Catedrala Neamului nu va fi un lăcaş de cult ortodox tradiţional / Cei tineri pleacă dintr-o ţară căzută – interviu cu Augustin Ioan, profesor și arhitect  

Uite-l cerut în America.Seminarul Teologic Ortodox Sfântul Photios-California, pe 3 ani. Are Premiul Academiei Române 2017 pentru Arhitectură, Honoris Causa în teologie ortodoxă. Este Augustin Ioan, arhitectul și profesorul Universității de Arhitectură București. Pe un om cu asemenea palmares, l-am tras în hățișurile românești: cum arată Bucureștiul? Reușite în mlaștina sălcie a prostului gust. Lipscaniul? Pradă proastei administrații. Catedrala Neamului? „Va fi mereu comparată cu Casa Republicii, dar nu va fi un lăcaş de cult ortodox tradiţional. Păcat…” Epoca noastră? A mediocrităţii, a cinismului corupt şi al vanităţii fără consistenţă.

Marea majoritate a edificiilor de după 1989 înoată în sosul sălciu al lipsei de imaginaţie şi sunt datate înapoi în timp, unele chiar retardate.

Reporter: Arhitectule, cum arată Bucureștiul din punctul de vedere al arhitecturii sale contemporane?

Augustin Ioan: Amestecat. Sunt multe reuşite individuale, locuinţe unifamiliale de cea mai strictă contemporaneitate şi foarte expresive, dar ascunse privirilor şi, deci, fără impact public; câteva exemple de rescriere a locuinţei colective, dar, iarăşi, izolate în magma de clădiri lipsite de har; câteva, prea puţine, edificii reprezentative, pentru că nici administraţia locală şi, mult mai grav, nici aceea naţională nu şi-au propus să dea un semnal asupra calităţii mediului edificat, aşa cum face Franţa, bunăoară. Sunt şi câteva exemple reuşite de arhitectură de cult, dar nu la nivelul catedralelor episcopale, ca să nu spun nimic despre cea patriarhală. Restul, adică marea majoritate a edificiilor de după 1989, înoată în sosul sălciu al lipsei de imaginaţie, de cultură urbană şi arhitecturală şi sunt datate înapoi în timp, unele chiar retardate.

Reporter: De ce?

Augustin Ioan: Pentru că arhitectura dă seama despre epoca în care este gândită şi epoca noastră este una a mediocrităţii, a cinismului corupt şi al vanităţii fără consistenţă. Vorba poetului, şi ca dânsa suntem noi.

Lipscaniul? Refăcut lent şi prost, dacă mă uit cum clămpăne, sparte deja, toate dalele trotuarelor dimprejurul Universităţii sau de la Piaţa Unirii

Reporter: Este fermecător acest Centru Vechi? – cum îl numesc cei de pe internet? De ce este atât de răscolit de administrații locale mai degrabă prin indecizii?

Augustin Ioan: Indolenţa politică şi interesele imobiliare au făcut ca problema restituirii proprietăţii să treneze decenii. Nu e doar o problemă a centrului, doar că aici au fost mizele mai mari. Sarcina administraţiei locale ar fi privit doar infrastructura stradală, care s-a refăcut lent şi prost, dacă mă uit cum clămpăne, sparte deja, toate dalele trotuarelor dimprejurul Universităţii sau de la Piaţa Unirii. Altfel, orice centru istoric e mai atractiv decât oraşul modern, care îl asediază, oriunde în lume, din motive pe care doar astăzi le înţelegem, după consumarea modernităţii (ale cărei erori urbanistice noi abia acum le facem din nou, acasă, deşi ştiam că, oriunde altudenva, se vor fi consumat de jumătate de secol.

Pitoresc, redus ca scară a clădirilor, cu partere de comerţ şi restaurante, centrul vechi animă, parţial, viaţa de noapte a urbei, dar este ameninţat de ruinele de la etajele clădirilor neconsolidate şi nerestaurate.

Puţine sunt reuşitele indubitabile, precum sediul Cărtureşti Carusel,

dar ele arată cum ar fi trebuit să fie, deja de vreo douăzeci de ani, centrul vechi, şi cum nu este nici măcar acum.

Catedrala Neamului 2018 – ce se face acum va arăta vechi de nou, va fi mereu comparat cu Casa Republicii, dar nu va fi un lăcaş de cult ortodox tradiţional. Păcat…

Reporter: Ești câștigătorul proiectului Catedralei Neamului. Cum te simți cu aceea înfrângere?

Augustin Ioan: Am câştigat, în numele Universităţii de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti, împreună cu un foarte tânăr colectiv de cadre didactice şi studenţi, singurul concurs naţional pentru Catedrala Patriarhală, cel din 2002.

Nu a fost deloc o înfrângere, decât pentru cei care au provocat deliberat, post-concurs, schimbarea de două ori a amplasamentul: proiectul Esplanada nu s-a mai făcut şi este în continuare pârjol de beton ceauşist acolo unde putea fi catedrala, unde avea un sens urbanistic prin crearea a patru pieţe publice. Fireşte,regret că nu s-a construit proiectul nostru, care încă mai bântuie internetul, dar nu resimt acest lucru ca pe o înfrângere personală. Ce se face acum va arăta vechi de nou, va fi mereu comparat cu Casa Republicii, dar nu va fi un lăcaş de cult ortodox tradiţional. Păcat…

La Curtea de Argeş a fost o conjuncţie fericită de factori

Reporter: Cum e gândirea de arhitect? Cum ai gândit, sunt curios chiar, proiectul de la Curtea de Argeș, pentru care ai fost răsplătit cu premiul Academiei? – descrie-mi pe etape chiar ca să-nțeleg gândirea de arhitect.

Augustin Ioan: Gândirea de arhitect are straturi multiple: amplasamentul, atât fizic, cât şi urbanistic, cât şi cultural-istoric; apoi clădirea propriu zisă, în acest context întreit. Cum faci o biserică ortodoxă tradiţională, dar contemporană, în aceste condiţii? La Curtea de Argeş a fost o conjuncţie fericită de factori.

Era nevoie de o necropolă regală, pentru că nu mai erau locuri de veci în catedrala mare, zisă a Meşterului Manole, care rămâne edificiul exemplar din incinta mănăstirii; apoi, ierarhul locului a propus cuplarea necropolei cu o catedrală mai aproape de spaţiul public al urbei, unde să fie strămutate moaştele Sfintei Muceniţe Filoteia, aflate acum în paraclisul palatului episcopal, departe de intrarea în incintă.

Terenul, de formă pătrată, retrocedat încă din 1999 de guvernul Radu Vasile, a adus în prim plan utilizarea unui plan de cruce greacă înscrisă, acesta fiind, probabil, apogeul arhitecturii ortodoxe bizantine; or, la Curtea de Argeş se află una dintre foarte puţinele astfel de biserici de pe teritoriul actual al României, Sf.Nicolae Domnesc, o capodoperă.

Aşa încât, gândirea arhitecturală a fost simplă: să emulez acest tip planimetric eminent în noua biserică, adăugându-i, ca pridvor, o necropolă regală cu bolţi placate cu mozaic de aur peste fiecare cuplu de morminte. Din nefericire, primul astfel de cuplu de morminte a fost deja ocupat, aici odihnind-se Regina Ana, din 2016 şi Regele Mihai, din 2017.

Cât priveşte exteriorul, constructorul, domnul inginer Drăgoi, a reuşit să îl execute impecabil din cărămidă aparentă şi cu ancadramente de piatră, aşa cum este făcut şi Palatul episcopal, al lui Lecomte de Nouy, cel care a reconstruit şi biserica mare, la cererea Regelui Carol I.Cât priveşte, pas cu pas, făcutele şi nefăcutele ansamblului, am scris despre asta mai multe aici.

Am primit un titlu honoris causa în teologie ortodoxă de la Centrul de Studii Ortodoxe Tradiţionale din Etna, CA, în 2007

Reporter: Cum se înfruntă gândirea de arhitect cu cea teologică?

