Maneaua arata cum suntem dupa Revolutie: cu targurile de blugi prin Vacaresti, cu securistii transformati in afaceristi

A inceput prin a asculta Parazitii, Nirvana, Massive Attack, dar acum este pasionat de muzica veche romaneasca, in ciuda faptului ca detesta folclorul „comunist”. Desi nu a studiat Conservatorul, a invatat sa cante singur la cobza si fluier. In prezent, isi imparte timpul intre Muzeul Taranului Roman, unde este etnomuzicolog, si formatia de muzica veche romaneasca Trei Parale, alaturi de care va lansa, duminica, primul album. Desi nu ii plac manelele, crede ca ele ne arata „cum am fost si cum suntem dupa Revolutie: cu targurile de blugi prin Vacaresti, prin santuri, cu speculatie, cu alba-neagra la colt, cu securistii transformati in oameni de afaceri, deveniti bastani, cu dispretul lor. Asta este Romania.”

Cosmin Navadaru: Cum ai ajuns atat de pasionat de muzica?

Florin Iordan: Eram foarte pasionat de muzica inca din perioada liceului. Pe atunci ascultam hip-hop, voiam sa-mi fac formatie de rap. Prin ’93-’94 s-au tinut primele concerte cu vreo 200 de oameni, cu toate formatiile astea celebre, Parazitii, BUG Mafia, RACLA, care se aflau la inceput si sunau cum sunau. Am fost la primele lor concerte, la Teatrul Ion Creanga. Mai ascult uneori, sa-mi amintesc de vremurile acelea, dar mai si glumesc cu sotia mea despre ceea ce noi numim „folclor newyorkez”, facut de „tribul de negri” de acolo. Privim etnologic muzica lor, ce obiceiuri au, hainele etc. Nu sunt critic, e doar un exercitiu etnologic amuzant.

Am descoperit apoi trip-hop-ul, Portishead, Tricky, Massive Attack. Mai tarziu un pic, intr-a 11-a, am trecut pe rock alternativ, grunge, Nirvana, Soundgarden. Apoi am ascultat o emisiune de jazz si mi-a placut un tip, Miles Davis, nici nu stiam cine e. M-am dus la cineva care copia casete, la Romana. Tocmai ii desfiintau cu legea de autor, dar eu ma duceam la el acasa si imi facea casete contra cost. L-am pus sa-mi copieze tot Miles Davis-ul pe care-l avea, vreo 14 casete. Desigur, mai tarziu am aflat si eu cine e Miles Davis.

Am inceput sa frecventez si o biblioteca, Mihail Sadoveanu, langa Piata Amzei, unde aveau viniluri. Acolo am descoperit si cateva discuri facute de Tiberiu Alexandru (un important etnomuzicolog roman) prin anii ’60. Acelea mi-au placut mie foarte mult. Am devenit din ce in ce mai interesat si am inceput sa caut si muzicile traditionale. Am observat ca existau foarte puţine discuri dedicate muziciilor tradiţionale adevarate de la noi. Majoritatea erau pline cu folclorism comunist, adica cu ceea ce vedem la televizor de 50 de ani. Totusi, cateva lucruri, putine, dar interesante, tot am descoperit. Pentru asta, am fost chiar si la sediul Electrecordului.

C.N.: Totusi, cum ai devenit etnomuzicolog fara sa fi studiat Conservatorul?

F.I.: Nici nu stiu cum, dar am devenit tot mai atras de lumea rurala. Probabil ca atractia a venit dinspre muzica – dinspre muzicile taranesti – dar nu-mi mai amintesc acum firul lucrurilor. Am dat la Sociologie, eu oricum citisem despre Scoala sociologica a lui Dimitrie Gusti si despre cercetarea de teren. Umblatul asta prin sate mi se parea minunat. Oricum, cercetarea e mult mai mult de atat. Si asa am ajuns la Sociologie si am facut un modul de antropologie. Am inceput sa citesc si lucrari de muzica. Tot pe atunci am ajuns sa cant la fluier. Dupa ce am terminat, am ajuns la Muzeul Taranului Roman, sunt cinci ani de atunci. Cam tot atunci a inceput si povestea cu Trei Parale.

N-am avut probleme in a ma angaja la muzeu. Oricum, simt ca aici e locul meu. Nu am facut conservatorul, dar nu e nici o problema. Cam 40% dintre etnomuzicologii din afara vin din antropologie. Au cunostinte muzicale, desigur. Mai ales ca etnomuzicologia s-a schimbat in timp, fata de acum 100 de ani, sa zicem, cand era interesata de muzicile taranesti, foarte proaspete pentru urechile muzicieniilor, antrenati in muzica clasica. Au aparut tot mai mult fenomene noi, a disparut cumva situatia aceea clasica a terenului: al satului, al tribului etc. Astfel, etnomuzicologii de astazi studiaza, ca antropologi, si universurile muzicale si sociale ale rockerilor sau rapperilor, de pilda. Exista o deschidere clara, atat de mare, ca te intrebi la un moment dat, daca aceasta disciplina nu s-a indepartat prea mult de muzica.

C.N.: Ce implica activitatea de etnomuzicolog?

F.I.: Fiind intr-un muzeu, noi facem o mare activitate de diseminare, de activism cultural cumva. Deci pe langa faptul ca faci munca de teren, care prezentata popular inseamna: te deplasezi, stai o perioada acolo, iti propui cateva obiective de studiu, te intorci si faci munca de birou si in fine produci cateva articole stiintifice. Este si partea aceasta: organizarea de concerte, de animatii muzicale si producerea unor compact discuri, de asemenea insotite de niste ample brosuri explicative: in care prezinti muzica si prilejurile de interpretare, muzicieni si relatiile lor cu clientii etc.

Spre exemplu, am avut – in cadrul unei echipe mai largi – o cercetare privind muzica evreilor din nordul Moldovei. Am lucrat cu muzicieni trecuti de 70 de ani, care, in adolescenta lor, au cantat pentru diverse sarbatori si petreceri evreiesti. Si am cerut de la fiecare sa ne cante muzici pe care isi amintesc ei ca le preferau evreii. Asta a fost un prim pas. Am discutat cu ei despre ce legaturi aveau cu evreii, daca-i cunoasteau, la ce sarbatori cantau. Apoi am lucrat si cu alti oameni batrani, evrei sau nu, cu care am realizat ample interviuri. I-am intrebat de asemenea ce sarbatori şi petreceri tineau evreii, care erau relatiile lor cu romanii etc. I-am rugat sa asculte piesele culese de la ceilalti muzicieni si sa ne spuna daca le recunosc, daca erau cantate la petrecerile evreiesti, daca le considera evreiesti ori ba. A urmat apoi reinregistrarea muzicii cu un taraf local si publicarea acesteia pe un compact disc, impreuna, fireste, cu o brosura in care prezentam toata aceasta poveste si concluziile noastre.

C.N.: Cum ti-a venit ideea sa creezi o trupa care sa cante muzica veche?

F.I.: Eu imi doream foarte mult sa cant, dar initial a fost o poveste de familie. Cu sotia mea, cu fratele meu si cu sotia lui, cantam pe acasa sau mergeam iarna la colind. Cu un fluier, cu o toba. Am cantat chiar si pe strada. Acum cinci ani, a fost si un fel de festival intre prieteni, o zi a muzicii, una de teatru, una de dans. Ne-au intrebat atunci cum ne numim, iar eu am zis Trei Parale. Initial, am vrut sa-i zic Taraful de trei parale, dar am renuntat la primul cuvant, caci nu eram chiar taraf. Apoi am cantat cu fratele meu o perioada, dar eu voiam sa „trag” mai serios. El nu era decis, s-a retras, dar a venit atunci fratele sotiei mele. In treacat fie vorba, el visase in adolescenta sa fie percutionist la o trupa de rock. Dar anii trecusera si la el si acum asculta de altele. De la rock greu trecuse si el la jazz, apoi la world music. Fusese chiar cu un prieten prin Maramures si facusera schimb de tricouri, caci pustii de pe-acolo vroia tricourile lor cu Motorhead, iar ei le vroiau iile.Si uite asa am inceput sa cantam la treburi mai serioase, chiar si la festivaluri medievale. Pe urma, l-am cunoscut pe Daniel si am devenit patru.

