VIDEO Jurnal de santierist / Episodul 1: Mai usor cu treaba, ca altfel transpiri

Miercuri, 30 iulie ora 7.00, autobuzul 123, la radio se vorbeste de criza imobiliara, scad preturile apartamentelor, unii dezvoltatori imobiliari ar putea sa intre in faliment, eu ma indrept spre unul din santierele din Pipera. Dupa jumate de ora sunt angajat pe santier ca muncitor necalificat. In loc de instructajul obligatoriu primesc o pereche de bocanci puturosi si o salopeta uzata. Pe la ora 3 primesc si cateva lectii despre piata imobiliara, asa cum se vede ea de pe santier. Prima regula: „Mai usor cu treaba, ca altfel transpiri”

Dupa jumatate de ora petrecuta in metrou ajung pe soseaua care duce in Pipera. In jur – zeci de constructii, zeci de macarale si sute de muncitori. Incerc sa identific un santier mai activ, unul care ar urma sa ma tina la munca toata vara. Pana sa ma dezmeticesc sunt luat in primire direct de pe strada de un “peste de santier”. “Cauti de munca, nu-i asa?”, ma intreaba nea Petrica. Ma duce spre santier. Pe panou sunt expuse pozele a doua constructii din fier si beton. Una dintre cladiri va fi destinata birourilor, cealalta – un bloc cu apartamente de lux.

Din strada, santierul pare un furnicar: flex-uri, ciocane, betoniere, o macara care tocmai urca un geam imens la ultimul etaj. Dupa cateva ore aveam sa aflu ca, in realitate, santierul e un fel de loc unde se predau cursuri de frecat menta si pierdut vremea.

Cat de greu poate fi sa te angajezi pe un santier?

Pe santier lucreaza 400 de muncitori Foto: Hotnews

Trebuie doar sa vrei, sa ai tigari si sa nu iti pese ca finalul zilei ai sa mirosi ca un cos de gunoi. Nea Petrica ma duce la baraca sefului. “Nu, nu intrati ca e sedinta mare de protocol”, spune tanti Maria. Printre usa intredeschisa a baracii de protocol, cea mai curata de pe santier, se intrevede o masa plina cu bauturi.

Nea Petrica pleaca si ramane ca eu sa il asptept pe Marius “Painea-Lui-Dumnezeu” sa ma angajeze. Despre Marius aflu de la tanti Maria, femeia de serviciu de pe santier, ca este un om bun. Mereu spune despre el ca este “Painea Lui Dumnezeu”.

Dupa o jumatate de ora vine Marius. “Vrei sa muncesti? Iti dau 1050 de lei pe luna, pentru prima luna. Apoi salariul mai creste. Poate dupa 2, 3 luni iti facem si carte de munca”. Batem palma si sunt angajat. Vorba-vine angajat, pentru ca nu semnez nici un contract nu mi se cere nici un act de identitate. Ma gandesc ca as putea fi un criminal in serie si nimeni de pe santier nu ar sti asta. Accept sa lucrez, desi cu 1050 de lei abia mi-as plati chiria si ceva din cheltuielile lunare.

Primesc insa o pereche de bocanci infecti, pe care daca i-as plasa in metrou sau intr-un autobuz as fi inchis pentru atac cu bomba chimica. Tanti Maria insista sa imbrac si o salopeta. In mormanul de haine mizere gasesc o pereche de pantaloni cat de cat curati si o camasa albastra, tipica pentru un muncitor de santier.

Imi iau casca si primesc indicatiile lui Marius. Voi munci alaturi de nea Ion. (Pe santier, porecla tine loc de nume, toti au o porecla). El se ocupa de izolatiile interioare, de structurile de rezistenta, de curatenie; este sef de echipa, face de toate. Ca toti ceilalti, de altfel.

Prima regula a santierului: „Incetisor, ca altfel transpiri”

Nea Ion este muncitorul model pentru santierele din Bucuresti. Oltean sadea, are replica pentru oricine si orice, rezolva totul din vorbe. El ma pune in tema cu ritmul de munca. “Nu ne grabim, ca dupa aia iese prost si trebuie sa o luam de la capat. Mai incet, ca altfel transpiri, asta-i regula de baza”, spune nea Ion.

Daca ma gandesc bine, are si el dreptate. Pe fiecare zi de munca primesc 40 de lei, adica 4 lei pe ora. Imi aduc aminte ca un amic imi spunea ca in Spania castiga si 50 de lei pe ora in constructii. Dar muncea non-stop.

Sfios, incerc sa ii insinuez lui nea Ion tema crizei imobiliare, tema care a devenit deja obsedanta. “Nu mai e asa de mult de munca. De-aia mergem mai usor. Ca la toamna nu se stie daca mai am unde sa vin”, spune nea Ion. El spune ca si salariile au scazut putin. Tot de la nea Ion aflu ca anul trecut o zi de munca pe santier era platita cu minim 50 de lei.

Multi dintre prietenii lui nea Ion care au muncit pe santier vara trecuta au plecat in Spania sau in Italia. Asa a ajuns el sef de echipa, desi nu are nici o calificare. Ca el sint multi: au ramas sa lucreze pe santier multi batrani si barbati care se indreapta spre pensie.

Ma uit in jur pe santierul din Pipera si nu vad decat batrani si barbati peste 45 de ani. Plus cativa copii carora abia le-au mijit tuleiele. Nu prea vezi acei musculosi tipici de santier. Ba din contra.

La etajul doi al cladirii de birouri la care am fost angajat, un batranel de 70 de ani taraie dupa el o lopata. Asta a facut toata ziua. Langa el – un grup de pustani, dintre care cel mai in varsta are 16 ani. Ulterior aflu ca nici unul nu are contract de munca. Unii dintre ei nu au nici acte de identitate.

A doua regula: “Important e sa treaca timpul”

Trec orele si vine pauza de pranz. Toata lumea arunca ciocanele si se indreapta spre baraci. Aici, pe mese improvizate, inconjurati de mirosul putred al bocancilor, constructorii de conjunctura mananca fiecare ce si-a pus de acasa. Angajatorul nu ne ofera nimic altceva decat apa de la robinet.

Siesta pe santier Foto: Hotnews

Pauza de masa dureaza cam o ora, o ora si jumatate, depinde de fiecare cum stie sa traga pisica de coada. In pauza de masa, multi dintre muncitori se retrag prin cotloanele cladirii inca nefinisate si trag un pui de somn.

Ma trezesc bantuind santierul alaturi de Bogdan, un copil de 16 ani, blond si cu pistrui. Un fel de Pistruiatu’ contemporan. A venit pe santier ca sa nu mai ceara bani de acasa, dar se plictiseste aici. El imi explica si de ce santierul e in amortire.

“Nu mai e de munca, toti o iau mai usor ca nu se stie daca mai e vreun alt santier unde sa plece dupa ce se termina munca aici. E mare plictiseala. Vinerea trecuta am stat toata ziua in subsol si am dormit ca nu aveam ce sa fac”, imi povesteste Bogdan.

Il intreb cum de a fost angajat avand in vedere ca e minor. Imi spune ca nu e singurul. “Mai sunt. Cred ca e unu’ care are vreo 14 ani”, imi spune el. Intre timp, eu ma gandesc cat de curiosi ar fi inspectorii de la ITM sa afle pe ce santier sunt.

Reiau munca alturi nea Vasile. Poate oricand sa predea la nivel universitar frecatul mentei si trasul de timp. La prima vedere seamana extrem de mult cu Anthony Quinn in rolul lui Zorba Grecul. E tacut, pare misterios. Dar are o mare calitate, stie sa para ocupat.

Petrec ultima parte a zilei cu el. In cele patru ore am izolat cinci corpuri metalice. In mod normal, am fi terminat in mai putin de o ora, avand in vedere ca nu aveam altceva de facut decat sa lipim niste banda izolatoare.

“Eu lucrez de cinci ani la astea. Avem vreme, trebuie sa treaca timpu’. Sa treaca ziua si sa vina banu’, asta e cel mai important”, spune nea’ Vasile. In pauzele in care fumam tigara dupa tigara vorbesc cu el despre santiere, apartamente si despre criza imobiliara. “Criza pe dracu, nu vezi ca peste tot se construieste? O sa se construiasca in continuare, zeci de ani de zile. Gata, hai sa-i dam banda (adica sa reluam munca)”, spune nea Vasile.

In episodul de maine veti putea citi despre cine construieste si ce calitate au constructiile ridicate in Romania.

Nota: Am ales sa ma angajez ca muncitor pe santier pentru a observa cum se vede criza imobiliara la nivelul zero. Santierele sunt strict legate de piata imobiliara. Pe santier, orice schimbare a pietei este resimtita in salariile muncitorilor si in ritmul de munca.