(VIDEO) Interviu cu filozoful Costica Brădățan. Erezia ar trebui să facă parte din chiar definiția filozofiei: să fii în stare să spui nu, să înoți împotriva curentului!

Autenticitatea, aceasta este tema care mi se pare a ocupa locul central in gandurile si cărțile lui Costică Bradățan, filozof român care trăiește in Statele Unite si este profesor de studii umaniste la Texas Tech University, SUA, și profesor onorific de filozofie la University of Queensland, Australia. Ele răspund întrebărilor noastre urgente despre felul nefiresc în care ne ducem traiul și sugerează că am putea aspira la firesc, la autenticitate. Numai că regăsirea sau împlinirea ființei noastre, găsirea autenticității, sunt o aventură grea și extrem de periculoasă la care din ce în ce mai puțini se încumetă. Unii filozofi au mizat pe ideile lor cu trupurile lor, Socrates, Hypatia, Giordano Bruno, Thomas More sau Jan Patocka, au murit de bunăvoie, iar moartea lor a acționat în lume cu o forță pe care contemporanii lor nici n-au bănuit-o. Cartea aceasta, despre moartea filozofilor ca suprem argument și îndreptățire în lume a ideilor, exact acest teribil efect al morții îl descrie.

Scrierile lui Brădățan se adreseaza unui public mult mai numeros decât publicul cărților de filozofie, cărțile lui vin dinspre filozofie, povestesc foarte seducător întâmplările filozofiei, dar, cu adevărat, ele sunt cărți despre felul este cum ne ducem traiul de zi cu zi în relația cu ideile. Moartea este uneori cea mai puternică îndreptățire a ideilor în lumea aceasta sublunară. Deși majoritatea oamenilor nu crede deloc acest lucru, ideile conteză cu adevărat.

________

Cumpara cartea cu autorgraful autorului de pe GiftBooks

Dacă ieșim pe stradă sau dacă ne uităm pe Facebook, cum mai e gândită, simțită, percepută moartea în societățile noastre? Am senzația că și-a pierdut cumva din prestigiu, s-a devalorizat, dacă ne uităm la ritualurile de înmormântare sunt din ce în ce mai formale, mai reduse, pentru mulți sunt un fel de povară. Tu cum vezi lucrurile?

De fapt, depinde de la o societate la alta. Acolo unde trăiesc eu, nu se mai moare, ca sa zic asa. Moartea s-a demodat și nimeni nu mai vorbește despre moarte. Nu mai ești mort când mori, ești casualty – chiar limba exclude moartea într-o anumită măsură. Gândiți-vă la producțiile hollywoodiene, unde mereu mor băieții răi. Dacă moare eroul principal, cel pentru care audiența are simpatie sau spre care tinde să aibă simpatie, e dezastru. Am predat odata un curs la universitate la mine, se chema Chestiuni de viață și de moarte. Era un curs despre moarte, despre diverse moduri de a muri, despre semnificația morții, despre culturile funerare șamd. In fiecare săptămâna, deci, citeam un text și vedeam un film. Citeam, sa zicem, Moartea lui Ivan Ilici și ne uitam la Ikiru de Kurosawa. Pentru o minte europeană sunt lucruri banale. S-au înscris vreo 20 de studenți și am văzut cum de la o săptămână la alta veneau tot mai puțini, practic începeau să dispară. Până la urmă, am întrebat pe cineva ce se întâmplă. Am aflat astfel că acel curs e ceva cumplit pentru ei – îi termina subiectul. Un curs săptămânal despre moarte, unde mai trebuiau și să vadă și un film despre moarte, era prea mult pentru copiii ăștia. Aveam chiar o studentă la școala de medicină, venea în uniformă și se pregătea să intre în profesia medicală, unde ar fi văzut moartea cu ochii ei. Ei bine, chiar și ea a plecat. Există deci o presiune, o condiționare: să nu te gândești la moarte, să nu ai de-a face cu ea. Ține și de spiritul american : e la urma urmei vorba de o societate optimistă, unde esti incurajat sa vezi numai partea plină a paharului. Să te gândești la moarte te deprimă, iar dacă te deprimă nu mai ești așa de productiv și nu mai faci atât de mulți bani și deci nu mai poți să cheltui. Practic, am observat în cursul ăsta, ca să revin, ceva foarte interesant. Cum cursul a fost construit în jurul ideii de moarte, de pregătire pentru moarte, am putut testa atitudinea curentă a americanilor față de subiect, prin comportamentul studenților mei, și apoi prin eseurile pe care le-au scris și prin ce mi-au spus după aceea. Mi-a oferit un material extraordinar. Atitudinile astea sunt mai vechi, desigur. Philippe Ariés discuta despre prezenta lor în societățile anglo-saxone in ultima suta de ani. În Anglia un sociolog vorbea de « pornografia morții » încă din anii 50: moartea e ceva ce se ascunde, e o chestie de care ți-e rușine, n-o pronunți în public, nu porți doliu, nimic din ce are de-a face cu moatea nu se arată.

