Romania neimblanzita – nu m-am plictisit nici un minut

Zilele trecute, am văzut România neîmblânzită, un film despre natura României, făcut de o casă de producţie englezească, Off The Fence. Când am auzit sintagma „documentar despre ţara noastră, făcut de nişte străini”, imediat mi-a sărit gândul la Wild Carpathia, un serial de acum câţiva ani, la care am rezistat glorios timp de 6 minute şi 35 de secunde. În acest interval, am auzit şi am văzut tot ce n-aş fi vrut să exportăm în lume în materie de imagine a României: în primele secunde, se spune despre România că este „ultimul loc medieval din lume”, iar că „în Transilvania, noaptea se aud urlete de lupi”. Mai apoi, apare un bătrân cu un cal şi o căruţă, care transportă lemne, iar naratorul comentează „e modul tradiţional de a căra lemne”, ca totul să culmineze cu imaginea unor fete tinere şi frumoase, aflate noaptea într-un vârf de deal, îmbrăcate în costum tradiţional şi suflând în bucium, pregătindu-se, spune naratorul, pentru „festivalul narciselor”. Fetelor li se alătură câţiva tineri, fiecare cu câte un instrument muzical, cântând o piesă populară, spre deliciul realizatorilor documentarului, care se bâţâie cu muzica în suflet şi cu câteva păhărele de pălincă în cap. România de acolo părea un fel de tărâm dintr-un film de groază: tineri care poartă, în secolul nostru, costume populare, care au obiceiul straniu de a cânta la bucium în miez de noapte, care nu merg la cinema, nici în cluburi, nici la sala de concerte, ci au ca unică distracţie festivaluri ale narciselor, la care se aude numai muzică folclorică. Am avut senzaţia că trăiesc ceva între ruşine absolută şi cădere nervoasă, gândindu-mă la imaginile acestea, care au circulat la posturile internaţionale de documentare şi pe care mulţi le-au găsit reprezentative pentru frumuseţea României. Şi aşa mă simt destul de jenată când străinii cu care interacţionez mă întreabă de ce mai avem cai şi căruţe printre maşini, pe drumurile naţionale.

Aşadar, am început să mă uit la film deja alergică la documentare despre România. Însă, odată aşezată pe scaunul comod (nu pe piei de oaie, aşa cum se sugera în Wild Carpathia că ar fi confortul la români), am descoperit o Românie din care nu numai că nu mi-era ruşine să fac parte, ci pe care chiar îmi doream să o descopăr. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, nu ridic statuie nimănui, e posibil ca filmul să aibă greşeli pe care eu nu le-am sesizat, dar entuziasmul meu faţă de această peliculă provine dintr-o nevoie acută de produs clar, coerent, bine realizat despre România. Redau, mai jos, 8 motive pentru care consider România neîmblânzită cel mai reuşit documentar despre ţara noastră.

1. Scopul: este clar, anunţat chiar din primul minut ‒ documentarul are ca obiect natura României, flora şi fauna, şi nu se îndepărtează de la acestea. Timp de o oră şi jumătate, putem afla informaţii foarte interesante şi utile despre lumea naturală care se află atât de aproape de aşezările urbane şi care e mult mai complexă decât au impresia mulţi dintre noi.

2. Structură: filmul descrie natura, cu poveştile ei, cu cruzimea unor animale şi blândeţea altora, cu schimbările prin care trece un ecosistem într-un an, dar debutează cu imagini din oraşe, pentru ca imaginea ţării să fie completă. Un străin care vede filmul va putea spune despre România că e o ţară cu viaţă citadină, cu o brumă de economie, cu clădiri vechi şi moderne ‒ dar care are şi o natură foarte frumoasă. Având o astfel de structură, pelicula va putea fi o carte de vizită a României şi peste 10-15 ani.

3. Calitatea informaţiilor: materialul este cu adevărat instructiv pentru cei care sunt interesaţi de lumea naturală. Apar, acolo, zeci de animale şi plante, care sunt descrise în amănunt, cu detalii dintre cele mai neaşteptate. O enciclopedie sub forma unui film, care ne apropie de lumea în care trăim şi de care ne bucurăm de fiecare dată când depăşim graniţele oraşelor.

4. Poveştile: România neîmblânzită este povestea unui an, dar nu numai. Filmul nu are doar descrieri ale naturii, ci şi mici poveşti ale faunei: animale gata să fie prădate de specii mai puternice, pui aflaţi la primele experienţe de viaţă (zbor, înot, îndepărtarea de părinţi) şi modul în care aceştia reuşesc sau nu să le depăşească, episoade de vânătoare reuşită sau ratată, poveşti amuzante sau pline de tristeţe.

5. Echilibrul intern: nu a existat minut în care să mă plictisesc, pentru că filmul are un dozaj foarte fin al scenelor. După o scenă de detaliu, urmează una alertă. După un cadru amuzant, apare unul mai profund. După o scenă mai emoţionantă, tonul coboară spre neutru, spre descrieri enciclopedice. Fiecare cadru pare gândit şi pus exact la locul potrivit, pentru a da peliculei un echilibru între trist şi ludic, între emoţionant şi neutru, între crud şi frumos. O nemulţumire: ar fi fost bine ca descrierea vegetaţiei să ocupe un spaţiu mai mare.

6. Frumuseţea şi emoţia: România neîmblânzită nu este doar un documentar, ci este şi un film de artă. Multe imagini sunt de-o frumuseţe ameţitoare. Cadre surprinse cu măiestrie (zborul câtorva sute de rusalii, surprins pe râul Mureş, într-un asfinţit însângerat, mi s-a părut mai mult decât ar putea face cel mai înzestrat pictor), culori splendide (păduri în plină toamnă sau caii sălbatici din Deltă, care, în galopul lor, frâng apa în mii de şuviţe colorate de cei doi meşteri, vegetaţia şi pământul) sau măreţie (la final, există un cadru cu un râs care se plimbă prin zăpadă, mândru şi sfidător). Tăcerea iernii şi mişcările lente ale unui animal de pradă, care întinează imacularea zăpezii, sunt echivalentul în natură a unor versuri de Corneille. La toate acestea se adaugă o muzică valoroasă în sine, care dublează emoţia şi frumuseţea fiecărei scene.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro