Se întoarce inflaţia?

Studiul cauzelor inflaţiei constituie unul din capitolele cele mai cele mai relevante ale ştiinţei economice. Identificarea factorilor care determină inflaţia nu este însă uşoară: cantitatea de monedă, cererea, costurile (şocurile provenite din economia ,,reală’’), caracteristicile structurale ale economiei, factorii politici (rolul instituţiilor) etc. Pe de altă parte, inflaţia actuală provoacă ea însăşi inflaţie viitoare. Ca urmare a acţiunii conjugate a acestor factori, inflaţia este întotdeauna şi peste tot un fenomen macroeconomic şi instituţional complex.

În România, inflaţia a dispărut în ultimii ani din preocupările conducătorilor politici şi ale opiniei publice. În prezent, subiectul a revenit însă în dezbaterile publice, ca urmare a creşterii ratei inflaţiei în ultimele luni şi a temerilor că această tendinţă s-ar putea menţine şi amplifica în viitor.

În anii 1990, România a cunoscut o inflaţie ridicată, determinată în principal de politica bugetară şi monetară a primelor guverne postcomuniste, care au încercat să menţină în funcţiune sistemul economic construit în epoca comunistă. Dezechilibrele majore ale acestui sistem (dezechilibrul structural între cerere şi ofertă; deficitul extern; deficitul public; etc.), mascate anterior de preţurile fixe, stabilite în mod administrativ, au început să iasă la iveală pe măsură ce preţurile au fost liberalizate (prima liberalizare parţială a avut loc la 1 noiembrie 1990). La aceste cauze ,,moştenite’’, s-a adăugat dezechilibrul între venituri şi productivitatea muncii creat prin politica de creştere a salariilor nominale dusă de autorităţi pentru a pacifica societatea românească traumatizată de evenimentele politice din decembrie 1989 şi din primul deceniu de după căderea comunismului (mineriadele). În felul acesta, inflaţia ascunsă din timpul comunismului a devenit inflaţie deschisă, manifestată în forma sa clasică: creșterea generalizată a prețurilor bunurilor și serviciilor. Conjugată cu scăderea producţiei, determinată de dezorganizarea aparatului de producţie comunist şi de lipsa reformelor de natură să transforme economia planificată în economie de piaţă, această inflaţie rampantă a dat naştere fenomenului numit ,,slumpflaţie’’: coexistenţa inflaţiei rapide sau chiar galopante, pe de o parte, şi a unui regres economic, pe de altă parte. Slumpflaţia s-a perpetuat până în preajma aderării la UE, incitându-i pe conducătorii politici să încerce să reintroducă controlul preţurilor şi să dea prioritate politicii de creştere a veniturilor nominale. Deoarece controlul total al preţurilor nu a mai fost posibil, inflaţia s-a tot amplificat, ajungând în prima parte a anilor 1990 la nivele cu trei cifre (fig. nr.1). La rândul lor, ratele dobânzilor reale pe termen scurt (ajustate cu rata inflaţiei) au devenit puternic negative, ceea ce a dus la dezorganizarea creditului şi, în general, a sistemului de finanţare a economiei.

Fig. nr. 1: Rata inflaţiei în perioada 1990-2017 (%)

Sursa: Cf. INS, http://www.insse.ro/cms/ro/content/ipc-serii-de-date; accesat 25.05. 2018

Epoca inflaţiei galopante a luat sfârşit abia la jumătatea anilor 2000, când rata inflaţiei a ajuns pentru prima dată după căderea comunismului sub 10%. Stagflaţia a cedat astfel locul unui nou fenomen: ,,dezinflaţia’’, caracterizată prin reducerea ratei inflaţiei de la un nivel cu două cifre la unul cu o singură cifră. Acest fenomen s-a manifestat până în august 2017 (fig. nr. 2 şi nr. 3).