Dupa al doilea razboi si dupa Holocaust, moartea nu ne mai impresionează, nu ne mai alertează?

Depinde cum am procesat experiența istorică respectivă. În America, Războiul al II-lea Mondial – și primul, de altfel – au fost o experiență relativ îndepărtată. Se duceau unii soldați la razboi și veneau cu povești, iar după aceea se făceau filme. Omul de rând nu a avut acces nemijlocit la experiența aceea istorică – nu s-a întâmplat la ei. O cu totul altă atitudine fata de moarte este în Europa, unde s-a murit pe capete. Dupa razboi aproape din fiecare familie lipsea cineva. Apoi, supravietuitorii au povestit ce s-a intamplat. Chiar dacă noi ne-am născut mai târziu, avem astfel acces la experienta istorică respectivă. Apoi, sunt societăți precum Vietnam, unde s-a murit mult mai recent. Acolo evident lucrurile stau diferit. Depinde, deci, foarte mult de societate.

Cartea asta are mai multe mize și mai multe teme secunde care par a fi chiar mai importante decât tema principală. De pildă, o temă secundă ar fi prezentarea filozofiei ca modelare de sine. Prin urmare, cam asta spui, că filozofia nu e doar o învățătură, nu-i ceea ce se predă în universitate, ceea ce citim din cărți, ci ne însușim, e o miză existențială. Mai există astăzi astfel de filozofi?

Nu mai există atât de mulți, probabil, dar ce am vrut să arăt e că ar trebui să existe. Distincția e, exact cum ai spus, între o operă scrisă, si un proces: ceea ce i se întâmplă filozofului în timp ce o scrie sau publicului în timp ce o citește. Filozofia, deci, ca un mod de viață, ca o experiență transformatoare. Astăzi, filozofia, în cea mai mare parte, este o profesie. Filozofia « respectabilă » e profesionalizată. Comportamentul privat al filozofilor e nesemnificativ, nu mai interesează. Poate fi admirabil, dar nu interesează. Ceea ce ne interesează e consistența textului : argumentația, tipul de probe care se aduc, coerența interioară. Nu ne mai interesează coerența dintre zis și făcut, dintre ceea ce spune filozoful și ceea ce face, ci doar coerența internă a operei.

Totuși – și spui asta în carte atunci când vorbești de Heidegger – e ceva ce ne deranjează când vedem că un filozof nu-și urmează în viața privată sau în viața publică ceea ce spune. E ceva care nu se potrivește acolo, încă simțim lucrul acesta. Mă gândesc dacă nu cumva așa simțim și față de oamenii politici, față de elita din ziua de astăzi. Poate de asta au atâta succes populiștii.

E bună paralela. Există o tensiune între preponderența filozofiei ca teorie, pe de o parte, și, pe de altă parte, situația în care un filozof face ceva și îi sar alții în cap și-i spun: « Păi, nu se face așa ceva. » Dar de ce folosim un astfel de criteriu : ar trebui să nu ne intereseze, să fim consistenți, nu? A dispărut filozofia ca mod de a trăi și totuși, miza ei reapare, din când în când, eventual când e convenabil. Ceea ce mie îmi spune că mai e speranță. Înseamnă că idealul n-a murit, e undeva acolo, și se poate reveni la o nouă cultură filozofică, unde intre ceea ce face filozoful și ceea ce spune el trebuie să fie în acord. Revenind la politicieni, sigur că da, acest acord între faptă și gândire ar trebui să fie idealul oricui, deci si al lor. Dar avem așteptări mai mari de la filozofi. Tocmai că ei inventează criterii, ei teoretizează eticul, comportamentul, șamd, de la ei așteptările sunt cele mai înalte.

O altă temă este trupul filozofului. Este miza ultimă pe care o pune în joc, ca să-și păstreze integritatea. Ce are diferit trupul filozofului față de felul cum ne percepm noi trupurile?

N-are nimic, trupul e același pentru toată lumea. Dar la filozofi situatia e putin mai interesanta. Căci tradițional, in filozofie, de la Platon până la noi, trupul e neglijabil – e ”fratele porc”, nu-i asa ? – trupul e ceva rușinos, care nu merită atenția filozofică. Ei bine, în cazurile de care vorbesc în carte, trupul devine ceva important: un instrument. E ceea ce îți trebuie ca să-ți pui în practică proiectul filozofic. Și aici e toată chestia, pentru că trupul devine bancul de probă, instrumentul de care ai nevoie ca să-ți testezi integritatea.

Eu văd lucrurile așa, ca și cum ai juca un joc de cărți, ultima miză pe care o ai, ultimii bani pe care îi pui în joc – este trupul, ca-n apărarea lui Socrate, când toate argumentele n-au convins, trupul e ultima miză.

Mi se pare o imagine foarte bună. Doar că la jocul de cărți rezulttatul ține și de hazard, depinde de ce cărți ai. Pe când în povestea mea, trupul e de la bun început acolo. Filosoful știe ca este încăpățânat si că n-o să renunțe. Stie deci că va trebui să folosească cartea aia.

Spui în carte că numai ironia îți mai poate păstra în ziua de astăzi că numai ironia îți mai poate păstra azi o brumă de demnitate…

Și sănătate mentală. Ideea e că nu trebuie să iei nimic prea în serios și mai ales sa nu te iei prea in serios pe tine însuți. În spate, desigur, e o idee mai largă : ideea modestiei, a locului propriu în marea schemă a lucrurilor. Ideea ca trebuie să știi câtă importanță să-ți acorzi. Suntem ceva, dar, de obicei, suntem mult mai puțin decât ceea ce ne imaginăm că suntem. Și atunci ai nevoie de ironie. Ironia e un ingredient de care ai nevoie ca să trăiești decent, să nu te umfli în pene, să nu te supradimensionezi și, astfel, să pierzi contactul cu realul.

Cum definesti ironia?

În retorică exista o definiție standard: a fi ironic e sa spui una si alta sa semnifici. In cazul de fata ironia e ceva mult mai larg : e o atitudine în fața lumii, un procedeu prin care nu te iei în serios. Îți acorzi un spațiu, o distanță față de tot și de toate. Există, sigur, o distanță și-n definiția clasică a ironiei. Dar distanța asta se amplifică în definiția mea. Dezvolt explicit ideea asta în concluzia cărții, în postscriptumul ei, dar problema e prezentă peste tot în carte. Ideea e că atunci cand mori pentru o idee te poți afla în situații stupide, si totuși trebuie să te porți ca și cum ar fi serioase. Din punctul de vedere al lui Socrate, cei care l-au condamnat erau niște mediocri, el nu punea mare preț pe membrii juriului. Si totuși, iar aici văd o altă formă a ironiei socratice, s-a comportat ca și cum cei care l-au condamnat erau oameni demni de toată stima. Mi se pare extraordinar. A murit, a plătit un preț foarte mare, dar sentinta venea de la niste inși mediocrii, din punctul lui de vedere.

Mai există tipul ăsta de ironie, de umilință, la intelectualii din ziua de astăzi?

Tocmai de aceea vreau să pledez pentru așa ceva. Nu există, pentru că lumea se ia foarte în serios. Îi vedeți peste tot, se ocupă de un mic sub-domeniu, dar fac din asta centrul lumii, bucatica aia e pentru ei alfa si omega. Și din toata povestea asta lipsește ironia. Lipsește dramul de ironie care pana la urma te face sa ramai un om normal. Mi se pare crucial să reinventăm, să regăsim ironia.

• Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro