Una din primele fisuri ale Cortinei de Fier: Gorizia, 13 august 1950.“ La Domenica delle scope” /„Duminica măturilor”

„De la Stettin pe Baltica până la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier a coborât asupra Europei”
Cuvintele lui Winston Churchill din discursul rostit la data de 5 martie 1946 la Fulton au sintetizat o realitate politică în devenire ce a marcat, la nivel european și mondial, o mare parte a secolului XX postbelic. Au existat însă mai multe momente dramatice ce treptat au fisurat  „Cortina de Fier” simbolizată la rândul său de Zidul Berlinului dar și de alte frontiere cu o singură și constantă caracteristică: Sârma ghimpată.

Un astfel de moment, denumit „domenica delle scope” („duminica măturilor”) a fost cel petrecut la Gorizia, oraș al Italiei de nord-est, dintotdeauna la răscruce de drumuri și istorii. Situat la mică distanță de Trieste, orașul menționat în discursul din motto al premierului britanic, Gorizia a cunoscut tragedia separării, în același mod brutal și arbitrar precum mult mai cunoscutul Berlin. Urmare tratatului de la Paris (1947), a fost împărțită între Italia și noua Republică iugoslavă născută odată cu sfârșitul celui de al doilea război mondial.

Mergând pe firul istoric, Gorizia a făcut parte din Patriarhatul de Aquileia iar apoi, începând cu secolul XV, a intrat sub dominația Serenisimei Veneții. După războiul dintre Veneția și Casa de Habsburg (1508-1521), întreg arealul teritorial a fost cuprins în Imperiul austriac. Cu o mică paranteză datorată apariției și afirmării lui Napoleon Bonaparte pe scara istoriei, Gorizia devenind la 1809 parte componentă a Provinciilor Ilirice, orașul va rămâne în cadrul Imperiului Habsburgic (din anul 1867, urmare dualismului, Imperiul Austro-Ungar) până la finalul primei conflagrații mondiale a secolului XX. Intrarea Italiei în război de partea Antantei (mai 1915) s-a tradus prin lupte îndelungate purtate atât în provincia Gorizia cât și în imediata apropiere (mă refer la frontul de la Isonzo) respectiv integrarea orașului, odată cu anul 1918 și prevederile tratatului de la Rapallo din 1920, în așa-numitul Regno d’Italia. Cel de al doilea război mondial și administrarea, pentru o perioadă (1943-1945), a provinciei și orașului Gorizia direct de autoritățile naziste (parte a Adriatisches Kustenland[1]) a fost urmată de victoria aliată desăvârșită în mai 1945 respectiv de tratatul de pace de la Paris din 1947. La acel moment, prin acordurile de la Belgrad și Duino (1945) Gorizia a fost împărțită în două zone: A (aliată) și B (iugoslavă). Tratatul sus-menționat (Paris, 1947) a consfințit partajarea Goriziei între Italia și Iugoslavia, aceasta din urmă primind aproximativ 83,4% din întreaga arie teritorială.

Linia de demarcație a trecut exact prin mijlocul orașului (Piazza Transalpina), calea ferată denumită la fel (Transalpina) și construită în secolul XIX precum și gara adiacentă revenind Iugoslaviei, alături de așa-numita Wienerstrasse ce odinioară lega Gorizia de orașele Imperiului Habsburgic. Vecinătatea între Italia și Iugoslavia populară, ulterior federală, a fost una sensibilă și complexă, așa cum de altfel aproape întotdeauna sunt relațiile bilaterale între state vecine, iar acordurile succesive au avut rolul de a atenua traumele provocate de întâlnirea a două lumi și sisteme politice, economice și militare diferite. Este adevărat că măsurile și înțelegerile între cele două state au fost favorizate de particularitățile regimului lui Iosip Broz Tito, unul diferit, uneori considerabil, de cel al statelor din blocul sovietic[2] mai ales după desprinderea de stalinism, începută în 1948 și continuată treptat în anii următori. Bunăoară acordurile de la Udine (1955) au regularizat schimburile transfrontaliere între titularii de laissez-passer precum și tranzitul cu produse agricole între proprietarii și comercianții din proximitatea graniței. În plus cetățenii rezidenți în zona de frontieră din cele două state au primit permisiunea de a efectua 4 călătorii lunare pe teritoriul celuilalt stat până la maxim 10 km în interiorul acestuia. In anul 1948, sub conducerea arhitectului Edvard Ravnikar, a început construcția unui nou oraș, Nova Gorica, ce a avut ambiția de a se constitui într-o vitrină a socialismului iugoslav. Era vizibilă de exemplu o stea roșie, de mari dimensiuni, alături de cuvintele „Mi Gradimo Socializem”[3] („Construim Socialismul”). Concomitent au apărut și blocurile atât de familiare tip „Ruski”, impresia că în câteva secunde ești într-o lume sau alta simțindu-se, foarte redus ce e drept, inclusiv astăzi. 

