INTERVIU. De ce o pace fără garanții de securitate în Ucraina ar avea urmări directe asupra României / „Riscul major pentru UE nu e doar Trump ca personaj politic”

Cea mai riscantă opțiune pentru Uniunea Europeană ar fi interpretarea conceptului de „autonomie strategică” ca o decuplare politică de Statele Unite înainte ca Europa să fie capabilă să înlocuiască în mod credibil descurajarea oferită de SUA, consideră Antonia Colibășanu, expertă în analiză geopolitică. Într-un interviu pentru HotNews, experta vorbește și despre principale riscuri la adresa României, în actuala configurație internațională, apreciind că acestea ar crește în cazul în care între Rusia și Ucraina s-ar încheia o pace fără garanții de securitate.

• Antonia Colibășanu este analistă geopolitică și scriitoare. Este conferențiar universitar doctor și predă cursuri de diplomație economică și geopolitică la Școala Națională de Studii Politice și Administrative.
• „Cea mai riscantă opțiune pentru UE ar fi interpretarea conceptului de „autonomie strategică” ca o decuplare politică de Statele Unite înainte ca Europa să fie capabilă să înlocuiască în mod credibil descurajarea oferită de SUA. Un asemenea demers ar crea o fereastră de vulnerabilitate strategică pe care Rusia ar încerca, cel mai probabil, să o exploateze”, explică Antonia Colibășanu.
• „O pace încheiată fără garanții de securitate credibile ar tinde, cel mai probabil, să se transforme într-un armistițiu fragil sau într-un conflict înghețat, cu implicații directe și de durată pentru România. Într-un asemenea scenariu, presiunea de securitate la Marea Neagră ar deveni permanentă, incluzând riscuri sporite pentru libertatea de navigație, securitatea infrastructurii energetice offshore și a porturilor, precum și o prezență militară rusă consolidată în proximitatea imediată a granițelor României”, consideră experta.

„Riscul major pentru UE nu e doar Trump ca personaj politic”

– Cum ați descrie situația Europei astăzi, cu un partener imprevizibil precum Donald Trump, care nu-și maschează în niciun fel ostilitatea fata de UE?
Antonia Colibășanu: – În primul rând, partenerul UE nu este președintele Trump sau alt personaj politic –, ci statul pe care acesta îl reprezintă (temporar): în cazul de față Statele Unite ale Americii. Politica și stilul lui Donald Trump sunt deja cunoscute. Evoluția strategiei Statelor Unite ale Americii este de asemenea cunoscută – cerințele Washington-ului pentru ca Europa să contribuie mai mult la NATO sunt cunoscute public încă din mandatul președintelui Obama. Ca și în cazul altor state, maniera de negociere a SUA se modifică în funcție de prioritățile naționale și de personalitatea politică a liderului de la Casa Albă. 

Astfel, Europa realizează acum că umbrela americană nu mai poate fi tratată ca un automatism. Ar fi trebuit să realizeze de mai demult și să fie pregătită pentru acest moment. De ce doar acum? Aceasta este o altă discuție și altă întrebare.

Urgența europeană este dată acum de impredictibilitatea politică de la Washington, care face ca statele europene să fie împinse către două lucruri simultan: a) creșterea capacității proprii (industrie de apărare, muniție, mobilitate militară, infrastructură critică, energie); b)formalizarea unui „pilon european” credibil în NATO, astfel încât SUA să rămână ancorate, dar să nu mai fie „singurul garant” sau „garantul principal” în practica apărării comune.

Riscul major pentru UE nu e doar Trump ca personaj politic, ci faptul că fracturile interne ale Europei (priorități diferite nord–sud / vest–est, populism, competiție industrială) fac dificilă reacția rapidă și unitară.

„NATO a reușit și reușește să descurajeze Rusia, care doar testează, până la urmă”

– „Europa se bazează doar pe convingerea că, dacă apare un pericol, NATO va reacționa. Dar nimeni nu a văzut cu adevărat alianța în acțiune. Dacă Putin decide să cucerească Lituania sau să atace Polonia, cine va răspunde? În acest moment, NATO există datorită convingerii că Statele Unite vor acționa… dar dacă nu o vor face?”, spunea președintele Zelenski la Davos. Cum comentați aceste afirmații?
– Zelenski se referea la vulnerabilitatea descurajării strategice a NATO, care funcționează prin percepția credibilității (presupunerea credibilă că NATO va reacționa, în cazul unei amenințări), capacitate și voință politică. Dacă una dintre ele e pusă sub semnul întrebării (în special voința SUA), adversarul testează. Iar Rusia, istoric, testează periferii, ambiguități, ferestre de oportunitate.

În același timp, trebuie subliniat: NATO este „în acțiune” zilnic prin postură militară, planificare operațională, pre-poziționare de forțe și echipamente, rotații de trupe, capabilități de informații, supraveghere și recunoaștere (ISR), exerciții militare și apărare aeriană. Tocmai de aceea, „nimeni nu a văzut cu adevărat alianța în acțiune” în sensul că Articolul 5 nu a fost „testat” într-un scenariu de invazie convențională rusă în Europa, așa cum spune Zelenski. Iar miza strategică este tocmai evitarea unei asemenea probe în condiții reale. Deci, se poate spune că NATO a reușit și reușește să descurajeze Rusia, care doar testează, până la urmă. 

Cele mai mari amenințări la adresa Europei

– Care considerați că sunt astăzi cele mai mari amenințări la adresa Europei?
– Cele mai mari amenințări la adresa Europei acum sunt atât de factură externă, cât și internă. Rusia reprezintă o amenințare complexă prin îmbinarea războiului convențional cu coerciția economică și strategică, utilizând atât energia, cât și coordonarea cu China în reconfigurarea fluxurilor comerciale și a coridoarelor de transport drept pârghii de presiune, toate acestea fiind completate de instrumente hibride precum influența politică, sabotajul și atacurile cibernetice.

Instabilitatea persistentă din vecinătatea extinsă a Europei, în special din Orientul Mijlociu, generează efecte secundare directe asupra securității europene, de la presiuni migratorii și volatilitate energetică, până la riscuri teroriste și perturbarea rutelor maritime strategice.

Dependențele strategice ale Europei în domenii-cheie precum energia, lanțurile de aprovizionare și tehnologia se transformă tot mai evident în instrumente de presiune, exploatate de actori statali pentru a influența decizii politice, a crea vulnerabilități economice și a limita libertatea strategică a statelor europene.

Erodarea coeziunii transatlantice poate deveni un risc structural, întrucât incapacitatea Europei de a livra un „burden-sharing” credibil în materie de securitate alimentează tensiuni durabile în relația cu Statele Unite și poate slăbi fundamentul politic al alianței.

Vulnerabilitățile de infrastructură și de mobilitate militară – de la poduri și căi ferate la porturi, la care se adaugă întârzierile în transformarea axei Dunării într-un coridor strategic esențial pentru securitatea europeană – afectează direct logistica apărării, făcând din Europa de Est un spațiu critic atât pentru descurajare, cât și pentru capacitatea de reacție rapidă a NATO.

„Cea mai riscantă opțiune pentru UE ar fi interpretarea conceptului de „autonomie strategică” ca o decuplare politică de SUA”

– Care considerați că este, în acest moment, direcția cea mai promițătoare în care ar putea să se îndrepte UE pentru a-și garanta securitatea? Dar cea mai riscantă?
– Cea mai promițătoare direcție pentru securitatea europeană este consolidarea unui pilon european credibil în cadrul NATO, dublată de investiții coordonate în capabilități militare esențiale, precum apărarea aeriană, producția de muniție, sistemele drone și anti-dronă, precum și capacitățile de informații, supraveghere și recunoaștere (ISR). Această abordare trebuie susținută de creșterea rezilienței economice și de dezvoltarea infrastructurii dual-use, cu utilizare civilă și militară, pe coridoarele strategice critice, inclusiv axa Dunăre–Marea Neagră.

Cea mai riscantă opțiune ar fi interpretarea conceptului de „autonomie strategică” ca o decuplare politică de Statele Unite înainte ca Europa să fie capabilă să înlocuiască în mod credibil descurajarea oferită de SUA. Un asemenea demers ar crea o fereastră de vulnerabilitate strategică pe care Rusia ar încerca, cel mai probabil, să o exploateze.

„O apropiere semnificativă a UE de China ar genera presiuni în relația transatlantică”

– Cum credeți că s-ar putea redesena alianțele? Sunt voci ale unor analiști care spun, de pildă, că ar putea exista o apropiere mai mare de China, pentru că pare cel puțin mai predictibilă, în condițiile unei administrații americane care pare că acționează uneori haotic.
– Este probabil să asistăm la consolidarea unor formate mini-laterale europene, în special pe flancuri, cu un rol tot mai important al statelor nordice, al țărilor baltice, al Poloniei și al partenerilor lor direcți, ca răspuns la nevoia de reacție rapidă și coordonare regională. 

În paralel, Turcia este de așteptat să își întărească poziția în Marea Neagră, atât ca „gatekeeper” (actor-cheie de control și acces) prin controlul regimului Strâmtorilor de la Montreux, cât și ca actor regional cu agendă proprie. De asemenea, Regatul Unit va avea probabil un rol mai vizibil în arhitectura de securitate europeană, prin aranjamente flexibile, complementare cadrului UE.

În ceea ce privește China, ideea de „predictibilitate” trebuie nuanțată: Beijingul este predictibil în raport cu propriile interese strategice, însă acest lucru nu implică o convergență cu interesele de securitate ale Europei. Pentru Uniunea Europeană (și statele europene în general), o apropiere semnificativă de China ar genera presiuni în relația transatlantică, riscuri tehnologice și industriale, precum și ambiguități strategice într-un moment în care claritatea este esențială. 

În acest context, opțiunea cea mai realistă rămâne o strategie de „de-risking” (reducerea riscurilor strategice prin limitarea dependențelor critice), care să permită cooperarea comercială selectivă, dar să limiteze expunerea europeană în domenii sensibile precum infrastructura critică, tehnologiile avansate, porturile și telecomunicațiile.

„Pentru România, aflată pe flancul estic al NATO, ambiguitatea strategică nu funcționează ca factor de descurajare, ci dimpotrivă”

– Cum ați defini impactul actualelor evoluții asupra Europei de Est, în general, și asupra României, în special? 
– Europa de Est devine tot mai clar atât o frontieră a descurajării, unde se concentrează postura defensivă a NATO în fața Rusiei, cât și un hub logistic (nod strategic de transport și distribuție) esențial pentru securitatea europeană, prin coridoarele de transport, porturi, dezvoltarea coridorului Dunării și accesul la Marea Neagră. Această dublă funcție transformă regiunea într-un spațiu-cheie pentru mobilitatea militară, susținerea operațiunilor aliate și conectarea Europei Centrale cu flancul sud-estic.

Pentru România, impactul este, la rândul său, dublu. Pe de o parte, există o oportunitate strategică majoră, România putând juca rolul de nod regional la intersecția dintre Dunăre și Marea Neagră, de platformă logistică pentru sprijinul acordat Ucrainei prin rute alternative și de stat-gazdă pentru o prezență militară aliată sporită. 

Pe de altă parte, această poziție sporește și vulnerabilitățile, România devenind o țintă prioritară pentru operațiuni de influență, sabotaj și presiuni economice sau energetice, precum și pentru riscuri maritime și portuare crescute în Marea Neagră. Tocmai de aceea, pentru România, investiția susținută în capabilități de apărare credibile, dublată de educație și alfabetizare strategică privind riscurile de securitate, nu este o opțiune, ci o necesitate strategică pentru consolidarea descurajării și protejarea propriului rol regional.

– Cum credeți că ar trebui să se poziționeze România în acest context din punct de vedere geopolitic? Cât de realistă pare această poziție a „solidarității cu ambele părți”, despre care vorbea, nu cu multă vreme în urmă, un consilier prezidențial?

– Cred că prin „solidaritatea cu ambele părți” se înțelege o aliniere clară din punct de vedere al securității cu NATO și Statele Unite, combinată cu integrarea deplină în cadrul Uniunii Europene, dar și cu menținerea unor canale economice și diplomatice pragmatice cu terții. În măsura în care acestea se aliniază intereselor fundamentale de securitate. Această abordare poate fi considerată una realistă și adaptată contextului actual.

Dacă însă „solidaritatea cu ambele părți” este interpretată ca o formă de echidistanță geopolitică, un tip de poziționare „și cu Washingtonul, și cu ceilalți” la nivel strategic, această opțiune devine riscantă. Pentru România, aflată pe flancul estic al NATO, ambiguitatea strategică nu funcționează ca factor de descurajare, ci dimpotrivă, poate fi percepută ca o vulnerabilitate și poate invita la testare din partea actorilor revizioniști.

România, invitată de Trump în „Consiliul Păcii” – „abordarea pragmatică ar trebui să pornească de la o întrebare simplă, dar esențială”

– Aș vrea să vorbim puțin despre Consiliul pentru Pace, inițiat de Donald Trump, la care, în ciuda scepticismului generalizat la nivel european, două țări vecine, Ungaria și Bulgaria, au aderat totuși. La momentul acesta, cel puțin la nivel teoretic, ambele scenarii sunt pe masa. Care ar fi impactul fiecăruia dintre ele?
– În acest moment, Consiliul pentru Pace rămâne un format insuficient clar definit, atât în ceea ce privește rolul său real, cât și direcția în care ar putea evolua. Tocmai această lipsă de claritate – ce este, ce va deveni și cum se va poziționa față de mecanismele existente – face necesară o evaluare atentă și descurajează o decizie grăbită.

Consiliul pentru Pace se va defini pe parcurs, inclusiv prin interacțiunea dintre SUA și statele invitate să ia parte la acest Consiliu (inclusiv cele care au refuzat deocamdată invitația, cu motivații însă – care sigur, pot fi negociate). Este esențial însă să fie înțelese obiectivele reale ale Statelor Unite, cu atât mai mult cu cât observăm că statele invitate fac parte din categoria actorilor activi în regiunile de frontieră (borderlands), iar această selecție trebuie citită atât în cheia documentelor strategice americane, cât și în contextul mai larg al restructurării economiei globale. Un proces accelerat de pandemie, dar început odată cu crizele economice din prima decadă a anilor 2000, care a reconfigurat lanțurile de producție, rutele comerciale și logica securității economice.

Ca atare, cred că e prematur să listăm avantaje și dezavantaje ale aderării României. Mai cred și că este bine însă că discutăm despre acest subiect în calitate de invitați. 

In final, cred că abordarea pragmatică pentru România ar trebui să pornească de la o întrebare simplă, dar esențială: o eventuală aderare crește în mod concret securitatea României la Marea Neagră și pe flancul estic sau, dimpotrivă, complică poziția sa în Uniunea Europeană fără a genera beneficii operaționale reale? Până când natura și funcționarea Consiliului nu sunt clarificate, alături de deschidere spre discuție, prudența și evitarea deciziilor pripite rămân opțiunea rațională. 

O pace fără garanții de securitate ar avea implicații directe pentru România

– La Abu Dhabi au avut loc negocieri de pace Rusia Ucraina. Care ar fi elementul cheie pentru ca o astfel de pace să poată fi încheiată?
– Elementul-cheie al succesului rămâne, în mod evident, chestiunea teritorială, în special statutul regiunilor ocupate din estul Ucrainei. Totuși, dincolo de această miză centrală și extrem de sensibilă politic, devine tot mai clar că succesul sau eșecul negocierilor nu depinde exclusiv de un eventual compromis asupra teritoriului, ci de modul în care un asemenea compromis ar fi implementat și garantat.

Elementul decisiv nu este acordul în sine, ci pachetul de aplicare: existența unor garanții de securitate credibile – clar definite în ceea ce privește beneficiarii și mecanismele de activare -, stabilirea unui sistem robust de monitorizare și verificare, precum și o secvențiere realistă între ridicarea sancțiunilor, reconstrucția economică și reluarea schimburilor comerciale. La fel de importantă este capacitatea părților implicate de a penaliza rapid și credibil eventualele încălcări ale acordului.

În absența unui astfel de mecanism de aplicare, orice înțelegere riscă să nu fie decât o pauză temporară a conflictului, un armistițiu fragil care îngheață tensiunile fără a le rezolva și care lasă deschisă posibilitatea reluării ostilităților într-un moment mai favorabil uneia dintre părți.

– Ce consecințe ar putea avea asupra României o pace între Rusia și Ucraina fără garanții de securitate?
– O pace încheiată fără garanții de securitate credibile ar tinde, cel mai probabil, să se transforme într-un armistițiu fragil sau într-un conflict înghețat, cu implicații directe și de durată pentru România. Într-un asemenea scenariu, presiunea de securitate la Marea Neagră ar deveni permanentă, incluzând riscuri sporite pentru libertatea de navigație, securitatea infrastructurii energetice offshore și a porturilor, precum și o prezență militară rusă consolidată în proximitatea imediată a granițelor României.

În paralel, ar fi de așteptat o intensificare a operațiunilor hibride, de la campanii de influență și dezinformare până la sabotaj, atacuri cibernetice și forme de coerciție economică menite să testeze reziliența statului și a societății. Lipsa unor garanții clare ar afecta și climatul economic regional, ducând la scăderea predictibilității pentru investiții și comerț, într-o zonă deja percepută ca fiind expusă riscurilor geopolitice.

Chiar și în ipoteza existenței unor garanții de securitate, România trebuie să fie pregătită să susțină activ postura NATO pe flancul estic, atât prin investiții continue în capabilități de apărare, cât și prin cooperare strânsă cu partenerii strategici regionali pentru asigurarea securității la Marea Neagră și de-a lungul coridoarelor critice. În același timp însă, într-un cadru stabilizat de garanții, România ar trebui să privească și către oportunitățile economice generate de această poziționare: consolidarea rolului său ca platformă logistică și economică în proximitatea zonelor de reconstrucție din Ucraina, cu beneficii pe termen mediu și lung pentru infrastructură, investiții și relevanță regională.

În absența unor garanții de securitate credibile, România ar fi constrânsă să susțină pe termen lung o postură NATO întărită, cu costuri bugetare semnificative și potențiale tensiuni politice interne legate de alocarea resurselor și de prezența militară aliată, în timp ce oportunitățile economice asociate reconstrucției Ucrainei și dezvoltării economice în bazinul Mării Negre ar rămâne limitate, din cauza riscurilor persistente și a lipsei de predictibilitate strategică. Pe scurt, în absența unor garanții de securitate solide, „pacea” nu ar elimina conflictul, ci l-ar muta din faza cinetică într-o fază de uzură strategică, iar costurile acestei uzuri ar fi resimțite în primul rând pe flancul estic al Alianței, inclusiv de România.