Augustin Ioan: Am primit un titlu honoris causa în teologie ortodoxă de la Centrul de Studii Ortodoxe Tradiţionale din Etna, CA, în 2007, e adevărat. Gândirea arhitecturală, în arhitectura religioasă, urmează îndeaproape semnificaţia teologică şi tradiţia arhitecturii de cult ortodox, dând chip zidit nevăzutelor. Nu e uşor, mai cu seamă dacă îţi propui un proiect “retrofuturist”, în care trecutul şi viitorul să se înnoade. Dar se poate face, s-a mai făcut;

dau exemple la curs biserica ortodoxă din Milwaukee, WI, a lui Frank Lloyd Wright

şi, mult mai recent, proiectul pentru o biserică ortodoxă al echipei de arhitecţi elveţieni Herzog şi De Meuron, sau corabia întoarsă, de lemn, a lui Matti Senaksenaho,

sau capela lui Zumthor, sau bisericile lui Mario Botta, sau biserica pariziană a celor de la Architecture Studio, foarte post-bizantină în modernitatea ei eclatantă.

Tradiţia nu este arestată de forme istorice, ea acţionează, prin principiile sale articulante şi astăzi, cu mijloacele arhitecturii celei mai contemporane. Dacă e tradiţie, este vie şi lucrătoare, mai ales în creştinism, care este o religie (relativ) nouă la scară istorică şi extrem de experimentală în iconografia şi arhitectura ei.

Less aesthetics, more ethics. Treaba arhitecţilor este să dea chip înzidit tuturor nevoilor societăţii

Reporter: Ce-ți trebuie etică?

Augustin Ioan: Una dintre Bienalele de arhitectură de la Venezia, cea din 2000, dacă nu mă înşel, avea drept motto: Less aesthetics, more ethics.

Treaba arhitecţilor este să dea chip înzidit tuturor nevoilor societăţii, de la munca pro bono pentru adăposturi de urgenţă şi locuinţe sociale pentru cei în nevoie, până la marile edificii împrejurul cărora se agregă aşezările şi se înfiripă comunităţile. Acolo sunt de găsit şi mila şi caritatea şi solidaritatea locală, dar şi mândria de a fi reprezentaţi nu cum suntem de fapt, căzuţi, ci aşa cum am vrea să fim priviţi, cel puţin de sus.

Etica impune un mod de a te raporta la ceilalţi, mai cu seamă la cei pe care îi poţi ajuta cu expertiza şi puterile tale fizice, dar şi la un mod de a-ţi face profesiunea pe cât poţi de bine, la nivelul maxim pe care îl poţi oferi celorlalţi.

Reporter: Dar Dumnezeu?

Augustin Ioan: Despre Dumnezeu se cuvine, însă, să tăcem, fiecare în felul său de a tăcea şi de a se pregăti. Vorba lui Ioan Buduca: vom muri şi vom vedea.

Reporter:De ce ai impus o serie de Spații imaginate?

Augustin Ioan: Am publicat, prin grija Editurii Paideia şi, mă grăbesc să spun, a profesorului Ion Bănşoiu, directorul acesteia, începând din 1999, o colecţie de cărţi de arhitectură sub acest titlu: Spaţii imaginate. În timp, aproape în douăzeci de ani, s-a strâns cât pentru o mică bibliotecă pentru studenţii noştri şi nu numai pentru ei. Ea oferă o privire panoramică asupra profesiunii, dar şi asupra domeniilor ei de graniţă, precum filosofia spaţiului, arhitectura sacră, teoria contemporană.

Au apărut 55 de titluri, mai puţine decât nădăjduiam, dar mai multe decât ar fi îngăduit realitatea crudă a pieţei de carte din patrie, despre care vorbeşti. Colecţia a fost remarcată încă de la lansare, în 2000 a primit premiul Bienalei de arhitectură. Mergem înainte, chiar dacă şchiopătăm: nici interesul pentru discurs sofisticat nu mai este cel de la început, nici autorii nu mai scriu ca atunci (şi mă blamez în primul rând pe mine însumi, care am abandonat ritmul de o carte pe an şi sunt la ora antologiilor).

Tocmai am revenit după prima astfel de partidă de predare intensivă, studenţilor – călugări şi călugăriţe, dar şi civili

Reporter: Vei fi în America 3 ani. Ce au văzut americanii la tine?

Augustin Ioan: Sunt în America de 25 de ani, de când mi-am început studiile la University of Cincinnati, OH, terminate ca şef de promoţie (1994). Am tot revenit la Cincinnati de atunci, ca Senior Fulbright Scholar, ca Getty Scholar şi ca visiting professor. Acum am semnat un contract cu un seminar teologic ortodox din nordul Californiei, SPOTS (Seminarul Teologic Ortodox Sfântul Photios), care aparţine de acelaşi CTOS care mi-a dat şi titlul în teologie acum unsprezece ani: un curs de semestru intensiv, în două săptămîni, dedicat spaţiului sacru şi arhitecturii religioase. Tocmai am revenit după prima astfel de partidă de predare intensivă, studenţilor – călugări şi călugăriţe, dar şi civili – plăcându-le incursiunea noastră în propria tradiţie; mi s-a spus că ar vrea şi un curs de filosofie continentală (adică europeană) recentă a spaţiului, ceea ce mi-ar plăcea să fac, e un curs pe care îl exersez de prin 2005 pe seama doctoranzilor noştri, bieţii de ei.

Americanii nu sunt oarecare, sunt ortodocşi care ştiu România la pas, Mitropolitul Chrysostomos a fost directorul Comisiei Fulbright în 2002-2003 şi am colaborat în ÎPS Sa şi la masterul de spaţiu sacru de la UAUIM Bucureşti (2001-2008), deci e o relaţie construită în timp, cu grijă şi cu afecţiune reciprocă, la fel ca şi aceea cu şcoala de la Cincinnati, unde am trimis masteranzi ani la rând cu burse, până de curând.

Nu prea mai vor să plece studenţii noştri atât de mult şi atât de departe, aşa că mă duc doar eu, acolo.

Locul e binecuvântat, nu doar că sunt două mănăstiri şi un centru de cercetare în apropierea Muntelui vulcanic Shasta, loc sacru pentru americanii nativi, dar şi pentru că e un loc proprice de agregare pentru mulţi credincioşi americani ortodocşi, o specie rară şi foarte simpatică de fiinţe umane. Mi-e drag să merg la ei şi, devreme ce sentimentul e reciproc, vom colabora cât de mult se va putea.

Cei tineri pleacă din ţară pentru a realiza mai repede şi mai bine ceea ce ar putea să realizeze şi aici, dacă nu ar fi atât de căzută ţara.

Reporter: De ce pleacă puștii din țară? De ce viitorul lor e mai bun Dincolo?

Augustin Ioan: Cei tineri pleacă din ţară pentru a realiza mai repede şi mai bine ceea ce ar putea să realizeze şi aici, dacă nu ar fi atât de căzută ţara. E o soluţie de salvare individuală care se cronicizează. Privesc cu groază, însă, cum se articulează o cultură a plecării, a abandonului oricărei şanse aici, aşa cum s-a construit deja, cu efectele devastatoare pe care le tot vedem la televizor, în Africa şi în Orientul Mijlociu.

Suntem, deja, după Siria, ţara cu cea mai mare rată de emigraţie din lume şi prima, din nefericire, ca număr al celor care se leapădă de ea în vreme de pace. E o tragedie cu urmări incalculabile, devastatoare pe termen mediu. Pare că nu mai vrem să dăm nicio şansă acestui loc.

Nu o fac cei care au puterea, elitele prădătoare, deci ce să le mai imputăm celor cu spirit antreprenorial şi curaj, aflaţi la început de carieră?

Reporter: Tu? De ce în România pe veci?

Augustin Ioan: Eu am rămas în România pentru că nu mi-am propus, cu seriozitate, niciodată să o părăsesc, străduindu-mă să predau aici la acelaşi nivel la care o fac când sunt invitat să o fac “dincolo”; pentru că se poate trăi onorabil şi în patrie ca arhitect ; în fine, pentru că, plecând atât de mult şi de des şi eu şi soţia mea, mi s-a părut că şi acasă poate fi o soluţie de supravieţuire şi, până la un punct, chiar de performanţă. Dar, văzând starea ţării şi lipsa de proiecte de viitor colectiv, nu mai sunt convins că am, că am avut dreptate…

Cine este Augustin Ioan:

Studii Institutul de Arhitectură Ion Mincu Bucureşti 1990, BA

Oxford University, UK (1992-1993) – Research Scholar University of Cincinnati, Ohio (1993-94)

Doctor al Facultăţii de filosofie a Universităţii Bucureşti (îndrumător prof.dr. Vasile Morar; 2002 Magna cum Laudae)

Honoris Causa al Center for Traditionalist Orthodox Studies, Etna, CA, SUA (2007)

Experienţă profesională

Profesor universitar la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” din Bucureşti

Membru editorial board, revista Art Margins a Universităţii California Santa Barbara

Coordonatorul colectiei Spatii Imaginate a Editurii Paideia (Premiul UAR in 2000) si al colectiei Prispa/Arhitectura din Romania, a Editurii Noi Media Print

Burse de studii şi cercetare

1991 Centro di Studi di Architettura Andrea Palladio, Vicenza 1992-93 FCO/Soros Visiting Scholar, St Edmund Hall, Oxford University

1993-94 Fulbright Scholar la University of Cincinnati, Ohio.

1995-97 Research Support Scheme, Prague (Man-Made Environment in the Post-Stalinist Europe, pe site-ul http://e-lib-rss.cz)

1997-1998 Course Development Grant, OSI Budapest

1995-96 şi 1997-2000 Fellow, New Europe College, Bucharest 2000 (martie-iunie) Junior Fellow la Collegium Budapest

2004 Senior Fulbright Scholar, U.of Cincinnati, OH

2012 Senior Fulbright Scholar, U.of Cincinnati, OH

Cărţi (autor)

1992 Arhitectura şi Puterea, Bucureşti: Agerfilm, 1992 (la baza scenariului filmului omonim produs de Agerfilm în 1992, regia Nicolae Mărgineanu, Marele Premiu FIFAL 4, 1994)

1993 Fiinţa şi Spaţiul (cu Radu Drăgan), Bucureşti: ALL

1994 Celălalt Modernism: Butaforie şi virtual în arhitectura anilor treizeci, Bucureşti: IAIM,

1995 (versiunea românească a lucrării de licenţă de la Cincinnati Visul lui Ezechie: Corp, Geometrie şi Spaţiu Sacrul, Bucureşti: Anastasia,

1996 Symbols and Language in Sacred Christian Architecture (cu Radu Drăgan), NY: Edwin Mellen Press, 1996 Khora, Teme şi dificultăţi ale relaţiei dintre arhitectură şi filosofie, Bucureşti: Paideia,

1999 Arhitectura care nu există- Imaginar, Virtual Utopie (editor şi coautor), Bucureşti: Paideia,

1999 Power, Play and National Identity, Bucureşti: Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1999 Bizanţ după Bizanţ după Bizanţ: Teme ale arhitecturii româneşti în secolul XX (versiunea română a cărţii anterioare) Constanţa: Ex Ponto,

2000 Spaţiul sacru (Cluj: Dacia, 2001) Pentru o nouă estetică a reconstrucţiei, Bucureşti: Paideia/Spaţii Imaginate,

2002 Sacred Space (CTOS, Etna, CA, 2002) Zece arhitecţi de zece, Bucureşti: Noi Media Print,

2002 Arhitectura sacră contemporană Bucuresti, NMP,

2003 Teme ale arhitecturii din România în secolul XX, Bucuresti, Editura ICR,

2003 Întoarcerea în spațiul sacru, București: Paideia Press,

2005 Retrofuturism: Spatiul sacru astazi (cu Arhiepiscopul Chrysostomos, Bucuresti: Editura UAUIM,

2006 Poverism, Bucuresti, Editura Paideia,

2007 Modern Architecture and the Totalitarian Project, (in engleza), București, ICR Press,

2009 Dublu Tratat de Urbanologie (cu Ciprian Mihali), Cluj: IDEA Press,

2009 Arhitectura (supra)realismului socialist, Paideia,

2012 Arhitectura memoriei, Ed.Igloo