C.N.: Inteleg ca ai „un dinte” impotriva acelui folclor pe care l-ai numit, chiar tu, „comunist”.

F.I.: E adevarat. Chiar la inceput, un lucru care-mi placea la numele Trei Parale era tocmai ca se rupea de orice facea trimitere la muzicile traditionale. Nu-mi plac nume ca Doina Armatei, un nume aberant, sau Doina Studentilor, sau numele cu trimiteri pasuniste: Fluierasul, Frunzulita, Codrul. Numele nostru lovea cumva, de asta mi-a si placut. Oricum, e o muzica ajunsa de „trei parale”, aruncata la gunoi, parasita in mediul ei, unde a functionat candva. Cei de la oras o aduc la comercialism, cu farduri de televiziune de proasta calitate. Am zis sa ne asumam noi aceasta muzica. Am vrut sa prezentam o alternativa la tot ceea ce se face.

C.N.: In ce curent ai incadra muzica pe care o cantati?

F.I.: In literatura de specialitate ceea ce facem noi se numeste revivalism. Simplu spus, reconsiderarea unor muzici care au fost abandonate sau sunt in curs de abandonare.

Intr-un fel, revivalismul e o miscare post-hippie, aparuta prin anii ’70, in diverse tari. Spre exemplu, in America au aparut atunci tinerii evrei, interesati nu de muzica parintilor, ci de muzica bunicilor migrati la inceputul veacului XX din Estul Europei. O parte dintre tineri au devenit astfel interesati de radacinile lor. Si au creat un curent ce se numeste klezmer. Asta ar insemna „lautar”. In Irlanda vorbim de cimpoaie si muzica irlandeza. Exista si la maghiari o puternica si frumoasa scoala revivalista.

Mai este o categorie, se numeste world music. Termenul se refera la muzici etnice tratate cat se poate de liber. Muzicieni incearca sa traseze accente personale. Ei nu cauta o reconstituire, ci o interpretare personala. Nu mai ai ca punct de reper o anumita muzica la care te raportezi, ci iti propui mai degraba o actualizare, o prezentare intr-o maniera proprie si pleci in anumite directii. Inclusiv fuzionari cu alte muzici, fie muzici moderne, fie ale altor etnii. Dar noi, suntem, momentan, ancorati intr-un revivalism.

C.N.: Munca de la muzeu sau munca de la Trei Parale?

F.I.: Din fericire, ele se imbina de multe ori, imi folosesc una la cealalta, si acest lucru ma ajuta foarte mult. Ma simt foarte legat si de ce fac aici, la muzeu. Dar cred ca, intr-un fel la Trei Parale imi pun o amprenta, o semnatura. La muzeu colaboram la o activitate mai mare. O serie de discuri, de concerte, dar e o treaba la care mai degraba ajut, decat o fac efectiv ca principal personaj.

C.N.: Ce crezi despre atitudinea multor tineri din Romania, care sunt convinsi ca nu avem ceva al nostru, original, nici macar in muzica?

F.I.: Pe de alta parte e si cealalta varianta, ca noi suntem buricul pamantului si ca ceilalti ne-au fura traditiile etc. Niciuna nu este productiva. Nu trebuie sa fim complexati si sa vedem lucrurile comune noua si altora ca pe imprumuturi directe. Ma refer strict la muzicile traditionale, caci la altceva nu ma pricep. Daca vad un lucru aici si-l vad si-n partea cealalta, oamenii isi inchipuie ca ori tu l-ai luat de la el, ori el de la tine. Trebuie sa-ti imaginezi pur si simplu ca pe un lucru pe care il impartasesc doi oameni, ca pe un copac crescut in gard cu crengile in amble parti.

E adevarat ca exista imprumuturi, unele mai evidente ca altele, dar care e problema? E firesc. In repertoriul evreiesc exista foarte multe melodii de origine romaneasca: hora, sarba, doina etc., asa cum si romanii au piese care denota origine straina. Avem si noi valsuri, spre exemplu. Nu e atat de important de unde vine un lucru, ci mai ales ce devine. Asculta de pilda cateva valsuri cantate de o fanfara taraneasca din Moldova si intelegi ce vreau sa spun.Oricum, esti ceea ce esti si trebuie sa mergi mai departe.