Fig. nr. 2: Indicele armonizat al preţurilor de consum; %)

Sursa: BCE, Convergence Report, 22 May 2018, https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/conrep/ecb.cr_annex201805_ro.en.pdf; accesat 25.05. 2018

Dezinflaţia şi deflaţia sunt totuşi fenomene diferite. După cum rezultă din fig. nr.1, un sfert de veac, România nu a cunoscut niciodată o scădere a preţurilor. În primii cinci ani după căderea comunismului, rata inflaţiei a explodat pur şi simplu, atingând rapid nivele cu trei cifre (,,hiperinflaţie’’). Aceste nivele apar acum ca o amintire îndepărtată, mai ales dacă sunt privite prin prisma reducerii ratei inflaţiei după anul 2000 concomitent cu reluarea creşterii economice şi menţinerea sub control a datoriei publice. Cu toate acestea, la vremea respectivă, temerile provocate în rândul populaţiei de creşterile de preţuri au fost foarte puternice, depăşind alte motive de nelinişte socială existente în epocă (război în zonă, dezmembrarea statului, şomaj, sărăcie etc.).

Forţele deflaţioniste au fost declanşate prin importantele schimbări economice şi financiare determinate de intrarea României în UE (2007). Este vorba, în primul rând, de reformele efectuate pentru pregătirea aderării la UE, care au permis instanţelor comunitare să aprecieze în sfârşit că România are o economie de piaţă funcţională (2004). În al doilea rând, ne referim la masivele intrări de capital generate de intrarea României în structurile euro-atlantice. La rândul său, Banca Naţională a dus mai mulţi ani o politică deflaţionistă, reuşind să atenueze efectele inflaţioniste ale intrărilor de capital şi totodată să evite o apreciere excesivă a leului. (V. http://www.contributors.ro/economie/banca-nationala-si-cursul-de-schimb-al-leului/). Aceşti factori au permis aplicarea cu relativ succes a strategiei de politică monetară numită ,,ţintirea inflaţiei’’, adoptate de BNR în 2005. Astfel, deşi în perioada 2005-2013, ţintele anuale privind inflaţia nu au fost atinse, depăşirile au fost, în general, mici şi provocate de alţi factori decât decât cei monetari. În perioada 2014-2016, ţintele privind inflaţia au fost atinse, iar rata inflaţiei a devenit chiar uşor negativă, fără ca economia să intre totuşi în deflaţie (subdotarea economiei cu monedă). Or, în comparaţie cu nivelele halucinante ale ratei inflaţiei din anii 1990, această evoluţie constituie, într-adevăr, un mare succes al Băncii Naţionale şi al guvernelor de atunci.

Începând din octombrie 2017, rata inflaţiei a început însă din nou să crească, iar această tendinţă s-a menţinut şi amplificat în primul trimestru al anului 2018, când rata inflaţiei a ajuns la 5% (fig. nr. 2 şi nr. 3). Ca urmare, subiectul inflaţiei a revenit în dezbaterile publice, iar populaţia a început din nou să se teamă de creşterea preţurilor. Pe acest fundal, nu lipsesc, evident, acuzele, explicaţiile fanteziste, soluţiile populiste etc.

Fig, nr. 3: Modificarea anuală a preţurilor de consum (%)

Sursa: INS, Comunicat de presă, 92/12 aprilie 2018, http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/ipc03r18.pdf; accesat 24.05.2018

Această schimbare în materie de comportament al preţurilor a fost provocată atât de factori ,,exogeni’’ (creşterea preţului internaţional al petrolului, scumpirea unor produse agroalimentare importate), cât şi de factori ,,endogeni’’ (creșterea prețului energiei electrice pe piaţa locală concurenţială, majorarea accizei la carburanți, creşterea salariilor fără a ține cont de productivitatea muncii, creşterea deficitului bugetar). Dintre aceştia din urmă, unul dintre cei mai importanţi este, după părerea noastră, creşterea deficitului bugetar (fig nr.4).

Fig. nr. 4: Deficitul bugetar şi datoria publică (% din PIB)

Sursa: Idem

După cum am arătat într-un alt articol, deficitul bugetar determină creşterea aşa-numitei ,,baze monetare’’ – care este principalul factor care determină crearea de monedă de către sectorul bancar – chiar şi în condiţiile în care legea interzice creditarea directă a statului de către banca centrală, deoarece titlurile de stat (datorie publică), emise de guvern în prima fază pentru a-şi finanţa cheltuielile, sunt preluate în faza a doua de la deţinători şi înlocuite cu monedă “primară” (monetizarea datoriei).

• Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro