TRATATOfobia. Cum scapam de ea
În ultima săptămână am văzut din ce în ce mai multi pretutindenari cu vertij, dispnee, stari de greata, lipsa simtului realitatii şi aproape frică de moarte. Tratatul Fiscal a cauzat frica legată de incertitudinile cu privire la răspunsul economiei româneşti deîndată ce Tratatul intră în forţă. Compactul Fiscal a generat ceea ce eu numesc TRATATOfobia.
Îmi propun să înlătur, rând pe rând, câteva din “gândurile negre” în legătură cu aplicarea prevederilor Tratatului Fiscal în România. Am nişte ipoteze. Prima. Nu mă interesează discuţiile sterile legate de actul juridic în care se vor introduce regulile fiscale. Contează doar să le respectăm. A doua. Nu mă pasionează discuţia ce şi cine câştigă ca imagine politică de pe urma semnării Tratatului. Pentru mine este neimportant. Trei. Prea puţin mă interesează în discuţia de acum cu ce ar mai trebui completat Tratatul astfel încât Uniunea Economică şi Monetară să funcţioneze mai bine. Am scris şi vom mai scrie despre aceste lucruri. Mă concentrez strict pe “dizolvarea” unora dintre cele mai negre scenarii legate de implementarea Tratatului în România.
Frica numărul unu – România rămâne în subdezvoltare. România nu va face investiţii. Decalajele vor creşte.
România a investit în perioada 2001-2010 circa 4,5% din PIB pentru investiţii, de trei ori mai mult, de exemplu, decât Germania, sau dublu faţă de alte ţări dezvoltate. În România nu se vede mai nimic. 45.000 de proiecte publice a căror întreţinere costă probabil mult mai mult decât finalizarea lor. Regula fiscală obligă la prioritizare. Se păstrează proiectele cu adevărat strategice la nivel naţional – maxim 10 proiecte. Restul, se poate finanţa sustenabil de către colectivităţile locale – care pot, altele intră în parteneriat public privat şi o altă parte sunt vândute către privaţi.
Mai departe, România a avut până acum o evoluţie volatilă şi uneori divergentă faţă de ţările dezvoltate din UE. Aş prefera creşteri graduale dar sănătoase unei învârtiri continue în cerc. Trebuie continuată curăţenia în cheltuielile publice şi creşterea veniturilor. Putem păstra deficite mici, se poate crea spaţiu fiscal pentru investiţii cu efecte reale de multiplicare.
Frica numărul doi – România nu trebuie să semneze şi să ratifice Tratatul pentru că regula fiscală va intra in vigoare imediat.
Fals. La articolul 3 litera b, parcă, scrie regula prevăzută la litera (a) se consideră respectată dacă soldul structural anual al administraţiei publice respectă obiectivul pe termen mediu specific ţării respective, astfel cum este definit în Pactul de stabilitate şi de creştere revizuit, cu o limită inferioară a deficitului structural de 0,5 % din produsul intern brut, la preţurile pieţei. Părţile contractante asigură convergenţa rapidă către obiectivul pe termen mediu stabilit pentru fiecare dintre ele. Calendarul pentru realizarea acestei convergenţe va fi propus de către Comisia Europeană, fiind luate în considerare riscurile pentru sustenabilitate specifice fiecărei ţări. Mie îmi este clar, deşi nu am studii juridice. Ratificăm Tratatul şi împreună cu CE vom stabili o traiectorie către atingerea ţintei de 0,5% din PIB deficit structural (sau 1% ptr România). Cu alte cuvinte, este posibil ca Germania să trebuiască să atingă ţinta în 2 ani, Franţa în 4 ani, Spania în 6 ani, România în 6 ani, Grecia în 15 ani. Este un exemplu. Nu trebuie să ne fie teamă. Avem timp să schimbăm sistemul dacă şi vrem asta.
Frica numărul trei – Dacă mai vine o criză ca cea de acum, ce ne facem?
Ne spune art 3 litera c părţile contractante pot să devieze temporar de la obiectivul lor pe termen mediu sau de la strategia de ajustare pentru atingerea acestuia doar în circumstanţe excepţionale, astfel cum sunt definite la litera (b) de la alineatul (3) un eveniment neobişnuit asupra căruia partea contractantă vizată nu are niciun control şi care are o influenţă majoră asupra poziţiei financiare a administraţiei publice sau perioade de recesiune economică gravă, astfel cum este definită în Pactul de stabilitate şi de creştere revizuit, cu condiţia ca deviaţia temporară a părţii contractante vizate să nu pericliteze sustenabilitatea fiscală pe termen mediu. M-am dus frumuşel la Pactul de stabilitate şi creştere revizuit să văd traducerea. Recesiune economică gravă înseamnă o cădere a PIB ului real de cel puţin 2%. La noi, PIB real a căzut cu 7,1% în 2009 şi cu 1,3% în 2010. Deci Tratatul nu este chiar aşa de absurd.
Frica numărul patru – Vin problemele bugetare cauzate de îmbătrânire şi schimbări în sistemul de pensii. Avem o ţară, cum procedăm?
Este stipulat în Pactul de Stabilitate şi Creştere că ţările Zonei Euro/ UE pot proceda la reforme în aceste două domenii iar cheltuielile generate de acestea vor fi considerate, în limitele rezonabile, drept cheltuieli temporare. Foarte probabil că nu vor fi luate în calculul deficitului.
Frica numărul cinci – Limitarea deficitului structural nu va disicplina finanţele publice.
Ba da. Va pune presiune pe “zoon politikon” să fure mai puţin, să facă investiţii cu efecte de multiplicare, să stimuleze crearea de locuri de muncă, să meargă şi cu metroul s.a Este foarte uşor de explicat. Unde punga este mult mai mică, oricât de mână largă ai fi îţi drămuieşti cheltuielile. Dacă nu eşti atent, nu te mai votează nimeni. Trebuie să se vadă proiecte publice finalizate, locuri de muncă s.a Altfel, ce naiba se va spune alegătorilor când vin să ceară votul?
Frica numărul cinci – Politicienii vor greşi, prostimea va plăti.
Am făcut şi o rimă. Este super simplu şi aici. Politicienii se vor “strânge” iar prostimea nu va avea doar costuri, ci din contră. Regula nu te lasă să faci derapaje. Adică, eu, bugetar, nu mă voi mai trezi că mi se taie 50% din venituri peste noapte, tu, om de afaceri, nu vei mai întîlni creşteri de TVA de 5 puncte procentuale în 24 de ore şi aşa mai departe. Şi eu şi tu vom putea să cumpărăm un pulover copiilor noştri mai greu, dar vom şti cu siguranţă că nu il va lua nimeni înapoi. Si eu si tu vom vedea peste alţi 22 de ani că am înaintat, chiar dacă puţin. Nu ca până acum, când am fugit stând de fapt pe loc. Când am mers în spirală, indicatorii medii de bunăstare fiind la acelaşi nivel din 1989, cu o polarizare mai mare însă.
Frica numărul şase – Ne va fi foarte greu să atingem un deficit structural de 0,5% din PIB. Va fi chiar imposibil
Da, va fi greu pentru majoritatea ţărilor din Zona Euro si UE. Şi va fi greu pentru România, dacă menţine sistemul fiscal bugetar şi politicile fiscal-bugetare de până acum. Să spunem că Germania are un deficit bugetar structural, estimat pe baza funcţiei de producţie, de 0,7% din PIB în 2012, Spania 4,2%din PIB, Franţa 4%, Portugalia 2,4, Bulgaria 0,7% din PIB, Cehia 3,1% din PIB, Ungaria 1,8% din PIB, Polonia 3,6% iar România 2,6% din PIB. Interesant, media UE 27 pe deficitul structural este de 2,9% din PIB.
Să mai spunem că Bulgaria a avut excedent bugetar structural mediu de 0,6% din PIB în perioada 2004-2006, iar în ultimii 10 ani (incluzând şi estimarea ptr 2012) a depăşit pragul de 1% pe deficitul structural de 4 ori din care in 2 ani a avut 1,2 şi 1,4% din PIB. Şi, bonus, România a trecut de 2 ori pe lângă pragul de 1% déficit structural în PIB. În 2002 şi 2003, când a avut deficit bugetar structural de 1,3% din PIB. De altfel perioada 2000-2004 a fost cea ma stabilă din punctul de vedere al acestui indicator cu deficit de 2% din PIB în 2000 şi 2001, 1,3% in 2002 si 2003 si 2,3% din PIB în 2004. Deci, s-a putut atinge aproape 1% din PIB deficit structural, chiar şi în condiţiile unui decalaj recesionist în perioada 2000-2003. Peste acestea, un ritm de creştere mediu de 6% din PIB şi o reducere a ponderii datoriei publice de la 23% din PIB în 2000 la 19% din PIB în 2004. Se poate? Cred că ne plângem prea mult de milă.
Citeste tot articolul si comenteaza pe
INTERVIURILE HotNews.ro