut majoritatea în Parlament, Președintele Mattarella s-a opus realizării unui guvern populist, folosindu-și toate puterile pentru a forța unele roluri în guvern, amenințând parlamentul Italiei cu un guvern de minoritate – fără sprijin parlamentar – și cu întoarcerea la vot în septembrie. În sfârșit, atât partidele cât și Mattarella au ajuns la un compromis pentru a garanta un guvern politic cu tehnocrați în ministere cheie».

Acest rezumat include toate etapele crizei parcurse în aceste zile: o lege electorală aprobată înaintea alegerilor care a influențat rezultatul final; un Parlament cu o majoritate populistă și eurosceptică; aceasta din urmă derivă din criză partidelor și a coalițiilor tradiționale; o lipsă de respect instituțional în ceea ce privește relația între instituțiile statului; amenințarea unui guvern de minoritate pentru a rezolva problemele spread-ului; numirea unui guvern politic în urma unui compromis între Președintele Republicii și Partidele politice câștigătoare.

Personal sunt convins că rolul Președintelui Republici în această faza a fost deosebit de important și greu. Pe de o parte el trebuia să fie garanția pentru partnerii la nivel european, și pentru investitori, pe de cealaltă parte, respectând votul italieniilor, el a încercat să colaboreze cu forțele politice care au câștigat alegerile și care aveau puncte comune în programele de guvernare prezentate în campania electorală: Lega și Mișcarea 5 Stele. În acest context, riscul unei “UscITA”[1] este mai mult decât o fantomă înspăimântătoare lângă guvernul “giallo-verde”[2], spre deosebire de toate declarațiile din aceste zile.

Rolul Președintelui a fost complicat de rezultatul ultimelor alegerilor parlamentare. În italia există o tendința cel puțin decenală în care politicieni pregătesc o lege electorală pentru a-și ajută partidul în următoarele alegeri. Cum sublineaza Mattia Feltri (2017), chiar dacă în 2015 PD emanase o lege electorală proporțională cu premiu de majoritate pentru partidul cel mai votat – utilă pentru viitorul sistem istitutional în urmă unei reforme constituționale, în 2017 după eșecul referendumului asupra acesteia, tot PD a emanat o lege de tip proporțional. Aceasta oferea posibilitatea de a crea coaliții pentru a împiedica victoria M5S, fiindcă M5S a susținut mereu că nu voia să se coalizeze cu partidele tradiționale. Din punctul meu de vedere, marele obiectiv al PD era să devină a două coaliție în Parlament și să creeze un guvern împreună cu Forza Italia, odată demonstrat că alternativele în Parlament pentru a crea un nou guvern nu erau posibile. Depășirea FI din partea mișcării Lega[3] în centru dreapta și rezultatul obținut de M5S (32%), împreună cu debacle PD-ului (18%) au creat o situație foarte greu de gestionat în Parlament[4], fiindcă nimeni nu avea majoritate și partidele tradiționale (Forza Italia și PD) aveau prea puțini parlamentari care să reușească să creeze un guvern de grosse coalition.

Președintele Mattarella a demonstrat un deosebit simț al instituțiilor. În prima faza după alegerile naționale, Președintele a așteptat alegerea Președintelui Camerei Deputațiilor (Roberto Fico, M5S) și a Senatului Republicii (Maria Elisabetta Alberti Casellati, Forza Italia) pe 23 și 24 martie, și în urmă consultării cu partidele politice în Parlament a dat mandat celor doi președinți pentru a verifica dacă existau condițiile pentru a realiza un guvern. Președintele Senatului, fiind parte din coaliția centru dreapta, a verificat cu forțele politice dacă existau posibilități de creare a unui guvern de centru dreapta plus M5S. Mandatul a eșuat din cauza că M5S a făcut uz de veto în fața Forza Italia, și special în fața lui Silvio Berlusconi (Lanaro, 2018). Următorul pas făcut de Matarella a fost oferirea mandatului către Președintele Camerei Deputațiilor, Roberto Fico, pentru a verifică dacă există posibilitatea de a crea un guvern M5S plus PD. Chiar dacă unii membrii din conducerea PD-ului au încercat să verifice dacă există posibilitatea de a colabora cu partidul lui Di Maio (Emiliano în primis), Renzi, într-o declarație televizată, imediat înainte de colocviile între PD și Roberto Fico, a împiedicat acordul, subliniind cu putere că pentru el PD nu poate să guverneze cu M5S (Fazio, 2018)[5].

Din punctul meu de vedere, faptul că Mattarella nu a dat mandatul lui Di Maio sau Salvini pentru a verifică în Parlament dacă existau voturi suficiente pentru a crea un guvern cu niște parlamentari care schimbau gruparea în nume propriu, a evitat o scenă de umilință pentru rolul Parlamentului.

În momentul de față, în dată de 7 mai, Președintele Mattarella nu avea decât două opțiuni: să propună un guvern tehnocrat sau dizolvarea Camerelor și programarea unor noi alegeri parlamentare. Președintele a propus un guvern tehnocrat sub formă de guvern “neutru” adică fără scopuri politice doar cu obiectivul de a rezolva urgențele și de a aduce partidele spre alegeri, cu promisiunea că tehnocrații nu ar fi candidat în următoarele alegeri[6] și că în caz de formare a unei majorități parlamentare, și-ar fi dat demisia. Alternativă indicată de Președintele Mattarella a fost cea de a vota în iulie, subliniind că ar fi fost prima oară în istoria republicii italiene când votul popular nu ar fi fost util pentru formarea unui guvern, context în care a dat sarcina partidelor politice să se hotareasca între aceste două opțiuni (Redazione ANSA, 2018).

Uitându-ne la compoziția Parlamentului, o alianța era posibilă: alianța între populiști, eurosceptici și promotorii unei societății închise, Lega și M5S. O analiză făcută de Micocci (2018) arată cum aceste două partide chiar dacă au fost adversare în campania electorală, aveau foarte multe puncte în comun: critica asupra governance europeană, reviziunea legii pensiilor, mai bine cunoscută că legea “Fornero”, revizuirea legii “Buona Scuola” a lui Renzi, legea în legătură cu angajarea personalului în forțele de poliție. Unicul blocaj era relația cu FI: în timp ce Lega era aliată ei, M5S nu voia nicio relație cu partidul lui Berlusconi. Chiar Berlusconi a permis o apropriere între Lega-M5S, declarând că “dacă o altă grupare politică a coaliției de centru dreapta reține să-și asume responsabilitatea creării unui guvern cu M5S, recunoștem acest fapt politic și respectăm alegerea. Noi nu putem să punem veto sau să aducem prejudicii” dar, “nu vom vota acordarea încrederii în parlament” (Redazione, 2018b).

Această declarație le-a permis lui Salvini și lui Di Maio să ceară Președintelui Republici o zi pentru a verifica posibilitatea de a crea o alianța (Redazione, 2018c). Chiar dacă timpul a fost mai îndelungat, înfinal, M5S și Lega au încheiat un contract, numit “Contratto per il governo del cambiamento”[7] (Movimento 5 Stelle and Lega, 2018), în care explicau care erau obiectivele lor pentru următorii 5 ani de guvernare. Aceste două forțe politice au și propus un Prim Ministru însărcinat, Prof. Giuseppe Conte. Aș vrea să sublinez cum, spre deosebire de primele drafturi apărute, în ultima varianta nu au apărut declarații privind ieșirea Italiei din UE sau din zona Euro. Acest program a fost votat în Platforma Rousseau a M5S și în “standurile de campanie” ale Lega. Personal, chiar dacă nu sunt de acord cu anumite politici propuse de aceste două partidele politice, efortul făcut pentru a realiza un acord programatic a fost o dovadă de politică, intelesa că dialectică între două poziții diferite pentru a pregăti o sinteză. În perioada aceasta de incertitudine, partidele care și-au declarat opoziția au sperat că blocarea acestui acord venea din instituții diferite decât parlamentul, neascultand și neinterpretand rezultatul electoral care a penalizat partidele tradiționale și comportamentul lor din ultimii cel puțin 10 ani, în care jucau un rol de majoritate și de opoziție doar de “fațada”, întrucât ulterior politicile publice aprobate erau foarte asemănătoare[8].

Rămâne incert dacă această alianța ar fi periculoasă pentru stabilitatea țării și a întregii Uniunii Europene. Problemele evidente sunt de diferită natură: nesustinibilitatea financiară a programului de guvernare, nepregătirea unor viitori miniștri (Di Maio că ministru al muncii și dezvoltării economice și Salvini că ministru al internelor), lipsa de respect instituțional arătat de unii membrii ai Lega și M5S, necostitutionalitatea unor propunerii (idea de flat tax cu două aliquote 15 și 20%[9] se ciocnește cu articolul 53 din constituția Republicii Italiene – care stabilește că “sistemul tributar se bazează pe criterii de progresivitate[10]), preocupări care mă îngrijorează foarte mult.

