Sari direct la conținut

Spectacole bucureștene (I)

Contributors.ro
Mircea Morariu, Foto: Arhiva personala
Mircea Morariu, Foto: Arhiva personala

La 14 ani de la petrecerea prilejuită de absolvirea liceului, patru foști colegi, pe deasupra și foști vecini de cartier, se reunesc nu în jurul, ci în vecinătatea unei mese. Pe care se află cam tot ceea ce se găsește îndeobște atunci când este pomenit cineva ce nu mai este. Un al cincilea, pe nume Ovidiu, care a fost nu doar vedeta clasei, un băiat care, până la un punct, seamănă cu Denis, personajul din Exploziv, piesa Elisei Wilk, ci personajul care într-un fel sau altul le-a marcat tuturor celorlalți patru existența, s-a prăpădit într-un accident de motocicletă. Parastasul a fost organizat de Carmen, verișoara de gradul al doilea a lui Ovidiu.

Aceasta îi poftise, de fapt, la pomenire doar pe Denis și pe Valentina. Iovanka, între timp stabilită în Spania, nu era deloc binevenită. Este mai mult sau mai puțin elegant invitată de Carmen să plece. Nu o va face fiindcă are de încheiat o socoteală mai veche. Cea care ține de lămurirea definitivă a unei chestiuni de paternitate.

Se va vedea ceva mai încolo că, de fapt, fiecare dintre cei patru are de lămurit ceva. Despre sine, despre familia din care provine, despre raporturile cu colegii de odinioară. E vorba despre lucruri păstrate în tăcere sau despre care, dacă s-a vorbit, aceasta s-a întâmplat fie doar pe la colțuri, fie numai în șoaptă. La vremea în care aceste secrete erau de actualitate, regula de bază, moștenită probabil din comunism și mentalitatea lui specifică ( personajele sunt născute în ultima parte a anilor 80 și și-au petrecut copilăria și adolescența în atât de tulburele prim deceniu postcomunist) spunea că despre ele nu se vorbește. Acum, în această conversație după înmormântare, conversație în cursul căreia cărțile sunt în fine date pe față și măștile cad aproape în totalitate, se va dovedi că ținerea secretului costă. Că nota de plată a fost și va rămâne încă, măcar pentru un timp, una foarte pipărată.

Acesta e, în linii mari, subiectul piesei Nu vorbim despre asta, intrată cu puțină vreme în repertoriul Teatrului Odeon. E vorba despre a treia scriere a Alexandrei Felseghi pusă în scenă de aceeași regizoare. Adina Lazăr. Celelalte au fost Verde tăiat, jucată de o asociație particulară din Zalău, și Nu mai ține linia ocupată ! Care a figurat, poate încă mai figurează în repertoriul Naționalului clujean. Ambele au fost bine primite și de critică, și de juriile UNITER. Probabil și pentru că se înscriu în perimetrul teatrului social pe care dacă nu îl bagi în seamă, nu îl lauzi entuziast, nu i te declari fan pe viață, indiferent de valoarea reală a textului și a realizării scenice, nu ești chiar foarte ok și ai de-a face cu critica nouă, revoluționară. Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. A întunecat el până și mințile unora din conducerea UNITER:

Din păcate, această nouă scriere a Alexandrei Felseghi ( a mai urmat Zeițe de categoria B care și ea are hibe, le-am semnalat și iar s-a supărat pe mine Andrei Măjeri!) nu dovedește că dramaturga (na, uite că am făcut-o, am plătit și eu tribut feminismului!) nu a înregistrat între timp prea multe progrese în ceea ce privește construcția dramatică. Pesemne și laudele în exces strică. Piesa seamănă pe mai departe cu un joc de lego. Adică se mai adaugă câte ceva, indiferent dacă acel ceva chiar trebuie. Adică are o semnificație reală. Indiciu clar că, înainte de a-i învăța pe alții (Alexandra Felseghi predă la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj), mai are mult de învățat ea însăși.

Regizoarea Adina Lazăr, ajutată de scenografa Andreea Tecla, s-a străduit să asigure o cât mai convingătoare coerență spectacolului. A reușit în parte. Lipiturile se simt însă, din păcate, pe mai departe. S-ar fi simțit poate încă și mai tare dacă spectacolul de la Odeon nu ar fi beneficiat de o distribuție cu totul remarcabilă. Vlad Bîrzanu, distribuit în rolul Denis, băiatul complexat, rămas și la maturitate astfel, supranumit umbra lui Ovidiu, Ruxandra Maniu, atât de hotărâta Iovanka, Anda Saltelechi, în terorizata de regula tăcerii Carmen, Eduard Trifa, în aparent introvertitul Vali fac minuni. Sunt cu totul admirablii Și nu doar în rolurile deja menționate. Fiecare dintre ei mai are în sarcină evocarea/interpretarea a încă cel puțin trei sau patru personaje. Părinți, profesori, indivizi louches. Violenți în felul lor propriu. Unii dintre ei obsedați de păstrarea aparențelor și a respectabilității. Chiar dacă asta se face cu prețul ciuntirii personalității copiilor. Cu traume pe viață.

Nimic îngroșat, nimic grotesc, nimic în plus în jocul rol. Fericit Teatrul care astfel de actori tineri.

Teatrul ODEON din București

NU VORBIM DESPRE ASTA de Alexandra Felseghi

Regia: Adina Lazăr

Scenografia: Andreea Tecla

Light design: Andrei Délczeg

Grafitti: Niko Becker

Cu: Vlad Bîrzanu (Denis), Ruxandra Maniu (Iovanka), Anda Saltelechi (Carmen), Eduard Trifa (Valentin)

2.Adio!

În vara anului 1981, România trecea prin criza iminenței intrării în încetare de plăți. Resursele valutare ale țării erau atât de secătuite încât nu se mai găseau devize nici măcar pentru plata dobânzilor. După mărturia lui Florea Dumitrescu, guvernatorul de atunci al BNR, spaima lui Nicolae Ceaușescu a fost imensă și ea s-a aflat la originea draconicelor restricțiilor valutare ulterioare. Care nu aveau cum să nu afecteze și cultura. Așa se face că apariția în oferta cinematografelor a unor filme precum Gheață verde sau Undeva, cândva, a unor spectacole așa cum au fost Amadeus, mai întâi la Giulești și apoi, în 1986, la Oradea, Amintirile Sarei Bernhard de la Nottara, cu Olga Tudorache și Ștefan Iordache, erau socotite adevărate miracole.

Cam tot la fel au stat lucrurile cu montarea piesei Noapte bună, mamă! Care a apărut în 1988 în repertoriul Teatrului Mic. Regizorul Dinu Cernescu le-a distribuit în cele două roluri pe Olga Tudorache și pe fosta ei studentă, Liana Ceterchi. Se continua astfel un obicei care-și avea antecedente în Efectul razelor Gamma asupra anemonelor din 1977 și Fluturi, fluturi din 1983.

Noapte bună, mamă!, scriere din 1983 a scriitoarei americane Marsha Norman, recompensată cu un premiu Pullitzer și o nominalizare la premiul Ton,y îi venea mănușă Olgăi Tudorache. Personajul încredințat ei, o femeie pe nume Thelma, e un amestec de duritate și sensibilitate, e marcat atât de o comodă inconștiență cât și de vinovății și remușcări ascunse care, într-un moment de criză, dau în clocot. Scrierea se încadrează în generoasa categorie a textelor destinate marilor actrițe, cu cariere cinematografice consolidate, care, între două filme, se întorc la teatru. Noapte bună, mamă! a fost jucată în teatre dintre cele mai selecte, însă, curios, până mai deunăzi, cu excepția unui spectacol de la ArCuB, montat acolo în 2014 de regizorul Mircea Cornișteanu, cu Cerasela Iosifescu și Florina Cercel în distribuție, în România nu s-au mai prea înregistrat, după știința mea, recidive. Asta deși piesa a fost ecranizată. Iar ecranizările atrag, după cum bine se știe, teatrul. În film numărul personajelor a fost amplificat, Anne Bancroft a jucat-o pe Thelma, Sissy Spacek a interpretat-o pe Jessie.

În 1988 am văzut spectacolul de la Mic cu ocazia unei ediții a Săptămânii Teatrului Scurt de la Oradea. Devenit acum festival internațional de teatru. Cu prilejul ediției din anul 2023, am izbutit să văd, la aproximativ doi ani de la premieră, montarea realizată la același Teatru Mic de regizorul Vlad Massaci. Producția s-a repetat în timp de pandemie, în cea mai mare parte pe Zoom, iar regizorul Vlad Massaci a avut ideea ca și cele două protagoniste să comunice cu ajutorul aceluiași mijloc. Lucru absolut interesant și o dovadă că Massaci are simțul măsurii, că respectă actorul, că nu forțează tehnologia, că introducerea spectacolului său în programul Teatrul pentru actori …și numai cu actori nu a fost doar vorbă goală, e că montarea nu recurge nici un moment la proiecții video. Thelma stă aproape timpul în fața unui computer, Jessie comunică pentru ultima oară cu mama ei cu ajutorul unui telefon mobil. Cele două actrițe – Dana Dembinski-Medeleanu și Andreea Grămoșteanu se ridică arareori de pe scaune, aproape că devin parte din negrul scenei (scenografia: Ioana Pashca), nu se privesc una pe cealaltă nici măcar o singură secundă.

Jessie regăsește cu ajutorul îndrumărilor mamei un pistol pe care îl va folosi spre a-și duce la capăt intenția de a-și pune capăt zilelor. Își anunță planul ei suicidar mamei care, pradă unui torent de vorbe, pare la început să nu realizeze gravitatea anunțului. În prima parte a spectacolului, relația dintre cele două actrițe este de factură contrastivă pentru ca, de la un moment dat încolo, să devină una de tip complementar. Jessie își recapitulează viața, în fapt, o înșiruire de eșecuri. Suferinței fizice provocate de epilepsie i s-au adăugat o serie întreagă de alte lovituri. Eșecuri sentimentale, profesionale, incapacitatea de inserție în societate, izolare, închidere în sine. Jessie, concentrat, fără dramatisme inutile, evitând cu grijă căderea în melodramatic, nu acuză de ratarea ei pe aboslut nimeni. Respinge încercarea mamei de asumare retroactivă a unor vinovății. Pe măsură ce Thelma eșuează în încercarea ei de a-și convinge fiica să renunțe, între cele două femei se instaurează un plus de empatie. Avem de-a face cu un fel de comunicare in progress. Dana Dembinski Medeleanu renunță la tonurile înalte, albul din vocea Andreei Grămoșteanu dobândește nuanțe. citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro