Science Report: Dacă vom descoperi viață pe Europa sau Enceladus va fi probabil „a doua geneză”, nu una identică cu cea terestră​

Dacă există creaturi care înoată în oceanele îngropate de pe corpuri cerești de la marginea sistemului solar, ele probabil că nu sunt înrudite cu noi, spun oamenii de știință. Unii dintre ei cred că viața s-a mutat de pe o lume pe alta, călătorind pe bucăți de stânci aruncate în spațiu de impactul unei comete sau al unui asteroid.

Realitatea ar putea fi alta, spune cu argumente un savant american Există chiar o școală de gândire în jurul ideii că viața care mustește pe Pământ s-a născut de fapt pe Marte, care probabil a găzduit condiții prielnice ei înaintea planetei noastre. Această idee de transport pe roci este cunoscută ca „litopanspermie”, o subcategorie a cunoscutei noțiuni de panspermie, care include răspândirea prin orice mijloace, fie ele naturale sau oferite de o mână inteligentă.

Dar care ar fi șansele ca asemenea presupuși pionieri să fi colonizat lumi mult mai îndepărtate – și anume Europa, „luna” lui Jupiter sau Enceladus, satelitul lui Saturn, care adăpostesc oceane uriașe de apă sărată sub carapacele lor de gheață? Geofizicianul Jay Melosh de la Purdue University a abordat problema și a prezentat rezultatele săptămâna trecută într-o expunere la reuniunea de toamnă a American Geophysical Union (AGU). Melosh a utilizat modele computerizate pentru a simula soarta a 100.000 de particule lansate de pe Planeta Roșie de un impact. El a modelat trei viteze diferite de lansare: 1, 3 și 5 km/s. În simulări, un minuscul procentaj din particule a sfârșit pe Enceladus pe parcursul a 4,5 miliarde de ani – doar între 0,0000002% și 0,0000004% din numărul celor ajunse pe Pământ. Numerele au fost cam de 10 ori mai mari pentru Europa; ea a primit între 0,00004 și 0,00007% din cota Pământului.

Cunoaștem că în jur de o tonă de roci de pe Marte de mărimea unui pumn sau mai mari cad pe Pământ pe parcursul unui an. Pe această bază, Melosh a calculat că Europa primește anual 0,4 grame de material marțian, iar Enceladus doar 2-4 miligrame. El accentuează că acestea sunt valori medii; „sosirile” de pe Marte sunt aproape sigur foarte puțin frecvente și ale unor roci de mărimi decente, nu un flux continuu de bucăți mici. Iar numerele ar fi similare dacă sursa rocilor ar fi Pământul, nu Marte. Rezultatele ar părea de bun augur pentru răspândirea vieții; în cele din urmă, ar fi necesar un singur impact al unei roci purtătoare de microbi pentru a transforma Europa sau Enceladus din lume locuibilă în una locuită. Dar sunt și alți factori de luat în considerare și ei temperează optimismul.

De exemplu, Melosh a aflat că timpul median de tranzit pentru un meteorit de pe Marte care să lovească Enceladus este de 2 miliarde de ani. Microbii sunt rezistenți, dar timpul este cam lung pentru ca ei să suporte condițiile dure din spațiu. Iar simulările au arătat că aceste roci venite de pe Marte ar lovi Enceladus cu viteze între 5 și 31 km/s. Valoarea minimă poate fi convenabilă, dar este greu de imaginat că ceva poate supraviețui unui impact cu viteză spre extrema superioară, spune Melosh. „Trăgând linie, dacă viața va fi descoperită în oceanele de pe Europa sau Enceladus, foarte probabil va fi indigenă, nu sosită de pe Pământ, Marte, sau (mai ales) alt sistem solar”, a spus Melosh la conferința AGU. Calculele sale indică o probabilitate de 0,01% ca un meteorit sosit de pe o exoplanetă să fi lovit Pământul în ultimele 4,5 miliarde de ani – iar șansele sunt mult mai mici pentru Enceladus sau Europa. Sunt știri interesante dintr-o anumită perspectivă. Europa și Enceladus – și alte lumi potențial locuibile de la marginile sistemului solar, ca Titan, uriașa lună a lui Saturn – pot foarte bine să fi rămas necontaminate din vremuri imemoriale, oferind oportunități ample pentru ca forme native de viață să prindă rădăcini și să evolueze. Așa că sistemul nostru solar poate adăposti multe tipuri diferite de viață, nu doar unul larg răspândit.

Desigur, ar fi extrem de interesant și a vedea cum a evoluat timp de miliarde de ani viața pământeană într-un ocean înghețat și îngropat. Și dacă vom descoperi fie și o singură astfel de „a doua geneză” în sistemul nostru solar vom ști că viața nu este un miracol și trebuie să existe pretutindeni în cosmos. Am putea fi pe cale să răspundem la aceste întrebări profunde. De exemplu, NASA pregătește o misiune numită Europa Clipper care va studia oceanul de pe satelit și va căuta locuri potrivite pentru așezarea unui modul care să caute viață, printre alte sarcini. Clipper este programat pentru lansare în prima jumătate a lui 2020, dar viitorul modulului de suprafață este în ceață; deși Congresul a ordonat NASA să pregătească misiunea de suprafață, nu se știe dacă va exista și finanțarea neecsară.

O altă misiune NASA, numită Dragonfly, va fi lansată în 2026 pentru a studia chimia complexă a lui Titan. Acest robot cu elice ar putea găsi forme de viață în aerul marii luni, dacă există. Iar într-o perspectivă mai îndepărtată, cercetătorii caută moduri de a trimite un robot prin carapacele de gheață de pe Europa și Enceladus, în oceanele potențiale gazde ale vieții. Nicio astfel de misiune nu este în cărți, dar una ar putea demara după 2030 dacă suntem norocoși. În curând vor fi și misiuni astrobiologice mai apropiate de casă. NASA intenționează să trimită la vară un rover care să caute viață pe Marte; la fel și Agenția Spațială Europeană și Rusia, care lucrează împreună la un program numit ExoMars. Ambii acești roboți cu roți vor căuta semne ale unor organisme care au trăit cândva pe Planeta Roșie, nu unele existente.

Desigur, sunt șanse serioase ca marțienii, dacă există, să fie înrudiți cu noi. Și exoplanetele fac parte din peisaj. James Webb Space Telescope al lui NASA, programat pentru lansare în 2021, va fi capabil să adulmece atmosferele unor lumi străine apropiate căutând biosemnături, la fel ca trei observatoare terestre uriașe care vor intra în funcțiune spre sfârșitul lui 2020: Telescopul Gigant Magellan, Telescopul Extrem de Mare și Telescopul de Treizeci de Metri. (space.com)