Un alt subiect de interes a fost reprezentat de polemicile asupra cv-ului Prof. Conte, care s-au dovedit probabile fake news; într-adevăr, cotidianul New York Times, l-a acuzat Prof. pe Conte de includerea în CV a unei o experiențe la New York University și “A person by this name does not show up în any of our records aș either a student or faculty member” (Horowitz, 2018) dar agenția de presă Adkronos a declarat că avea în posesie un schimb de mailuri între Prof. Conte și Prof. Geistfeld de la N.Y.U. din care s-a născut colaborarea pentru a dirija revista “Giustizia Civile”. Personal, rețin că polemicile născute după articolul citat de New York Times nu sunt relevante pentru a evalua rolul lui, pentru că seamănă mai degrabă cu o simplificare făcută pentru a prezența cv-ul în presă, și nu i-a permis să explice exact ce rol a avut în universitatea respectivă. Rămâne valabil faptul că este unul dintre profesorii și avocații cei mai pregătiți din Italia (martoră este activitatea lui de profesor, de avocat și de director de reviste), iar marea problemă asupra figurii lui este că nu a avut niciodată o sarcina politică, și nu are experiență pentru a rezolva momente de ciocnire între aliați și între instituțiile fundamentale pentru check and balances. O altă problema subliniată de către opozanți a fost cea de creștere a Spread-ului (dar anul trecut în această perioada era tot peste 200 de puncte).

Guvernul nu s-a format la momentul respectiv din cauza veto-ului Președintelui Republicii în legătură cu Prof. Paolo Savona. Indicat de către Lega că ministru al economiei și finanțelor, ideile lui așa numite anti europeniste l-au speriat pe Mattarella și l-au făcut să ceară alte persone într-un minister atât de important. E dezbătut dacă, în urmă veto-ului, partidele politice și Prof. Conte au propus alți specialiști în locul lu Savona (Di Maio a declarat că l-au propus Bagnai și Siri) [11]. Ceea ce e important este că Matarella a acordat veto pentru un ministru propus de Premierul însărcinat, și, din cauza această, Prof. Conte a refuzat mandatul și a deschis, de fapt, cea mai mare criză instituțională a Republici Italiene în ziua de duminică 27 mai, care din fericire a fost depășită. În discursul lui după refuzul Profesorului Conte, Mattarella a recunoscut că, dintr-o parte a sprijinit formarea unui guvern politic chiar dacă nu era de acord cu un prim ministru tehnocrat[12], dar nu a permis într-un minister cheie numirea unui ministru tehnocrat (Savona[13]) care are scopuri politice (ieșirea din zona euro[14]), spunând, de asemena, că ar fi luat măsuri până luni dimineață (Mattarella, 2018). A două zi Președintele l-a însărcinat pe Cottarelli să verifice în Parlament dacă sunt voturi pentru a crea un guvern (Fatto Quotidiano, 2018). În acest context, trebuie evaluat comportamentul Președintelui Republicii în abordarea crizei politice. Aș împărți comportamentul Președintelui în două segmente: unul juridic și unul politic. Din punct de vedere juridic sunt convins că Președintele Mattarella și-a exersat toate puterile în mod legitim. Privind art. 92 al Costitutiei, Președintele Republicii numește președintele Consiliului de Miniștri și, la propunerea lui, miniștrii. Diferite interpretări au fost furnizate în aceste zile, fostul Președinte al Curții Constituționale, Valerio Onida, spunând că «alegerea lui Mattarella de a împiedica formarea unui guvern după o lungă negociere între cele două partide m-a surprins, mi se pare destul de necorespunzătoare. În sistemul nostru, formarea guvernelor depinde în mod esențial de prezența sau absența unei majorități în Parlament. Guvernul nu este o dependență a șeful statului, ci o dependență a parlamentului său, a majorității sale. A nu da viața unui guvern pentru prezența unei persoane și posibilele idei politice pe care le-ar putea pune în practică, mi se pare că depășesc ceea ce spune Constituția atunci când vorbește despre formarea guvernului [chiar dacă] la nivel strict legal, poate spune “nu semnez”» (Cerutti 2018). În schimb, fostul președinte al Curții Constituționale Ugo De Siervo, intervievat de presă, a spus că «articolul 1 din Constituție statuteaza că suveranitatea aparține poporului dar o exersează în formele și în limitele Constituției. Regula privind formarea guvernului spune că Președintele Republicii numește miniștri la propunerea primului ministru. Nu este doar un act notarial, ci o putere care nu a apărut public, deoarece sistemul politic a acceptat regulile jocului. Nu este posibil că forțele politice să impună Președintelui Republicii să facă ceea ce au decis, anulând puterea prezidențială» (Huffington Post 2018b). Pentru mine, alegerea Președintelui a fost o alegere riscantă pentru rolul instutiilor republicane. Nu doar din cauza motivelor de mai sus, dar și pentru că următoarea motivație: “Savona nu e un politician ales în parlament, ci un tehnocrat” nu e suficientă, findca partidele politice M5S și Lega aveau o viziune foarte critică în față governance euro-lui. De asemenea, alte două motive sublineaza idea mea: una este indicată de D’Alema și una este indicată de jurnalistul Francesco Cancellato de LInkiesta. Fostul Premier italian a spus că dacă Mattarella interzicea numirea lui Savona, partidele anti-establismhent, la inevitabilele următoare alegeri ar fi câștigat 80% (Rame 2018). Încă mai interesantă este poziția lu Cancellato, care susține că Matarella trebuie să-l nominalizeze pe Savona chiar pentru ideile lui, mai bine spus schimbarea governance economică a zonei euro. Dar, spre deosebire de alți politicieni, el ar fi în stare să joace și cu “cartiile descoperite”, așa că ar fi subliniate și motivele pentru care UE e importantă, care nu se rezumă doar la “generația Erasmus” și la eliminarea Roamingului că conqviste sociale. Chiar pentru asta, pentru mine, că UE să evite un mare pericol pentru toată zona euro, ar trebui să re-descopere viziunea ei socială, viziunea ei omenească și nu doar financiară[15]. Dar în momentul în care criză politică putea fi considerată rezolvată într-un mod nesatisfăcător, o mică “revoluție” s-a întâmplat: pe 28 mai seară, când Cottarelli a mers la Quirinale (sediul președenției republicii) și a ieșit fără a oferi declarații de presă. Inițial presa italiană se gândea că Premierul însărcinat nu a găsit miniștrii disponibili pentru acest rol “neutru”, în realitate, Di Maio – care înainte ceruse impeachment pentru Președintele Republici – a declarat într-un discurs public faptul că impeachment nu ar fi fost posibil datorită unui sprijin insuficient în Parlament, și că era pregătit să colaboreze cu Mattarella. De fapt, Mișcarea 5 Stele se speriase de rolul lui Salvini: creștea în partidul lui Di Maio impresia că imobilitatea lui Salvini în față cerințelor lui Mattarella de a-l schimbă pe Prof. Savona cu altcineva erau doar o scuză pentru a dizolvă camerele și a câștigă locuri în Parlament în urmă creșterii partidului Ligii în sondajele publice din această perioada. În acest context, Mișcarea 5 Stele a propus Președintelui Mattarella schimbarea rolului Profesorului Savona, de la ministerul finanțelor la ministerul afacerilor europene. În acest caz, doar Salvini ar fi fost vinovatul pentru faptul că guvernul nu s-ar forma. Din acest motiv, Salvini înainte a zis că era de acord să colaboreze cu Presedentele Republicii pentru a vota în cel mai scurt timp (dar nu pe 29 iulie), apoi, în acea seară, a afirmat că ar fi văzut dacă mai erau condițiile pentru a da nașterea “guvernului schimbării”. Posibilitatea de a da nașterea unui guvern politic a liniștit piețele financiare și a scăzut spread-ul. Înainte cu o zi de negocierile între partidele politice s-a născut propunerea de guvern pentru Președintele Mattarella (Lopapa, 2018). Cottarelli, văzând posibilitatea unui guvern politic a refuzat mandatul, lăsând u-l liber pe Președintele Mattarella să-l nominalizeze pe Prof. Conte, care a depus jurământul pe 1 iunie. Prima probă a guvernului va fi câștigarea încrederii Parlamentului, dar aceasta va fi o formalitate.Odată încheiate negocierile pentru guvern, Mattarella a declarat că «tensiunile și provocările găsesc în cadrul instituțiilor republicane posibilitatea de exprimare și de compoziție, într-o națiune unită și solidară» (Redazione Română, 2018). Rămâne de văzut dacă punctele în comun ale acestor două partide politice, suvernitate, critică la adresa societății deschise, poporul împotriva elitelor vor rămâne în comun, întrucât aceste concluzii pleca de la două premise diferite.

Citeste intreg artioclul si coemnteaza pe contributors.ro