Acordurile de la Osimo (1975) au reglementat once for all frontierele maritime și terestre între Italia și Iugoslavia iar în consecință climatul s-a relaxat și mai mult, atât cât a fost posibil în condițiile acelor ani. Au existat și inițiative de cooperare transfrontalieră precum contactele între primarii Michele Martina (Gorizia) și Josko Strukelj (Nova Gorica) soldate cu prima reuniune la nivel de edili și Consilii Municipale din două orașe aflate de o parte și de alta a lumilor, la 17 noiembrie 1965[4] sau aparițiile unor instituții ce s-au dovedit a fi punți de comunicare între lumile sus-menționate: “Institutul pentru Întâlniri Culturale ale Mitteleuropa” (1966) sau „Institutul de Sociologie Internațională din Gorizia” (1968). Odată cu anii 1990, dezintegrarea Iugoslaviei și independența Sloveniei, aderarea acesteia din urmă la UE (2004) respectiv la Spațiul Schengen (2007), situația s-a schimbat iar Gorizia/Nova Gorica par să formeze din nou un singur oraș. Este de remarcat că, în anii postbelici, o singură stradă între cele două așezări a rămas unită și unică (Via San Gabriele se continua cu Erjavceva Ulica) însă acum realitatea este cu totul alta. Apariția GECT („Grupul European de Cooperare Teritorială”) respctiv a GECT/GO[5] (2011, cuprinde regiunile Gorizia, Nova Gorica și Sempeter/Vrtojba) dar mai ales desemnarea, în anul 2025, a orașelor Gorizia și Nova Gorica drept Capitale Culturale Europene, vin ca gesturi firești, reparatorii și simbolice, pentru că au puterea de a consfinți o realitate indubitabilă: Istoria are și face întotdeauna dreptate.

Au existat de-a lungul istoriei clipe astrale, greu de cuantificat și comensurat, ce au calitatea peste timp de a reliefa frumusețea și nesecatul izvor de cunoaștere al muzei Clio sau, dacă vreți, ceea ce s-a numit “puterea oamenilor fără de putere”, speranța și poate credința nestrămutată într-un mâine mai bun. Mă gândesc, fără a compara contextul cu totul diferit, la miracolul armistițiului de Crăciun din 24 decembrie 1914 atunci când, deodată, soldații germani și britanici (Fritz și Tommies) din tranșeele primului război mondial au fraternizat spontan, au făcut schimb de țigări, ciocolată și au jucat fotbal pe câmpul de bătălie de la Ploegsteert. În cu totul alt registru, la 13 august 1950, la locul numit Casa Rossa (clădirea vamală și de frontieră între Gorizia și Nova Gorica) o mulțime enormă (aproximativ 5000 de persoane) s-a adunat pe partea iugoslavă și a forțat intrarea pe teritoriul italian. Acest episod a avut fără îndoială partea sa de spontaneitate și simbolistică (perioadă tradițională de vacanță în Italia denumită Ferragosto, corespunde zilei Adormirii Maicii Domnului ) iar în acest sens acord întâietate, cum este și firesc, mărturiei contemporanilor, amintirilor scriitorului și sociologului italian de etnie slovenă Darko Bratina[6]:

„Aveam opt ani. Dimineața devreme a acelei duminici am auzit un zvon potrivit căruia în ziua respectivă puteam să ne întâlnim apropiații pe care nu îi mai văzusem de trei ani, din toamna anului 1947, atunci când granița ne-a separat. Ajunși la Casa Rossa ne-am regăsit în mijlocul unui ocean de oameni tăcuți ca și cum ar fi fost în așteptarea unei serviciu religios cu totul special. Tatăl meu și-a zărit imediat fratele și sora împreună cu o verișoară. Emoția îmbrățișărilor a fost atât de puternică! Râsete și lacrimi de fericire. Schimb rapid de cadouri, noutăți de familie…Ne-am întors încet înapoi, abătuți…era deja târziu, pe la orele două după-amiază, când am fost surprinși cu toții la auzul unui volum din ce în ce mai ridicat de glasuri și zgomote al mulțimii până atunci atât de tăcută, totul culminând cu un strigăt omenesc straniu și sonor care a urmat valurilor umane și s-a transformat într-un marș rapid către oraș. Toți am înțeles imediat că granița a fost forțată spontan de masa înfierbântată de oameni de pe ambele părți ale frontierei. Forțele de ordine au fost insuficiente și neadecvate în a bloca o maree umană atât de decisă. Frontiera a fost respinsă, negată printr-o invazie pacifică….s-a întâmplat apoi un alt fapt ieșit din comun. Orașul invadat de clienți absenți de câțiva ani, și-a deschis obloanele magazinelor ca și cum ar fi fost un plan dinainte pregătit. În acea duminică însorită de august, în plină după-amiază reînflorită miraculos, chiar dacă doar pentru câteva ore, a renăscut deodată comerțul vechi și natural al orașului….Schimburile, în lipsa banilor, s-au făcut în natură: Ouă, unt, grappa sau găini contra ustensile, cafea și multe mături de paie. Spre seară ne-am întors în centrul orașului observând cozi de oameni care se întorceau spre Casa Rossa…peste tot mături bine ținute pe umeri. Totul fără niciun incident…”.

O a doua mărturie aparține publicistului Roberto Covaz[7], editorialist în cadrul redacției „Il Piccolo”, cel mai important cotidian al regiunii Friuli Veneția Giulia ale cărei orașe principale sunt Trieste și Gorizia. Autorul este de părerea existenței unor negocieri prealabile între autoritățile italiene și iugoslave ce au avut ca scop o  liberalizare scurtă a regimului de circulație în contextul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului. Deschiderea graniței în ziua de duminică, 13 august 1950, ar fi fost un act liber consimțit de ambele state. Roberto Covaz descrie emoționant noaptea în care orașul Gorizia a fost împărțit în două (14/15 septembrie 1947), accesul oamenilor în duminica de 13 august 1950 în Domul din Gorizia și ruga comună, în același rit, aproape dar totodată departe de apăsătorul regim ateu al Iugoslaviei primilor ani postbelici, alături de omniprezența măturilor de paie, achiziționate în masă de miile de oameni ce au intrat în oraș. Primul magazin ce avea mături expuse la vânzare, “Podgornik”, a fost golit la propriu în câteva minute. Cu siguranță în orașul în construcție Nova Gorica au lipsit atunci bunurile de larg consum precum și cele de folosință mai îndelungată și poate de aceea mătura a devenit un simbol al acelei zile însorite în care voința oamenilor a înfrânt, chiar dacă pentru câteva ore, în mod firesc, spontan și pașnic arbitrariul unor frontiere greu accesibile exclusiv din cauze ideologice. Cu puțin timp înainte, la 9 mai 1950, a apărut „Declarația Schuman”, punct de plecare al Europei Unite de mai târziu. Libera circulație a oamenilor a fost nu numai o voință politică a unor decidenți ci și, iată, una reală și anticipată la nivelul opiniei publice respectiv a fiecărui cetățean ce aspira, atunci și acum, în mod natural la libertate. Cu atât mai mult cu cât arbitrariul a însemnat, la Gorizia și nu numai, despărțirea traumatică a unei comunități citadine de rude apropiate, prieteni, copilărie, de tot ceea ce constituie rădăcină identitară fără de care viața nu poate fi împlinită. Am putea numi ziua de 13 august 1950 una a rezistenței, a speranței ce nu a putut fi învinsă de realitatea crudă a Războiului Rece. Poate și acest episod a avut rolul său în evoluția diferită, particulară a Iugoslaviei postbelice față de statele Pactului de la Varșovia. – Citeste continuarea pe Contributors.ro

Cosmin Lotreanu Diplomat (ministru plenipotențiar), absolvent al Facultății de Istorie (Universitatea București) respectiv al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (studii post-universitare). A îndeplinit calitatea de consul general al României la Trieste (Republica Italiană), având misiuni externe anterioare în Republica Turcia respectiv Republica Serbia. Contributor la revistele culturale La Punkt, ARCA (Arad), Argeș respectiv Marginalia (“platforma de idei, comentarii, analize, note și luări de poziție, recenzii și recomandări”).