Statul și Piața

​Criza financiară şi economică din 2008 – 2010 a slăbit încrederea şi aşa destul de mică a societăţii româneşti şi a elitelor sale în economia de piaţă şi a întărit încrederea lor în stat şi în reglementare. Un factor care contribuie la audienţa de care se bucură promotorii concepţiei etatiste este, pe lângă susţinerea unor puternice grupuri de interese, necunoaşterea modului de funcţionare al economiei de piaţă. O examinare echilibrată a relaţiei dintre stat şi piaţă poate contribui, de aceea, la evitarea tentaţiei de a crede că o combinaţie ,,originală’’ de etatism şi piaţă este calea pentru revenirea României la civilizaţia europeană.

Căderea comunismului în 1989 a constituit un eveniment istoric major, care a ridicat, printre altele, problema viitorului sistemului economic din România. În tot cursul anilor 1990, autorităţile “emanate” din revoluţie au ezitat să lanseze reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piaţă, cochetând cu idei care ar fi putut fi considerate ,,revoluţionare’’ înainte de prăbuşirea comunismului, dar care, în noile condiţii, erau complet depăşite: ,,a treia cale”, “modelul suedez”, “economia social(ist)ă de piaţă” etc. Această strategie “graduală” a amplificat dezechilibrele economice moştenite din perioada comunistă, a alimentat inflaţia, a împiedicat reformele necesare şi, până la urmă, a întârziat orientarea ţării spre structurile euro-atlantice.

O mefienţă asemănătoare faţă de proprietatea privată şi economia de piaţă a existat în scrierile economice apărute în România în anii 1990. Cei mai cunoscuţi economişti din mediile academice şi de cercetare, legaţi, într-un mod sau altul, de guvernele care s-au succedat în perioada postdecembristă, de partide şi de autorităţile politice şi administrative, au continuat să pledeze pentru menţinerea economiei de stat, agrementată, eventual, cu unele elemente cooperatiste şi nebirocratice de socialism. În planul politicilor economice, ei au susţinut revendicările populiste ale forţelor politice autoproclamate „de stânga”, subvenţionarea şi creditarea preferenţială a industriei, mineritului, transporturilor, agriculturii etc., măsuri pe care le-au motivat prin necesitatea de a stimula producţia, a păstra locurile de muncă şi a menţine preţuri scăzute la unele produse de bază sau pentru unele categorii de consumatori. Aceste recomandări de politică economică au fost aplicate de autorităţi, ceea ce a dus la amintita întârziere a reformelor, scăderea drastică a producţiei, hiperinflaţie etc.

Totodată, uni dintre economişti români consacraţi în perioada comunistă, mai sofisticaţi din punct de vedere intelectual, au încercat să resusciteze unele elemente „uitate” sau „valorificabile” ale marxismului ortodox. (Un exemplu este utilizarea conceptului marxist de „acumulare primitivă a capitalului” pentru a explica fenomenele economice din perioada postcomunistă).