Ce putem sa ne reprosam este faptul ca prea mult am trecut dintr-o aripa in alta. Tocmai din cauza acestor complexari. Pasoptisti au aruncat la gunoi tot ce li se parea oriental pentru a imbratisa orbeste tot ce venea de la Paris. Existau la curtile boieresti ansambluri de muzica otomana culta, dar noi nu avem foarte multa stiinta despre cum era aceasta muzica. Exista muzica baroca in Franta, Germania, asa putea exista muzica otomana la turci, la bulgari, la romani. Dar nu stim despre ea, cum nu stim, spre exemplu, despre muzica lui Cantemir. Cum trebuie vazut Cantemir? E un muzician roman in cultura turca, sau il judeci ca un muzician moldav? Unii s-au aruncat repede sa zica „muzica noastra romaneasca”. E cam pripit. Dar si sa zici ca nu e reprezentativ pentru spatiul romanesc, tot nu este bine.

C.N.: Ce instrument ar reprezenta Romania?

F.I.: E o mare problema aici. Ce inteleg oamenii printr-un instrument „romanesc”? Un instrument la care canta romanii si numai romanii? La care canta toti romanii… si numai romanii? Sa luam exemple: un instrument pe care nu pot sa-l dezlipesc de spatiul romanesc este simplul fluier cu sase gauri. Ei bine, el exista din Africa pana in Anzi si din Irlanda pana in Siam. Nu este reprezentativ pentru Romania? Pai cum sa nu fie? Nu era sat fara fluierasi. Mai mult cred ca in fiecare casa trebe sa fi fost un fluier. Vrei sa individualizezi prin niste trasaturi particulare care il deosebesc de celelalte din alte tari? Prin ce, prin marime? Da, dar marimea variaza. Printr-un anumit element decorativ, prin ce-l deosebesti de al celorlalti?

Alt instrument e cobza. Presupusele origini orientale ale instrumentului au fost evidentiate de toti etnomuzicologii. Si este foarte probabil sa ne fi venit de la Istanbul, pentru ca este foarte apropiat de oud – un instrument mai degraba arab decat turcesc. Dar exista trasaturi – inclusiv de constructie – care il individualizeaza, exista un anumit mod de interpretare, care fac cobza sa fie cobza, si nu oud. S-a cantat cu aceasta cobza si in Valahia, si in Moldova. Poti sa zici ca este romanesc? Da, poti zice, dar nu este aproape deloc cunoscut in Transilvania. Dar este un instrument reprezentativ pentru Romania? Da.

Ca sa nu mai vorbim de vioara, instrument de origine europeana, care nici macar nu cunoaste diferentieri sau particularitati mai importante de constructie. Si totusi nu-ti poti imagina muzica de taraf din Romania fara vioara.

Cat de adancit este un instrument in traditiile locale – asta il face sa fie romanesc sau si romanesc. Trebuie sa ne obisnuim sa gandim lucrurile care sunt si romanesti.

C.N.: Se mai canta la sate, se mai pastreaza traditia muzicala?

F.I.: Dupa parerea mea, muzicile traditionale sunt in cadere libera. E un fenomen care a inceput demult si care se sfarseste acum. In urma cu 20 de ani, sa zicem, muzicile stateau bine, dar stateau mai ales intr-o generatie de muzicieni si de tarani de la 60 de ani in sus. O buna parte dintre ei s-au dus. Abia acuma te trezesti ca nu-i mai ai. Acum 20 de ani te duceai intr-un sat ca Dobrotestii de Teleorman, unde existau vreo cinci-zece fluierasi foarte buni. Dar nu exista nici un tanar care sa cante. La 20 de ani dupa, cand batranii s-au dus cam toti, iti dai seama ca nu mai ai nimic, ca ai ramas gol.

C.N.: Mai exista o sansa de a se pastra interesul pentru muzica mai veche?

F.I.: Cred ca poate aparea interesul tinerilor pentru muzicile traditionale, in formele lor adevarate. Eu cred ca se va mari interesul. Sper sa nu fie insa prea tarziu. Lucrurile se schimba in bine, de vreo 4-5 ani de zile, poate e ceva economic, cine stie, si intr-adevar, exista mai multa deschidere. Insa, de aici pana la a face un adevarat curent care sa genereze o miscare consistenta, mai este. Dar putem spera.

C.N.: La ce sa se astepte cei care vor veni sa va vada duminica, la Green Hours?

F.I.: Duminica, pe 23 noiembrie, prezentam primul nostru CD. Cei care vor veni, au ocazia sa asculte mai ales piesele de pe CD, desigur ca in interpretarea noastra directa. Este firesc sa prezentam grosul de pe album, chiar daca intre timp s-au adaugat diverse alte piese in repertoriul nostru. Proiectul nostru se numeste Bazar si este o reconstituire a muzicilor urbane din secolul al XIX-lea, din Valahia si Moldova. Vor fi cateva piese din opera lui Anton Pann, Spitalul Amorului, cateva cantece evreiesti. Avem si o piesa tiganeasca, chiar si o manea.

C.N.: De unde pana unde o manea?

F.I.: Manele nu sunt o prezenta recenta in spatiul romanesc. Am citit undeva – si ar trebui sa revad textul – despre o lucrare bisericeasca de secol 18, care zicea ceva de genul asta „boierii beau si petrec cu manele” . Clar, referintele apar si e o categorie muzicala din perioada aceasta fanariota, cand eram puternic orientalizati muzical. Dar exista si inregistrari din anii ’60 ale unor lautari urbani – ca de pilda Victor Gore – si printre ele si cate o manea. Cred ca lautarii din orase ca Bucuresti, Craiova aveau in repertoriu cate o manea si sigur nu o inventasera atunci. A ramas un firicel care s-a transmis si care a permis ca denumirea, ca termenul „manea” sa supravietuiasca. Ceea ce pare sa traverseze tot acest timp este acest ritm al manelei, care astazi e totusi mai dens.

C.N.: Totusi, maneaua de azi este complet diferita de manelele pe care le-ai pomenit.

F.I.: Da, sa ne gandim la ce canta, spre exemplu, Gabi Lunca. Este la o distanta mare de ce vedem acuma la manele. Exista o anume delicatete. Vezi o anumita tinuta a versului la aceasta cantareata. Pe atunci, nu se tavaleau prin noroi.

Pe de alta parte, nici n-as putea zice ca ma deranjeaza maneaua de azi. De ascultat, nu pot sa ascult, desi am facut niste eforturi, pentru ca face parte din meseria mea. Ma amuza, dar in cantitati foarte mici. Nici nu am atitudine aroganta, enervata, nu cred ca trebuie sa le taiem gatul celor care asculta asa ceva.

Sunt multe probleme aici care cred ca apar tocmai din cauza unei probleme pe care Romania o are cu spatiul privat. Adica sunt foarte multe lucruri la noi care ar trebui sa existe strict in spatiul privat si care nu stau inca bine acolo. Normal ca apare reactia, revolta, nemultumirea. Nu este normal sa asculti nimic tare, poate sa fie rock, poate sa fie Mozart: nu se asculta la maxim! Te duci la piata si bubuie boxele. Daca nu bubuiau la piata boxele, nu erau nici o problema.

Pana la urma, asta e istoria Romaniei, si e reflectata bine in muzica. Maneaua imi arata foarte bine cum am fost si cum suntem dupa Revolutie: cu targurile de blugi prin Vacaresti, prin santuri, cu speculatie, cu alba-neagra la colt, cu securistii transformati in oameni de afaceri, deveniti bastani, cu dispretul lor. Asta este Romania. Macar partial. Oricum, vrei sa schimbi ceva in muzica? Schimba Romania! Si atunci maneaua n-o sa-si mai gaseasca sensul. Mi se pare firesc. Ce vroiai sa asculte oamenii aia care se duceau si cumparau blugi din Turcia? Jazz, Mozart?